Acasă » JURIDICE-LEGISLAȚIE » CCR a motivat decizia privind protocoalele PÎCCJ – SRI: ”efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii serviciului secret”

CCR a motivat decizia privind protocoalele PÎCCJ – SRI: ”efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii serviciului secret”

Curtea Constituțională a României a motivat decizia nr.26 din 16 ianuarie 2019 privind protocoalele PÎCCJ – SRI. Din textul protocolului, magistrații CCR deduc că ”efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii serviciului secret, cu nerespectarea separaţiei de competenţe între cele două structuri şi a rolului constituţional, respectiv legal al fiecăruia în parte”.

Decizia luată cu majoritate are 92 de pagini plus 67 de pagini cu trei opinii separate. Mai jos vă prezentăm un extras relevant:

”155. Art.3 lit.g) din protocol prevede că „Obiectivele cooperării sunt: […] g) constituirea de echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Potrivit art.201 alin.1 din Codul de procedură penală din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar, conform alin.2 lit.b) al aceluiaşi text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit art.13 din Legea nr.14/1992, „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală”, iar, potrivit art.12 alin.2 din aceeaşi lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”. Din cele de mai sus, rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informaţii nu avea atribuții de cercetare penală [a se vedea şi Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016, par.37] și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională” [a se vedea mutatis mutandis și Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.352 din 23 aprilie 2018, par.17-18]. În consecinţă, sprijinul/ suportul/ concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr.14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reţine că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.

156. Din modul de formulare a textului analizat se înţelege că efectuarea urmăririi penale se realizează în comun de procurori şi reprezentanţii serviciului secret, cu nerespectarea separaţiei de competenţe între cele două structuri şi a rolului constituţional, respectiv legal al fiecăruia în parte. Curtea observă că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art.142 alin.(1) din acesta a prevăzut posibilitatea punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică „de alte organe specializate ale statului”, însă, această sintagmă a fost constatată ca fiind neconstituţională prin Decizia nr.51 din 16 februarie 2016. Prin urmare, de principiu, efectuarea actelor procesuale/ de procedură în cursul urmăririi penale se realizează de către organele de urmărire penală şi nicidecum de alte organe exterioare acestora. Or, textul aşa cum este redactat are un conţinut normativ larg care permite o preluare de către serviciul secret a competenţelor propriu-zise ale procurorului şi o afectare a sferei de competenţă a procurorului în legătură cu orice faptă penală apreciată drept „gravă”. Cu alte cuvinte, din coroborarea art.3 lit.g) cu întregul conţinut al protocolului, Curtea reţine că, începând cu anul 2009, s-au creat premisele normative pentru ca Serviciul Român de Informaţii să exercite atribuţii de cercetare penală în orice domeniu. Or, acest aspect duce la încălcarea art.1 alin.(4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi art.61 alin.(1) din Constituţie cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

157. Curtea reţine că sintagma „echipe operative comune” din art.3 lit.g) al protocolului denotă faptul că reprezentanţi ai unor organe ale statului puteau participa activ şi nemijlocit în cadrul urmăririi penale, fără ca acestea să fi avut calitatea de organe de cercetare penală speciale. De asemenea, Curtea constată că, potrivit art.3 lit.g) din protocol, echipele operative comune urmau „să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Prin existenţa unei confuziuni între atribuţiile celor două organe s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret în modul de desfăşurare a urmăririi penale. Planurile de acţiune, pe baza cărora acţionează echipele operative comune, implică, astfel cum rezultă din denumirea lor, o poziţie concordantă şi decizională a entităţilor care au încheiat protocolul, ceea ce înseamnă că Ministerul Public a cedat o competenţă exclusivă a sa ce priveşte activitatea judiciară.

158. Aceleaşi probleme se ridică şi în privinţa art.17 alin.(2) din protocol, potrivit căruia „(2) La solicitarea scrisă a Parchetului, acordă sprijin tehnic, în condiţiile prevăzute de art.911-915 din Codul de Procedură Penală, în vederea constatării săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art.2, în condiţiile prevăzute de art.465 din Codul de Procedură Penală, în baza unui plan comun de acţiune”, întrucât, în ipoteza infracţiunilor flagrante, prin trimiterea la art.2, cu referire la „alte infracțiuni grave, potrivit legii”, din protocol, se depăşesc competenţele unui serviciu secret, iar, pe de altă parte, sintagma „plan comun de acţiune” denotă o implicare activă a serviciului secret în activitatea de înfăptuire a justiţiei penale.

