Acasă » JURISPRUDENȚĂ » CA Cluj: Daune de 30.000 lei pentru un bărbat achitat, care a stat în arest preventiv 166 de zile

CA Cluj: Daune de 30.000 lei pentru un bărbat achitat, care a stat în arest preventiv 166 de zile

Singurul inculpat achitat din celebrul caz de trafic de persoane și constituire de grup infracțional organizat de la clubul de noapte Moni’s a primit daune morale de 30.000 de lei pentru perioada de arest preventiv. El a cerut 100.000 de euro. Mai jos aveți motivarea secției I Civile de la Curtea de Apel Cluj.

Reclamantul G.R.I a fost trimis în judecată în 2007 sub acuzațiile de aderarea la un grup infracțional organizat, trafic de minori și trafic de persoane. Atât Tribunalul Cluj, cât și Curtea de Apel Suceava, unde a fost strămutat dosarul, și Înalta Curte l-au achitat de primele două infracțiuni, iar a treia a fost schimbată în lovire, iar persoana vătămată și-a retras plângerea. În același dosar, fratele reclamantului, Adrian Goga, a fost condamnat  la 4 ani si 6 luni de inchisoare pentru comiterea infractiunii de trafic de minori si la 3 ani de inchisoare pentru infractiunea de trafic de persoane, Mihai Viorel Rotar a fost condamnat la 2 ani de inchisoare cu suspendare, iar Andrei Alexandru la 3 ani de inchisoare cu suspendare. Mai exact, procurorii i-au acuzat că au obligat, prin bătăi crunte, mai multe dansatoare, dintre care o parte minore, să se prostitueze. Persoana care și-a retras plângerea pentru bătaie era un bărbat care ar fi fost bătut de G.R.I pe motiv că acesta din urmă nu a fost mulțumit de niște lucrări de izolații la un apartament.

G.R.I s-a adresat instanțelor civile într-un dosar cu obiect ”reparare prejudicii erori judiciare” și a cerut 100.000 de euro pentru că a fost ținut în arest preventiv 166 de zile, iar apoi a fost achitat. Curtea de Apel Cluj a avut ulimul cuvânt de spus în această cauză, pronunțând soluția definitivă în 3 noiembrie 2015.

Motivarea deciziei Curții de Apel Cluj

I. Prin cerere de chemare în judecată înregistrată la data de 12.02.2013, reclamantul G.R-I, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat instanței să dispună in temeiul art. 504 alin 2 si 3 teza a treia C.pr.penală obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând cuantumul daunelor morale datorate pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate in mod nelegal.

II. Prin sentința civilă nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 3400/117/2013*, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost  admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul G.R.I, împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,  și în consecință:

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice  să-i plătească reclamantului G.R.I suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a  reținut  următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice tribunalul a respins-o pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art. 504 alin 2  C  proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, alin 3 din stipulând  că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauză prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j).

În condițiile în care reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legale anterior evocate nu au putut fi reținute ca fiind pertinente susținerile pârâtului potrivit căruia  demersul reclamantului este inadmisibil,  întrucât acesta nu a fost niciodată condamnat și apoi achitat, această ipoteză fiind imaginată de legiuitor  la art. 504 alin 1  Cod. proc. pen.

De asemenea, nu a fost primită ca fiind întemeiată susținerea pârâtului potrivit căruia  reclamantul este îndreptățit la despăgubiri  doar în ipoteza în care procesul penal ar fi încetat în temeiul art.10 lit j C pr pen, în condițiile în care  reclamantul, a invocat în susținerea construcției juridice existența unei hotărâri definitive de achitare, făcâd trimitere la dispozițiile art.504 alin 3 C pr pen.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a apreciat că demersul judiciar al reclamantului este parțial fondat pentru următoarele considerente:

Verificându-se hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat  că starea de fapt  expusă de către reclamant în considerentele cererii de chemare în judecată corespunde realității.

Astfel, așa cum s-a  reținut în sentința penală nr. 121/D/2008 pronunțată în ședința nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. 2511/117/2007, prin încheierea penală nr. 47/C/2007 din data de 30.03.2007 pronunțata de Tribunalul Cluj – Secția Penala a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, printre care și reclamantul din prezenta cauză, iar ulterior, măsura arestării preventive  a fost prelungită prin încheierea penala nr.58/C/2007 până la data de  27.05.2007.

După înregistrarea dosarului la instanța de judecata la data de 25.05.2007 s-a procedat la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive potrivit dispozițiilor art. 3001 C.P.P., măsura arestării preventive fiind menținută. Împotriva acestei soluții de menținere a măsurii arestării preventive  inculpații, printre care și reclamantul a declarat recurs, acesta fiind respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 335/31.05.2007 pronunțata de Curtea de Apel Cluj.

La termenele de judecată din datele de  21.06.2007 și 09.08.2007  măsura arestării preventive a fost menținută față de inculpați, respingându-se totodată și cererile de  înlocuire a acestei măsuri cu m măsura obligării de a nu părăsi țara.

La termenul de judecată din data de 27.08.2007 s-a dispus față de reclamantul G.R.I înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsii localitatea, instanța considerând ca temeiurile  care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de acesta(filele 17-22 din dosar).

Prin Sentința penală nr. 121/D/2008 pronunțată în ședința nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. 2511/117/2007, în baza  art. 334 instanța a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.P., reținuta în sarcina reclamantului, în infracțiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. 1 CP. față de partea vătămata N. P. Cu privire la această infracțiune, instanța prin aceeași sentință a dispus în temeiul art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.P.P. încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii prealabile (fila 53 din dosar)

Prin aceeași sentință, instanța, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat art. 10 lit. c C.pr pen., a dispus achitarea reclamantului G.R.I sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de minori prev. și ped. de art.13 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 678/2001, modificata prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal(fila 54 verso din dosar).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d, instanța a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire, conducere, aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Prin sentința anterior menționată  a fost revocată față de reclamantul G.R.I măsura obligării de a nu părăsi țara instituită prin încheierea penală din data de 03.12.2007.

Sentința penală nr. 121/D/2008 pronunțată în ședința nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. 2511/117/2007 a rămas definitivă, fiind respins atât apelul declarat împotriva acestei sentințe prin Decizia penală nr. 74 pronunțată în ședința nepublică din data de 23.11.2010 de către Curtea de Apel Suceava în dosarul cu nr. 2511/117/2007, cât și recursurile declarate împotriva acestei decizii prin Decizia penală pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție la data de 05.12.2012(fila 97 din dosar).

Având în vedere starea de fapt anterior expusă, tribunalul a  conchis  că în speță sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 504  alin 2 și 3 C pr pen.

În esență, textul legal menționat anterior are dispoziții clare, neechivoce, în sensul că Statul Român este obligat la despăgubiri pentru arestarea  sau deținerea persoanei în cazul în care procesul penal este soldat cu o soluție de achitare, cum este cazul în prezenta speță,  soluția de achitare însemnând automat, în concepția legiuitorului român, că arestarea sau deținerea pe parcursului procesului penal a fost nelegală, așa cum rezultă din interpretarea  coroborată a celor  două alin. 2 și 3 ale art.504 C pr pen.

În ceea ce privește  solicitarea reclamantului privind plata de despăgubiri sub formă de daune morale tribunalul a constatat că sunt întemeiate în parte pretențiile reclamantului, raportat la durata arestării preventive și a măsurii de a nu părăsi localitatea, respectiv țara,  precum și la prejudiciul moral suferit de acesta, suma de 30.000 lei reprezentând o sumă suficientă și cu caracter rezonabil aptă de a reprezenta o compensare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

În determinarea cuantumului daunelor morale dispozițiile legale incidente în materie nu stabilesc criterii concrete, acest cuantum a fost determinat de instanță în raport cu datele concrete ale speței, instanța a avut în vedere elemente precum: atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la integritatea fizică și sănătate, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional ș.a.

Cu privire la acest prejudiciu moral, efectul negativ privește  afectarea  acelor atribute  ale persoanei care influențează relațiile sale sociale și cele care se situează în domeniul afectiv  al vieții persoanei.

Cu alte cuvinte, dauna morală constă în atingerea  adusă acelor valori care definesc personalitatea  umană și se referă  la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Din această perspectivă, prin  privarea de libertate a  reclamantului, acestuia  i-au fost afectate  negativ  drepturile și libertățile fundamentale, iar  suferințele fizice și psihice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie  să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Astfel cum rezultă din probatoriul testimonial administrat în cauză,  după eliberare reclamantul era o persoană complet schimbată, era mai retras, chiar foarte retras, nu mai era acea  persoană comunicativă, era cărunt.

Toți cei trei martori audiați în prezenta cauză au relevat că în momentul  ridicării reclamantului din casă de către organele de poliție și ulterior, pe parcursul  menținerii arestării preventive, copii  acestuia au avut de suferit, erau speriați și șocați.

Astfel, martorul M. E. C. a precizat că în condițiile în care  îi întreba cineva  unde este tatăl lor, copiii începeau să plângă, în timp ce martorul G.S.D a relevat că știe de la soția reclamantului că minorii au suferit un șoc și au fost duși la psiholog pentru a  depăși mai ușor acest incident.

De asemenea, din aceeași perspectivă, martorul M. A  a precizat  că un coleg de școală al unuia dintre copii reclamantului  i-a spus acestuia că „tatăl tău este un pușcăriaș”, ocazie cu care copilul reclamantului s-a supărat foarte tare, fiind marcat de spusele colegului său.

În aceste condiții, tribunalul a conchis că măsura arestării preventive aplicată reclamantului, ulterior infirmată de către instanța de judecată a determinat, din perspectiva  situației familiale, pentru reclamant o adevărată traumă psihică.

Așa cum s-a menționat anterior, ulterior eliberării atitudinea reclamantului față de membrii familiei sale s-a schimbat foarte mult, acesta s-a izolat în sine refuzând  o comunicare  cu cei apropiați și cu prietenii săi.

Acuzațiile aduse reclamantului au produs în cadrul comunității un efect negativ, atitudinea acesteia răsfrângându-se asupra reclamantului, acesta simțindu-se izolat și blamat în cadrul comunității în care trăiește.

De asemenea este de remarcat faptul că urmare a aplicării măsurii arestării preventive  situația financiară a familiei reclamantului a scăzut în mod simțitor, aceasta în condițiile în care toate afacerile pe care le derula reclamantul anterior arestării sale s-au năruit.

Martorul M.A a precizat că în perioada arestării a fost afectată situația  financiară a familiei  reclamantului, întrucât i s-au stricat toate afacerile fiind închise sălile de jocuri, magazinele alimentare, aspect relevat și de către martorul M. E C.

Traumatizant a fost pentru reclamant și mediul de detenție pe o perioadă destul de îndelungată având în vedere și soluția finală de achitare de sub învinuirea săvârșirii infracțiunii de care a fost acuzat precum și consecințele produse de această situație față de familia sa, aceasta trecând prin reale dificultăți materiale.

Nu în ultimul rând,  toți martorii au relevat, prin depozițiile lor, că ulterior aplicării măsurii arestării preventive reclamantul a început să aibă probleme de sănătate având mai multe boli, respectiv diabet zaharat, hipertensiune, probleme cu inima  și apnee  în somn  ceea ce presupune  că, reclamantul de mai multe ori, povestind cu el, stă 5 minute și apoi adoarme instantaneu, aceste aspecte coroborându-se cu actele medicale existente la dosar(filele 98-108 din dosar, respectiv filele 120-138 din dosar).

Raportat la toate probele existente în dosar, anterior evocate,  tribunalul a concluzionat  că arestarea preventivă, desfășurarea procesului penal în faza urmăririi penale și în cele trei faze ale judecății au afectat prestigiul profesional și social  al reclamantului, sănătatea și starea sa psihică, pe membrii familiei sale astfel a acordat în favoarea  acestuia o despăgubire în cuantum de 30 000 lei cu titlu de daune morale.

III. Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termenul legal reclamantul G.R.I pârâtul Statul Român PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ  A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA și MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE  PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – D.I.I.C.O.T. CLUJ.

1. Reclamantul G.R.I a solicitat modificarea sentinței atacate  în sensul de a fi obligat  pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice la  plata sumei de  100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În motivarea apelului reclamantul a arătat că instanța de fond  reține  în mod corect starea de fapt, în sensul că a fost arestat nelegal în perioada 30.03.2007-12.09.2007, deci 166 zile, iar  până la data de  5.03.2008 a  fost  privat de libertate, instituindu-se  în sarcina  lui interdicția de a păsări localitatea și țara, că prin eroarea judiciară intervenită au fost lezate drepturile  fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc  personalitatea umană, că are dreptul la repararea prejudiciului produs. Hotărârea  instanței de fond este  nelegală și netemeinică cu privire la  cuantumul despăgubirilor morale acordate, de  numai 30.000 lei. Astfel, instanța de  fond  a apreciat  o sumă mai puțin rezonabilă, de aproximativ  190 lei pentru fiecare zi de arest, sumă care nu este  întâlnită în practica  judiciară din țara  noastră și nu a apreciat corespunzător efectul produs prin arestarea sa și interdicția de a părăsi țara, asupra  situației sociale, profesionale, pe plan fizic  și psihic.

În sprijinul motivelor  invocate  prin apel, reclamantul a  invocat  practica judiciară a Tribunalului Maramureș și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2. Pârâtul Statul Român PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ  A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că, cererea reclamantului nu se  circumscrie cazurilor care dau dreptul la repararea pagubei, conform art. 504 C. proc. penală. Aceasta, pentru că reclamantul nu a fost niciodată condamnat  definitiv și apoi achitat, astfel că nu este  întrunită nici condiția prev. de art. 504 alin. 3 C.pr.penală, în sensul că hotărârea definitivă de încetare a procesului penal nu are ca temei legal art. 10 alin. 1 lit. j C.pr.penală, ci art. 10 lit. h C.pr.penală, pentru infracțiunea de lovire  prev. de art. 180 alin. 1, ca  urmare a  retragerii plângerii prealabile.

Sub aspectul prejudiciului moral, probele  administrate în cauză nu au relevat implicațiile morale pe care durata reținerii le-ar fi avut asupra reclamantului, respectiv  asupra statutului social de  implicațiile pe plan afectiv  legate de reținerea sa, în condițiile în care în procesul de apreciere a probatoriului, cu ocazia soluționării dosarului penal, instanța de fond  a  reținut  în mod  corect  împrejurările faptice  concrete, cât și vinovăția  inculpaților.

Înscrisurile  anexate de reclamant  în probațiune  nu conțin un minim de  indicii care să facă legătura dintre afecțiunile de care suferă reclamantul și faptul reținerii sale.

3. Prin apelul declarat, Ministerul Public – Parchetul de  pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT Cluj au solicitat desființarea  sentinței atacate, rejudecarea cauzei și în consecință, să se  dispună în principal, respingerea ca  inadmisibilă a acțiunii formulată de reclamantul G.R.I, iar  în subsidiar, respingerea ca nefondată a acțiunii sau reducerea  cuantumului sumei la plata căreia  a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru  următoarele considerente:

În primul rând, instanța de fond a dat o interpretare greșită cazurilor  și condițiilor care dau dreptul la repararea pagubei reglementate de art. 504 alin.3 C.pr.penală, respingând în mod nelegal excepția inadmisibilității acțiunii.

Dispoziția din art. 504 alin. 3 C.pr.penală este clară, neechivocă și de strictă interpretare. Prin urmare, atâta vreme cât reclamantul a fost achitat  definitiv doar pentru o parte a activității infracționale ce i-a fost  imputată, iar  pentru una din faptele deduse judecății s-a  dispus  încetarea procesului penal, dar în alt temei decât cel expres și limitativ prevăzut de art. 504 alin. 3  C.pr.penală, respectiv art. 10 lit. h C.pr.penală, cererea reclamantului nu întrunește  condițiile legale de admisibilitate.

Dreptul la repararea pagubei produse reclamantului se putea naște doar  în măsura  în care achitarea sa definitivă se impunea sub aspectul tuturor celor trei infracțiuni deduse  judecății.

Hotărârea atacată este criticabilă și sub aspectul temeiniciei, întrucât  probele administrate în cauză nu fac dovada existenței unei legături de cauzalitate  între  privarea de libertate a reclamantului și năruirea afacerilor sale, pe de  o parte și degradarea stării sale de sănătate, pe de altă parte. Martorii audiați în cauză au relevat faptul că și după arestarea preventivă a reclamantului, societățile  comerciale  în care acesta avea calitate, au continuat să funcționeze, că societățile comerciale au intrat  în faliment la o dată mult  ulterioară punerii în libertate a reclamantului, acest fapt fiind cauzat cel mai probabil de  condițiile generate de criza economică.

Sub aspectul stării de sănătate a reclamantului, actele  medicale depuse  în susținerea cererii  sale, dincolo de faptul că sunt de dată foarte recentă, nu fac  dovada  debutului vreuneia dintre bolile de care suferă reclamantul în perioada detenției preventive și nici a legăturii de cauzalitate dintre condițiile privării de  libertate  și natura bolilor de care suferă reclamantul.

IV. Prin întâmpinarea depusă, intimatul G. R. s-a  opus  admiterii apelului declarat de  pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că motivul invocat  nu subzistă, deoarece  motivul arestării lui nu-l constituie  infracțiunea de  lovire, ci celelalte  infracțiuni reținute  în sarcina  lui pentru care a fost achitat. Mai mult, motivul invocat, că el nu a fost  niciodată condamnat definitiv  și apoi achitat, astfel că nu ar fi îndeplinite  cerințele  art. 504  alin. 3  Cod  proc. Penală, nu  prezintă relevanță juridică, deoarece privarea de  libertate există, iar  printr-o hotărâre  judecătorească definitivă și irevocabilă s-a  dispus achitarea lui (f.16).

V. Statul Român PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a depus la dosar întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea apelului acestuia, invocând aceleași motive pe care  le-a invocat  în declarația de apel (f.17).

VI. Prin decizia civilă nr. 386/A din 5 martie 2015, pronunțată în dosarul nr.   3400/117/2013 de Curtea de Apel Cluj s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul G. R. I, pârâtul Statul Român prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE  – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE și PARCHETUL DE PE LANGA ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – D.I.I.C.O.T., SERVICIUL TERITORIAL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 516 din 4 noiembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. 3400/117/2013, care a fost menținută.

VII. Prin decizia civilă nr. 1.699 din data de 19.06.2015, pronunțată în dosarul nr. 3400/117/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis  recursurile declarate de reclamantul G. R-I, de pârâtul Parchetul DE PE Langa ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – DIICOT, SERVICIUL TERITORIAL CLUJ și de pârâtul Statul Român, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-NAPCOA împotriva deciziei nr.386/A din 5 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Cluj – Secția I civilă, iar aceasta a fost casată și s-a  trimis dosarul Curții de Apel Cluj, spre rejudecare, ca instanță de recurs.

Examinând cu prioritate, în condițiile art.306 alin. 2 Cod procedură civilă, regimul căilor de atac cărora le este supusă hotărârea în materia erorii judiciare și, în consecință, soluționarea căii de atac corespunzătoare de instanța anterioară, Înalta Curte a constatat următoarele:

Este real că, dispozițiile art.506 alin.5 din vechiul Cod de procedură penală au fost abrogate prin art.108 din Legea nr.255/2013, începând cu 1 februarie 2014, însă relevant pentru determinarea căilor de atac în care se judecă prezenta speță de drept civil, este observarea normei de drept procesual civil, respectiv art.2821 alin.1 Cod procedură civilă, al cărei conținut a rămas neschimbat în pofida modificărilor ce au avut loc la nivelul legii procesuale penale.

Fiind vorba de un litigiu de drept civil – cel în care se pretinde acordarea daunelor materiale și morale – stabilirea competenței și, în mod corespunzător, a căilor de atac incidente, se realizează conform normelor procesuale civile.

În acest context, s-a constatat că potrivit art.2821 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În speță, sesizarea primei instanțe s-a făcut la 12 februarie  2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010 și, deci ulterior suprimării apelului în astfel de litigii.

Ca atare, împotriva hotărârii de primă instanță, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, de competența instanței imediat superioare tribunalului.

În atare condiții, curtea de apel trebuia să califice, în raport de dispozițiile art.84 Cod procedură civilă, căile de atac exercitate, ca fiind recursuri.

Procedând la judecata cauzei în apel, curtea  nu a avut în vedere  aspectele expuse privind sistemul legal al căilor de atac în materia erorilor judiciare și nici normele de organizare judiciară referitoare la compunerea completului, cuprinse în art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004.

Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile  art.306 alin.2 Cod procedură civilă, care permit instanței invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, s-a  reținut incidența motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.1 Cod procedură civilă.

Prin urmare, în temeiul acestui text de lege, coroborat cu art.312 alin.3 Cod procedură civilă, Î.C.C.J. a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei curții de apel spre rejudecare, ca instanță de recurs.

VII. În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 21 iulie 2005 sub nr. 3400/117/2013*

Reclamantul G. R. I a formulat concluzii scrise(f.21 dosar), concluzii care vor fi avute în vedere de către curte în măsura în care susțin criticile formulate prin cererea de recurs, neputând fi luate în considerare aspectele noi, invocate pentru prima dată prin acest script, depus la dosar după închiderea dezbaterilor.

VIII. Analizând recursurile declarate în cauză de către reclamantul G. R I, pârâtul Statul Român PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ  A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA PARCHETUL DE  PE LANGGA ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE – D.I.I.C.O.T., SERVICIUL TERITORIAL  CLUJ, Curtea reține următoarele:

1. Având în vedere că prin recursurile declarate de către pârât și de către Parchetul de  pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial  Cluj s-au formulat critici în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către reclamant, se impune analizarea cu prioritate a acestora.

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată în fața instanței de fond raportat la faptul că nu ar fi îndeplinite condițiile art.504 C.pr.pen. Aceasta deoarece prin sentința penală nr.121/2008 a Tribunalului Cluj s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de persoane în infracțiunea de lovire, pentru aceasta din urmă dispunându-se încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit.h C.pr.pen, reclamantul nefiind deci întru totul achitat. De asemenea s-a invocat faptul că reclamantul nu a fost niciodată condamnat definitiv, și apoi achitat.

La alin.3 al art.504 C.pr.pen. se prevede că: „Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j).”

Prin Sentința penală nr. 121/D/2008 pronunțată în ședința nepublică din data de 05.03.2008 de către Tribunalul Cluj în dosarul nr. 2511/117/2007 rămasă definitivă prin respingerea apelului și recursului,  în baza  art. 334 instanța a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 1 și alin. 2 lit. a din Legea 678/2001 modificată prin Legea 287/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.P., reținuta în sarcina reclamantului, în infracțiunea de lovire, prev. de art. 180 alin. 1 CP. față de partea vătămata N. P. Cu privire la această infracțiune, instanța prin aceeași sentință a dispus în temeiul art. 11 pct.2 lit. b raportat la art. 10 lit. h C.P.P. încetarea procesului penal pornit împotriva reclamantului, ca urmare a retragerii plângerii prealabile(fila 53 din dosar)

Prin aceeași sentință, instanța, în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat art. 10 lit. c C.pr pen., a dispus achitarea reclamantului G. R. I  sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de minori prev. și ped. de art.13 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 678/2001, modificata prin Legea nr. 287/2005 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal(fila 54 verso din dosar).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d, instanța a dispus achitarea reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire, conducere, aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Rezultă deci că prin sentința penală, rămasă definitivă, reclamantul a fost achitat sub aspectul săvârșirii a două dintre cele 3 infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată, în ceea ce o privește pe cea de-a treia, dispunându-se schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de persoane în infracțiunea de lovire și dispunându-se încetarea procesului penal.

În condițiile în care reclamantul a fost achitat pentru 2 din cele 3 infracțiuni pentru care a fost trimis în judecată, și raportat la care s-a dispus măsura arestării preventive și apoi măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv măsura obligării de a nu părăsi țara, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.504 alin.2 și 3 C.pr.pen, neavând relevanță faptul că pentru una din cele 3 infracțiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, s-a dispus  prin sentința penală măsura încetării procesului penal, în urma schimbării încadrării juridice.

De asemenea este irelevantă susținerea că în cauză nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de achitare, nu aceasta fiind ipoteza pe care reclamantul a înțeles să își întemeieze acțiunea.

Este adevărat că nici în cuprinsul sentinței penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului și nici a deciziei penale prin care a fost menținută soluția de achitare nu s-a analizat în mod expres legalitatea măsurii privative de libertate sau a celei restrictive de libertate, ambele dispuse împotriva reclamantului în cursul procesului penal. Având însă în vedere soluția pronunțată, de achitare, prin hotărâre definitivă, Curtea apreciază că sunt îndeplinite condițiile art.504 alin.3 C.pr.pen., aspect care rezultă implicit din soluția pronunțată, nefiind necesară constatarea în mod expres a nelegalității măsurilor restrictive sau privative de liberatate prin hotărârea definitivă de achitare.

În același sens este și jurisprudența în materie. Astfel, prin decizia civilă nr.143/2009 a Curții de Apel București s-a stabilit că în materia reglementată de art.504-507 C.pr.pen., caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la dispozițiile art.143, art.148 C.pr.pen., când are loc revocarea măsurii preventive conform art.139 alin.2 teza I C.pr.pen, ci și la terminarea procesului penal prin una din soluțiile enumerate la art.504 alin.3 C.pr.pen., inclusiv achitarea. Ceea ce a urmărit legiuitorul a fost acordarea de despăgubiri persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor.

Aceeași idee este reluată și în considerentele deciziei civile nr.301/2007 a Curții de Apel Craiova, ca răspuns la aspecte similare cu cele din prezenta cauză, invocate de către Statul Român prin recursul formulat împotrva hotărârii de fond, în decizia civilă nr. 269/2002 a Curții de Apel București, menținută prin decizia civilă nr.5292/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în decizia civilă nr.40/2010 a Curți de Apel Brașov, menținută prin decizia civilă nr.1179/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În această din urmă decizie s-a subliniat că nelegalitatea măsurii reținerii și arestării preventive rezultă din achitarea prin hotărâre judecătorească definitivă, cererea reclamantului în repararea pagubei fiind admisibilă în temeiul art.504 alin.2 și 3 C.pr.pen. Simpla existență a hotărârii de achitare, indiferent în ce temei, așa cum s-a statuat prin decizia Curții Constituționale nr.45/1998, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală, făcând admisibilă acțiunea în despăgubiri.

Și jurisprudența mai recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție este în același sens, prin decizia civilă nr.2976/2013 statuându-se că, nelegalitatea privării de libertate a reclamantului și a restrângerii libertății acestuia se evaluează prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri. Chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispozițiile procesuale incidente, existau temeiurile/indiciile, care justificau adoptarea privării de libertate sau a măsurii interzicerii de a nu părăsi țara, finalizarea procedurii penale a condos la concluzia lipsei de vinovăție penală a reclamantului pentru săvârșirea faptelor reținute ca infracțiuni, Or, tocmai reliefarea unor astfel de împrejurări deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate.

Din ansamblul considerentelor de mai sus rezultă că acțiunea formulată de reclamant este admisibilă, fiind îndeplinite condițiile art.504 alin.2 și 3 C.pr.pen pentru exercitarea acesteia, soluția fiind aceeași atât în ceea ce privește măsura privativă de libertate cât și în ceea ce privește măsura restrictivă de libertate.

2. Cea de-a doua chestiune supusă atenției instanței de recurs este aceea a prejudiciului suferit de către reclamant ca urmare a luării împotriva sa a măsurilor privative și restrictive de libertate, în cursul procesului penal.

Pârâtul Statul Român și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-D.I.I.C.O.T, Serviciul Teritorial Cluj, susțin  în principal faptul că reclamantul nu a făcut dovada vreunei legături de cauzalitate dintre prejudicial suferit și măsurile luate împotriva sa în cursul procesului penal, în subsidiar criticându-se cuantumul sumei acordate de către instanța de fond cu titlu de daune morale.

Ceea ce se critică prin recursul declarat de reclamant este numai suma acordată de către instanța de fond cu titlu de daune morale, apreciindu-se că aceasta nu este rezonabilă raportat la starea de fapt reținută în mod corect de către instanța de fond.

În vederea calculării sumei apreciate ca fiind una rezonabilă, reclamantul a invocat practica judiciară în domeniu.

Referitor la susținerea din recursul pârâtului și a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-D.I.I.C.O.T, Serviciul Teritorial Cluj, în sensul că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre măsurile privative și restrictive de libertate și prejudiciul suferit de către reclamant, acestea nu pot fi reținute ca pertinente, fiind evident că aceste măsuri, în special măsura arestării preventive luate în cursul procesului penal în perioada 30.03.2007-12.09.07, au fost de natură a produce prejudicii de natură morală reclamantului.

Discutabil este numai cuantumul sumei care se impune a fi acordată reclamantului cu acest titlu, cunoscut fiind că este o sarcină dificilă aceea de cuantificare în bani a prejudiciului moral suferit.

Relevantă în acest sens este decizia civilă nr.1534/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justițe prin care s-a statuat că din perspectiva art.505 alin.1 C.pr.pen, criteriile în funcție de care de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit și consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate se analizează în circumstanțele particulare ale fiecărei cauze. Din perspectivă jurisprudențială, s-a reținut că instanțele naționale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului se raportează nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională ci au în vedere și o judecată în echitate-aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență prin raportare la privarea de libertate și consecințele pe care le-a avut cu privire la viața particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În același sens a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr.2976/2013, apreciind că în această materie se impune o judecată în echitate.

Se sesizează de asemenea că în jurisprudență există diferențe mari în ceea ce privește sumele stabilite cu acest titlu, și faptul că jurisprudența mai recentă în materie este în sensul reducerii sumelor acordate cu titlu de daune morale. Astfel,  prin decizia civilă pronunțată în dosarul nr….. al Curții de Apel Cluj s-a stabilit cu tilu de despăgubire suma de 250 lei /zi de detenție, apreciindu-se că este o sumă rezonabilă, de natură să compenseze suferințele fizice și psihice din timpul privării de libertate; prin decizia civilă nr.40/2010 a Curții de Apel Brașov s-a stabilit o sumă de 10.000 lei cu titlu de daune morale pentru o perioadă de privare de libertate nelegală de 6 luni și 8 zile, având în vedere circumstanțele cauzei și principiul echității și al echilibrului social; prin decizia civilă nr.50/2011 a Curții de Apel București s-a stabilit suma de 30.000 lei cu titlu de daune morale pentru arestarea preventivă nelegală pe o durată de 4 luni și 11 zile  și îcarcerarea nelegală pe o durată de 10 luni și 8 zile.

În ceea ce privește jurisprudența națională în materie invocată de către reclamant, relevante sunt considerentele deciziei civile nr.457/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se precizează că în materia daunelor morale atât jurisprudența națonală, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, și, respectiv, pot evidenția limitele  de apreciere a cuantumului acestora.

Reclamantul nu a prezentat  nici un argument pertinent, prin raportare la circumstanțele personale ale cauzei, astfel cum acestea se desprind din probele administrate, care să justifice mărirea cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de fond cu titlu de daune morale pentru privarea și restrângerea în mod nelegal a libertății acestuia.

Nici pârâtul și nici Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT, Serviciul Teritorial Cluj, nu au invocat argumente de natură să justifice reaprecierea cuantumului sumei acordate reclamantului de către instanța de fond cu titlu de daune morale, în sensul diminuării acesteia.

Din considerentele sentinței atacate rezultă că principalul motiv avut în vedere la acordarea de despăgubiri a fost acela că s-a dovedit că reclamantul a suferit o traumă psihică, din perspectiva situației personale și familiale, reținându-se schimbarea în sens negativ a reclamantului, din punct de vedere al atitudinii și  comportamentului, ca urmare a măsurilor privative de libertate, respectiv restrictive de libertate, dispuse în cursul procesului penal.

În ceea ce privește bolile de care suferă în prezent reclamantul, chiar dacă legătura de cauzalitate dintre acestea și măsurile dispuse împotriva sa nu este certă, fiind imposibilă dovedirea cu certitudine a acestui aspect, se poate prezuma în mod rezonabil, prin coroborare și cu cele reținute în ceea ce privește starea psihică a reclamantului, că și în condițiile în care măsurile dispuse împotriva sa în cursul procesului penal nu au fost singurele cauze ale declanșării acestora, au constituit un factor favorizant în acest sens.

De asemenea, chiar trecând peste declarațiile martorilor audiați în cauză, care confirmă acest aspect,  se poate prezuma faptul că situația financiară a familiei reclamantului a avut de suferit ca urmare a măsurilor dispuse împotriva sa, în principal cea a arestului preventiv, important de subliniat fiind faptul că aceste aspecte trebuie analizate numai din perspectiva daunelor morale care se impun a fi acordate în cauză, reclamantul neînțelegând să solicite și daune materiale.

Prin urmare, având în vedere ansamblul celor reținute mai sus referitor la cele trei recursuri declarate în cauză, Curtea, în temeiul art.3041, art.312 alin.1 C.pr.civ. le va respinge ca nefondate, menținând ca temeinică și legală soluția pronunțată de tribunal.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina