fbpx

Avocat Gabriela Groza: ”Nu pot fi de acord cu modul radical și dur în care este criticată și blamată doamna judecător de la Brăila”

Când sunt în discuție fapte infracționale atât de imorale cum sunt cele sexuale împotriva minorilor ne este deseori greu să ne păstrăm obiectivitatea. Este firesc. Emoționalul, prin furia și revolta ce le simțim, ne poate distorsiona judecata rațională. Încerc să controlez asta în analiza de mai jos.

Eu nu pot fi de acord cu modul radical și dur în care este criticată și blamată doamna Judecător de la Brăila, pornind doar de la exprimarea/comparația nefericită pe care a folosit-o într-unul dintre argumentele din motivare.

Cu atât mai mult, nu pot fi de acord sub nicio formă cu sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare într-o astfel de situație.

În primul rând, cred că trebuie să delimităm foarte clar cele două probleme ce le avem în față. Observ că tendința este să le amestecăm. Dar:

  1. Una este dacă suntem sau nu de acord cu soluția sau motivarea instanței de fond;
  2. Alta este dacă suntem sau nu de acord cu intervenția Inspecției Judiciare în situații precum aceasta – în care o instanță de fond reține o soluție LEGALĂ, însă ÎMPOTRIVA PRACTICII MAJORITARE, cu unul dintre argumente discutabile sau nefericit formulat.

În al doilea rând cred că în ceea ce privește un magistrat, cu atât mai mult trebuie să acordăm prezumția bunei-credințe în desfășurarea profesiei. Este extrem de important să nu punem niciun fel de presiune pe deciziile magistraților, să le asigurăm independență și prezumția imparțialității. Așa că, văd extrem de sesibilă sesizarea din oficiu a Inpecției Judiciare pe considerente ce țin de opiniile magistratului reținute în motivarea deciziilor. Consider că ar trebui să fie absolut excepționale astfel de intervenții și să pornească de la indicii concrete privind imparțialitatea/rea-credința și nu altfel.

Știm cu toții că pentru a combate argumentele unei instanțe de fond există procedura contestației, respectiv judecata făcută de către instanța de control judiciar. Este suficient pentru a corecta eventuale interpretări greșite. Care ar fi rostul și de ce am fi de acord ca această corecție să fie dublată de intervenția Inspecției Judiciare? Nu ne dorim judecători care să judece liber și asumat? Unii spun că ”simpla sesizare a Inspecției Judiciare nu presupune o pedeapsă în sine”, eu cred însă că pune totuși o presiune și că nu e justificat să se întâmple asta. Dacă aș fi în locul magistratului sigur m-aș feri de orice situație care să ducă pe viitor la eventuale astfel de sesizări. Și nu cred că este bine.

De ce spun că ”judecata publică” a doamnei judecător nu este dreaptă?

I. Nu ne raportăm la întreaga motivare, ci doar la un argument din această motivare (lipsa reacțiilor publice) + ne raportam la el ca și când ar fi singurul (doar pentru că nu le cunoaștem pe celelalte). Eu nu am citit întreaga motivare a instanței de fond (nu am găsit-o), însă am citit motivarea instanței de control judiciar (Tribunalul Brăila), de unde am putut observa că s-au avut în vedere mai multe motive pentru înlocuirea arestului preventiv (de exemplu, faptul că au trecut 4 ani de la săvârșirea faptelor, inculpatul recunoscuse faptele etc).

II. De ce plecăm de la premisa că doamna judecător nu ar fi de bună-credință sau nu ar înțelege instituțiile de drept? Normal și sănătos este să acordăm prezumția bunei-credințe, a competenței profesionale și a opiniei asumate. Nu doar pentru că vorbim de o înlocuire a măsurii preventive din oficiu în contextul unui inculpat apărat de un avocat din oficiu. Dar pentru că e firesc ca până la proba contrarie, să ne raportăm la un magistrat ca la un om integru. Și indiferent dacă suntem sau nu de acord cu argumentele sale, prima noastră ipoteză ar trebui să fie că este de bună-credință, dar vede lucrurile diferit și nu că ar fi de rea-credință sau incompetent.

III. Fără să opinez cu privire la soluția finală de înlocuire a măsurii arestului preventiv (nu am toate datele dosarului), nu sunt de acord cu argumentul doamnei judecător ”faptele inculpatului, deși reprobabile nu sunt de așa gravitate încat să fi generat o rumoare socială de amploare”. Nu sunt de acord pentru că, în opinia mea, a) gravitatea faptelor nu are o legătură atât de directă cu reacțiile sociale și pentru că b) am lucrat în dosare cu fapte extrem de grave și care nici nu ar fi putut stârni reacții sociale pentru că nu erau cunoscute la nivel social.

Cu toate acestea, așa cum am arătat, acest argument nu a fost singurul pe care s-a întemeiat motivarea, însă a fost scos din întreg contextul și lansat în presă.

IV. Atunci când se judecă măsurile preventive, legea lasă libertatea magistratului de a analiza situațiile de la caz la caz. Măsura preventivă trebuie să fie și proporțională și necesară în cazul în care se analizează. Regula este să se motiveze întotdeauna de ce o măsură preventivă mai ușoară (cum este arestul la domiciliu) nu ar fi suficientă pentru inculpat, respectiv, de ce ar fi necesară cea mai grea măsură (arestul preventiv). Cred că doamna judecător a încercat să motiveze această ”ne-necesitate” în speța pe care o analiza. Subliniez încă o dată că, soluția dânsei este legală. Codul de procedură penală nu impune arestarea preventivă ci o lasă la latitudinea judecătorului. Recomandările Curții Europene A Drepturilor Omului sunt de a dispune arestarea preventivă doar cu titlul excepțional. Este lesne de înțeles de ce: măsurile preventive sunt luate pe parcursul judecății pentru a preveni ceva (de exemplu sustragerea inculpatului, săvârșirea altor infracțiuni sau chiar și sentimentul social de insecuritate) însă în tot acest timp, inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție. Multe persoane fără cunoștințe juridice confundă arestul preventiv cu pedeapsa. Nu putem pedepsi prin măsurile preventive. Indiferent dacă un inculpat este judecat liber sau în arest la domiciliu sau în arest preventiv, doar după condamnare va începe să execute pedeapsa (fie că e de 3 luni sau 20 ani). Deci nu luăm măsuri preventive ca să pedepsim.

V. Uneori se ia măsura preventivă a arestului considerându-se că punerea în libertate a persoanei ar reprezenta pericol pentru ordinea publică. Ce vreau să subliniez în mod special este faptul că raportarea pericolului concret pentru ordinea publică la reacțiile publice nu este invenția doamnei judecător. Atât CEDO cât și instanțele naționale apreciază că ”reacția publică este un criteriu al evaluării pericolului social pentru ordinea publică”. Este posibil ca în hotărârea doamnei judecător, pe lângă alte argumente, ea să fi justificat de ce nu ar fi necesară arestarea preventivă raportându-se și la lipsa reacțiilor publice. Chiar și Tribunalul Brăila, în argumentele prin care a schimbat soluția doamnei judecător s-a raportat și la reacțiile sociale : ”pe fondul caracterului profund imoral al faptei pentru care acesta este acuzat, dincolo de caracterul prohibit din punct de vedere legal, acesta fiind de natură a genera un sentiment de revoltă în rândul membrilor societății”. În sine, nu este greșit să se aibă în vedere aceste criterii. Dar și Tribunalul a avut în vedere și alte argumente, mai importante (de exemplu, faptul că inculpatul era în stare de recidivă postexecutorie).

Așa că, dincolo de exprimarea mai puțin fericită, apreciez nedrept să o blamăm pe doamna judecător doar pentru că s-a raportat și la rezonanța publică a faptelor (care în acest caz nu a fost vizibilă). In primul rând, este doar un criteriu și nu este definitoriu în aprecierea necesității măsurii preventive. In al doilea rând, nu este un argument inventat de dânsa. Legătura între reacții publice-pericol pentru ordinea publică-arest preventiv este preluată din jurisprudența. Într-adevăr, de regulă, se folosește argumentul reacțiilor publice pentru a justifica arestarea preventivă, mai puțin invers.

Am documentat în urmă cu ceva timp impactul pe care îl au reacțiile publice asupra arestului preventiv. Mă interesa atunci să văd ce impact poate avea mass media asupra măsurii preventive a arestului. Am găsit multă practică CEDO și practică națională care pleca de la premisa că reacțiile publice sunt un criteriu de evaluare al pericolului social pentru ordinea publică. Împărtășesc cu dumneavoastră câteva dintre ele:

  1. instanţele interne au definit în cursul timpului criterii şi elemente de luat în calcul la examinarea existenţei « pericolului pentru ordinea publică », de unde şi reacţia publică declanşată datorită faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată de menţinerea sau punerea în libertate a acuzatului” (CEDO: Cazul Calmanovici contra României, paragraf 97, 2008);

 

  1. prin reacţia particulară a opiniei publice, faptele de natura celor reţinute în sarcina inculpatului, sunt considerate că suscită o tulburare a societăţii, aşa încât se justifică o detenţie preventivă” (Curtea de Apel Cluj, Încheierea penală nr. 127, 2011) ;

 

  1. prin punerea în libertate a inculpatului s-ar produce o reacţie de oprobriu din partea societăţii” (Curtea Supremă de Justiție, Decizia nr.1435, 2002):

 

4.”din motive ce țin de gravitatea lor și reacția publică generată de ele, infracțiunile pot justifica arestul preventiv, cel puțin o perioadă” (CEDO: Cazul Letellier contra Franței, paragraf 51, 1991);

 

5.”gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp”( CEDO: Cazul Tiron contra României, paragraf 40, 2009);

 

  1. Însă, chiar dacă sunt un criteriu în evaluarea pericolului social, reacțiile sociale nu pot fi suficiente pentru măsurile penale decât în mod excepțional: ”În circumstanţe excepţionale, acest element (reacția socială) poate deci să fie avut în vedere în lumina prevederilor Convenţiei,” (CEDO: Cazul Letellier contra Franței, paragraf 51, 1991);
  2. Mai mult decât atât, odată găsiți vinovați, condamnaților li se pot stabili pedepse ”pe măsura tulburării pe care fapta a produs-o în mediul social” (Înalta Curte de Casație și Justiție, , Decizia nr. 176, 2014);

 

  1. Pe de altă parte, uneori se resping argumentele procurorilor – ”speţa fost intens mediatizată atât pe plan local, cât şi la nivel naţional, fiind dovedit impactul pe care l-a avut în comunitate ştirea despre faptele inculpaţilor, astfel că neluarea măsurii arestării preventive faţă de inculpaţi ar constitui un puternic semnal negativ din partea organelor judiciare către comunitatea locală, o încurajare şi o legitimare a unor asemenea practici.”- în luarea măsurii arestului preventiv și instanțele stabilesc că ”neîntrunirea cumulativă a criteriilor stabilite de normele europene şi cele naţionale, pentru a susţine luarea măsurii arestării preventive, nu poate fi înlocuită de alte considerente, cum ar fi (…) mediatizarea excesivă a inculpaţilor” (Curtea de Apel Timișoara, Decizia penală nr. 1151, 2010).

În final, precizez că am expus întreaga argumentare nu pentru că aș considera soluția în sine – de înlocuire a arestării preventive – ca fiind corectă, ci pentru că apreciez incorect felul în care o analizăm.

În mod evident, reacțiile publice sunt un criteriu avut în vedere în judecata arestului preventiv. Considerentele doamnei judecător sunt cu siguranță discutabile, însă nu plecând de la suspiciuni de rea-credință.

Oricum, nu cred că este despre asta, ci așa cum am spus deja, despre libertatea pe care mi-aș dori să o aibă un magistrat când judecă. Orice presiune știrbește această libertate. De aceea consider total inoportună intervenția Inspecției Judiciare în astfel de situații.

Text de avocat Gabriela Groza (Culda) – Baroul Cluj

Comments

comentarii

Un accident rutier a avut loc, joi, în Turda, între două TIR-uri și două mașini, patru persoane fiind consultate medical.... Citește mai mult
Spitalul Clinic de Boli Infecțioase Cluj dispune de dotări de înaltă tehnologie pentru investigații și analize medicale, iar în ultimii ani peste 12 milioane de euro au fost investiți în creșterea și diversificarea serviciilor oferite pacienților.... Citește mai mult

Lasă un răspuns