159. Potrivit art.16 din protocol, Serviciul Român de Informaţii „Efectuează, prin lucrători operativi anume desemnați, activitățile prevăzute în art.224 alin.2 din Codul de Procedură Penală, în cazurile prevăzute la art.2”. Curtea reţine că etapa actelor premergătoare, sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, constituia o etapă preprocesuală – specifică numai vechiului Cod de procedură penală – în care persoana nu beneficia de garanţiile asociate dreptului la apărare specifice fazei de urmărire penală din cadrul procesului penal [a se vedea, în acest sens, Decizia nr.141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.585 din 30 noiembrie 1999, sau Decizia nr.124 din 26 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.466 din 15 august 2001]. Art.224 alin.2 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea „De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale”. Astfel, având în vedere trimiterea la art.2 din protocol, referitor la „infracţiunile grave, potrivit legii”, se creau premisele normative pentru ca activitatea de strângere a datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale să nu se limiteze numai la faptele care constituie, potrivit legii, „ameninţări la adresa siguranţei naţionale” [a se vedea art.224 alin.2 din Codul de procedură penală din 1968], ci la orice infracţiune apreciată ca fiind „gravă”, cu consecinţa valorificării ca mijloc de probă a procesului-verbal astfel întocmit, conform art.224 alin.3 din Codul de procedură penală din 1968, care prevede că „Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Ceea ce rezultă din textul analizat este că protocolul a reglementat competenţa unui serviciu secret în efectuarea actelor premergătoare cu privire la orice infracţiune, relativizând sfera normativă a Codului de procedură penală din 1968.

160. Potrivit art.17 alin.(1) din Protocol, „(1) [Serviciul Român de Informaţii – s.n.] Acordă sprijin, în condiţiile legii, la solicitarea scrisă a parchetului, pentru clarificarea aspectelor referitoare la infracţiunile prevăzute în art.2, prin activităţi specifice, potrivit competenţei, precum şi prin efectuarea de expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice”, ceea ce, având în vedere formularea imprecisă a textului, duce la concluzia potrivit căreia efectuarea unei expertize poate fi realizată de către experţi ai Serviciului Român de Informaţii în sensul Ordonanţei Guvernului nr.2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.26 din 25 ianuarie 2000, chiar în legătură cu infracţiunile care nu vizează sfera de competenţă a Serviciului Român de Informaţii. O asemenea concluzie reiese din modul de formulare a textului analizat, care trimite, în mod direct, la sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii” din cuprinsul art.2 al protocolului. Mai mult, în aceste condiţii şi sintagma „activități specifice, potrivit competenţei” din moment ce vizează sintagma „infracţiuni grave, potrivit legii” din cuprinsul art.2 al protocolului denotă o extindere a competenţei Serviciului Român de Informaţii.

161. În consecinţă, Curtea reţine că revine judecătorului cauzei să verifice legalitatea administrării probei obţinute prin raportul de expertiză întocmit de Serviciul Român de Informaţii sau prin orice mijloc de probă concretizat prin acele „activități specifice, potrivit competenţei”. Curtea reaminteşte faptul că expertiza se dispune atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert [art.116 din Codul de procedură penală din 1968] sau atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert [art.172 alin.(1) din Codul de procedură penală]. Reglementarea legală strictă a dobândirii calităţii de expert asigură, din punct de vedere normativ, imparţialitatea şi un grad ridicat de profesionalism al acestora, pentru a se asigura imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei, ca mijloc de probă. În condiţiile în care legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili sfera persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti din punct de vedere al efectuării expertizei, precum şi condiţiile de acces în profesia menţionată, condiţii care trebuie să asigure certitudinea îndeplinirii actului profesional în mod imparţial şi la un standard ridicat [a se vedea şi Decizia nr.787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.192 din 17 martie 2017, par.19], Ministerul Public nu are competenţa de a stabili efectuarea expertizelor tale quale în sarcina experţilor Serviciului Român de Informaţii, prin extinderea competenţei acestuia. Aceeași observaţie este valabilă şi în privinţa altor mijloace de probă obţinute prin „activități specifice, potrivit competenţei” în măsura în care vizează infracţiuni care nu au legătură cu competenţa Serviciului Român de Informaţii.”

Decizia completă:

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina