UNBR s-a apărat afirmând că ,,un gălățean – cum este și reclamantul- trăiește, în medie, cu 350 de lei pe lună, nicidecum cu 11.000 de lei pe lună”. Avocatul reclamant Mihail Boldea, fost deputat PDL, a fost condamnat definitiv, în iulie 2020, la 3 ani închisoare cu suspendare pentru spălare de bani în dosarul “Aviasan”, în legătură cu obţinerea frauduloasă a unui teren de 39 ha, prejudiciul calculat de DNA în acest caz fiind de 21 milioane euro.
Avocatul Boldea Mihail, a obținut o hotărâre prin care UNBR și Baroul Galați au fost obligate să-i achite daune morale de 10.000 de euro ca urmare a emiterii a unor acte administrative nelegale
Avocatul ceruse prin acțiune daune materiale de 340.000 euro și 50.000 lire sterline și daune morale de 250.000 euro, hotărârea fiind atacată cu recurs care urmează a fi soluționat de ICCJ.
Vom reda pasajele relevante din hotărâre, cu mențiunea că același avocat a obținut și anularea articolului 50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011:
,,Analizând materialul probator administrat prevederile legale incidente și susținerile părților, Curtea reține următoarele:
În fapt, prin cererile conexe, astfel cum au fost precizate și completate, care au format obiectul dosarului nr. (…)/3/2015 (dosar conexat nr. (…) aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul Boldea Mihail a solicitat anularea deciziilor nr. 47/23.03.2012 și nr. 19/30.03.2015 adoptate de Consiliul Baroului Galați constatarea nulității art. 50 din Statutul profesiei de avocat adoptat de U.N.B.R., anularea art. 1 din decizia consiliului U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015 și anularea deciziei consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015.
Prin Sentința civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a admis în parte cererile conexe, a anulat decizia consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015, a anulat art. 50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011 și, în consecință, a anulat art. 1 din decizia consiliului U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015 și decizia nr.19 din 30 martie 2015 emisa de Consiliul Baroului Galați.
Sentința civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Civilă de Administrativ și Fiscal nu a fost recurată de Baroul Galați și U.N.B.R. ci doar de reclamantul Boldea Mihail care a formulat cerere de renunțare la judecata recursului, cerere de care s-a luat act prin Decizia civilă nr. 583 din 15.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, sentința rămânând astfel definitivă.
La data de 09 martie 2017, s-a dispus reintegrarea reclamantului Boldea Mihail pe tabloul avocaților definitivi cu drept de exercitare a profesiei din cadrul Baroului Galați.
Prezenta acțiune formulată de reclamant este întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și are ca obiect obligarea pârâtelor U.N.B.R. și Baroul Galați la plata de daune materiale și morale pentru perioada 02.02.2015-2017 (daune materiale în cuantum de 340.000 euro și 50.000 lire sterline, daune mor a le în cuantum de 250.000 euro) pentru prejudiciul produs prin emiterea actelor administrative nelegale anulate prin Sentința nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, rămasă definitivă.
În drept, Curtea reține că sunt incidente dispozițiile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 care prevăd următoarele:
„(1) Cand persoana vatamata a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoasca intinderea pagubei.
(2) Cererile se adreseaza instantelor de contencios administrativ competente, in termenul de un an prevazut la art. 11 alin. (2).”
Se constată că art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 consacră principiul că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei care i-a fost cauzată. Totodată, art. 18 alin. 3 din aceeași lege prevede că, în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale, dacă reclamantul a cerut acest lucru.
Așadar, prevăzând competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța și asupra despăgubirilor cerute (contencios de plină jurisdicție), legiuitorul a stabilit că repararea prejudiciului este condiționată de anularea actului sau constatarea existenței unui refuz nejustificat, ambele aspecte fiind asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim, iar acțiunea în despăgubiri poate fi introdusă, fie odată cu acțiunea principală având ca obiect anularea actului administrativ, fie pe cale separată, în condițiile și în termenul prevăzute de art. 19 din legea nr. 554/2004.
În privința condițiilor de drept substanțial ale angajării răspunderii administrative patrimoniale pentru prejudiciul cauzat de actele administrative nelegale sunt, în esență, cele prevăzute de dreptul comun (art. 1349-1395 din Codul civil), respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul. Aceste condiții sunt cumulative, astfel încât neîndeplinirea uneia atrage respingerea cererii în despăgubiri.
Cu toate aceste, având în vedere particularitatea raporturilor de drept administrativ, spre deosebire de materia civilă, Curtea reține că în materia contenciosului administrativ, fapta ilicită îmbracă forma actului administrativ nelegal (tipic sau asimilat), iar culpa autorității publice emitente a actului administrativ care încalcă prevederile legale este prezumată, rezultând din însăși emiterea actului nelegal.
În acest sens este relevantă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, care prin Decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a stabilit ca „Cererea de despăgubire pentru vătămarea produsa prin emiterea unui act administrativ nelegal, formulata în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, este condiționata de îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiții: existenta unui act administrativ nelegal anulat de instanța, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate și prejudiciul suferit de reclamant. ”
În ceea ce privește cerința constând în existența unui act administrativ anulat de instanța de judecată, contrar celor susținute de pârâte, este evident că aceasta este îndeplinită, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 (filele 21-28), Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a stabilit în mod definitiv, cu putere de lucru judecată că pârâtele au emis acte administrative nelegale – decizia consiliului U.N.B.R. nr. 18/05.09.2015, art.50 din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/2011, art. 1 din decizia consiliului U.N.B.R. nr. 55/12.12.2015 și decizia nr.19 din 30 martie 2015 emisa de Consiliul Baroului Galați – și a anulat aceste acte.
Odată ce aceste acte au fost anulate ca fiind nelegale, culpa pârâtelor este prezumată absolut și rezultă din nerespectarea de către pârâte a prevederilor legale reținute în considerentele hotărârii judecătorești, referitoare la nerespectarea principiului ierarhiei actelor normative, prevăzut de art. 4 din legea nr. 24/2000, nerespectarea exigențelor art. 53 din Constituția României, aducându-se atingere dreptului la muncă al reclamantului, lipsa de previzibilitate a reglementării art. 50 din Statutul profesiei de avocat care conferă organelor profesiei o largă marjă de apreciere etc.
În condițiile în care aceste aspecte au fost reținute în mod definitiv, cu putere de lucru judecat de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal prin sentința pronunțată în dosarul nr. (…)/3/2015, Curtea constată că este îndeplinită prima cerință legală necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, respectiv existența unor acte administrative emise de acestea cu încălcarea legii și anulate de instanța de contencios administrativ, aspectele privind existența faptei ilicite și a vinovăției fiind probate și neputând fi repuse în discuție în prezentul litigiu. Față de cele reținute, nu pot fi primite argumentele pârâților referitoare la pretinsa lipsă a vinovăției.
În ceea ce privește prejudiciul, ca element esențial al răspunderii administrative patrimoniale, Curtea subliniază că se impune tratarea distinctă a prejudiciului material și a prejudiciului moral, date fiind particularitățile regimului probatoriu ale fiecăruia dintre acestea.
Astfel prejudiciul material constă în efectul negativ suferit ca urmare a faptei ilicite, iar pentru a fi susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert, ceea ce presupune că este sigur atât în privința existenței sale, cât și a posibilității de evaluare. Curtea subliniază că este cert un prejudiciu actual (deja produs la data la care se pretinde repararea lui), precum și, în anumite condiții, unul viitor (care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, conform art. 1385 alin. 2 din Codul civil), nu însă și prejudiciul eventual, care este lipsit de certitudine și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Referitor la prejudiciul material suferit, reclamantul a susținut că acesta constă, pe de o parte, în sumele de bani în cuantum total de 50.000 lire sterline, împrumutate în perioada 02.02.2015-2017 de la împrumutătoarea B.A.M. pentru a se întreține, în lipsa altor venituri (damnum emergens) sume pe care va trebui să le restituie, iar pe de altă parte, în beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în sumă de 340.000 euro, constând în onorariile pe care ar fi putut să le încaseze de la clienți pe care i-a refuzat ca urmare a faptului că era suspendat din profesia de avocat în mod nelegal.
Examinând cele 5 contracte de împrumut de la filele 124-128 dosar – Contractul de împrumut nr. 1/01.03.2015, nr. 2/01.07.2015, nr. 3/27.12.2015, nr. 4/18.07.2016 și nr. 5/26.12.2016, având ca obiect, fiecare, suma de 10.000 lire sterline (în total 50.000 lire sterline), încheiate de reclamant, în calitate de împrumutat, cu B.A.M., în calitate de împrumutător – o primă observație care se impune este aceea că acestea nu sunt înscrisuri autentice ci înscrisuri sub semnătură privată care însă nu au dată certă.
Astfel, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 278 alin. (1) din Codul civil:
„Data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege, respectiv:
- din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință;
- din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri;
- din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public;
- din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
- din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.”
Or, așa cum s-a st at uat în mod constant în doctrină și în jurisprudență, lipsa datei certe în cazul înscrisurilor sub semnătură privată, în speță contractele de împrumut menționate, are drept efect inopozabilitatea acestora față de terți.
Pe de altă parte, Curtea reține că î mprumutul de consumatie este un contract real fiind valabil incheiat prin acordul de vointa dintre partile contractante si prin remiterea materiala a bunului imprumutat. Remiterea este o conditie de validitate a contractului care consta in obligatia de a da, in sensul ca împrumutatorul transmite din patrimoniul sau un drept de propietate asupra unor bunuri sau un drept de creanță cand obiectul il formeaza sume de bani, așa cum este cazul contractelor de împrumut depuse la dosar.
Prin urmare, pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut este necesară remiterea efectivă a bunului împrumutat, în speță, a sumelor de bani împrumutate, faptul material al predării efective către împrumutat a sumei de bani putând fi făcută p rin orice mijloc de probă.
Or, în cauză, dincolo de faptul că cele 5 contracte de împrumut sunt inopozabile terților pentru lipsa datei certe, din conținutul acestora nu rezultă remiterea efectivă a sumelor de bani către reclamant, iar reclamantul nu a probat prin niciun alt mijloc de probă faptul că a intrat efectiv în posesia banilor împrumutați (transferuri bancare, martori la primirea efectivă a sumelor etc . ), mai ales că, așa cum afirmă, împrumutătoarea B.A.M. locuiește în Marea Britanie.
Este adevărat că reclamantul a solicitat la termenul de dezbateri din data de 16.05.2018 suplimentarea probatoriului cu biletele de avion care să probeze deplasarea sa în Marea Britanie însă Curtea a respins proba ca neutilă, raportat la împrejurarea că biletele ar fi probat numai faptul că reclamantul s-a deplasat în Marea Britanie, nu și faptul că, urmare a acestei deplasări, ar fi intrat în posesia efectivă a sumelor de bani împrumutate, precum și raportat la faptul că, în lipsa datei certe a celor 5 contracte de împrumut, nu s-ar putea face legătura între data încheierii efective a fiecăruia dintre acestea și data deplasării în scopul pretinsei remiteri a sumelor de bani.
Se impune a fi subliniat că nici depozițiile martorilor audiați nu sunt în măsură să vină în completarea înscrisurilor probatorii, în sensul dovezii remiterii efective a sume de 50.000 lire sterline către reclamant, sub formă de împrumut, martorii relatând numai faptul că știu de la reclamant că s-a împrumutat de bani de la o prietenă din Marea Britanie, fără însă a fi în măsură să cunoască exact sumele împrumutate sau să fi asistat personal la remiterea vreunei sume de bani din contractele de împrumut.
În concluzie, în lipsa datei certe care atrage inopozabilitatea și în lipsa dovezii remiterii sumelor care fac obiectul celor 5 contracte de împrumut depuse la dosar, condiție de valabilitate a contractului real de împrumut de consumație (lipsa acestor elemente constituind, totodată și indicii că aceste acte juridice sunt încheiate pro causa ), Curtea constată că înscrisurile de la filele 124-128 – Contractul de împrumut nr. 1/01.03.2015, nr. 2/01.07.2015, nr. 3/27.12.2015, nr. 4/18.07.2016 și nr. 5/26.12.2016, având ca obiect, fiecare, suma de 10.000 lire sterline (în total 50.000 lire sterline) – nu fac dovada prejudiciului material de 50.000 lire sterline pretins de reclamant.
În ceea ce privește beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în sumă de 340.000 euro, constând în onorariile pe care reclamantul pretinde că ar fi putut să le încaseze de la clienți pe care i-a refuzat ca urmare a faptului că era suspendat din profesia de avocat, Curtea reține că prin art. 1385 alin. 4 din Codul civil se reglementează expres repararea prejudiciilor cauzate și prin pierderea șansei de a obține un avantaj. Potrivit acestui text legal, precum și art. 1532 alin. 2 și 3 din Codul civil, prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei, iar prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de judecată.
În mod concret, reclamantul a susținut că, dacă nu ar fi fost suspendat din exercițiul profesiei de avocat, acesta ar fi încasat onorarii de la următorii clienți pe care i-a refuzat urmare a faptului ca era suspendat din profesie:G.L Pharma GMBH; I.N.; D.C.;S.C. House of Guns International S.R.L; S.C. Bio Garden S.R.L; S.C Nettstrade J.K. Solution S.R.L; Alfa Ground S.R.L; S.C. Blue Aero S.R.L. și alții. În acest sens, a depus la dosar înscrisurile de la filele 82-112.
Examinând aceste înscrisuri, Curtea constată că în privința celor de la filele 82-86 se observă că, deși datate de solicitantul serviciilor de asistență juridică, domnul I.N. nu rezultă că au fost efectiv transmise (prin orice mi j loc – e-mail, fax, poștă) și înregistrate la cabinetul de avocat Boldea Mihail, impunându-se a fi subliniat că nu există nici răspunsul scris la aceste solicitări din partea reclamantului, pentru a rezulta că a existat o corespondență reală în acest sens. Este adevărat că din depozi ț iile martorilor rezultă că au avut loc discuții între reclamant și domnul N.I. cu privire la eventuala acordare de asistență juridică în unele dosare aflate pe rolul instanțelor.
Celelalte înscrisuri de la filele 87-112 probează existența unei corespondențe între reclamant și societățile care solicită prestarea serviciilor de asistență juridică, Curtea reținând, și din depozițiile martorilor audiați în cauză, că au fost purtate discuții între reclamant, în calitate de avocat, și potențialii clienți, la unele dintre aceste discuții asistând chiar martorii, aceștia făcând mențiune în depoziții și cu privire la cuantumul unor onorarii care ar fi urmat a fi percepute dacă s-ar fi încheiat contractele de asistență juridică respective.
Curtea reține însă că toate aceste probe, coroborate, nu sunt în măsură să probeze caracterul cert al prejudiciului concretizat în beneficiul nerealizat , întrucât acesta nu este sigur nici în privința existenței sale, nici a posibilității de evaluare, pretinderea contravalorii onorariilor neîncasate pentru potențialele servicii de asistență juridică care ar fi putut fi prestate de reclamant, în calitate de avocat, în condițiile în care contractele de asistență juridică nu au fost încheiate și, chiar dacă ar fi fost încheiate, nu ar fi fost derulate până la final, constituind un prejudiciu cel mult eventual, nefiind astfel apt de a fi reparat.
Din această perspectivă, Curtea subliniază că este important să fie avută în vedere particularitatea profesiei de avocat, care este o profesie liberală și care, așa cum însuși reclamantul recunoaște, se desfășoară în mod liber pe piața concurențială.
Or, potențialitatea încasării unor onorarii dacă reclamantul ar fi exercitat profesia de avocat în perioada 02.02.2015-2017 nu poate fi evaluată sub aspectul existenței și nici cuantificată, dat fiind că este de notorietate și este de esența profesiilor liberale faptul că veniturile obținute din exercitarea acestora sunt aleatorii și lipsite de previzibilitate, spre deosebire de activ itățile desfășurate în baza uno r contracte de muncă sau baza unor raporturi de serviciu nă s cute din exercitarea unei funcții publice. Astfel, Curtea reține că, pe de o parte, deși au existat discuții cu potențialii clienți, nu este certă ipoteza încheierii unor contracte de asistență juridică cu aceștia, nu este certă nici executarea efectivă a unor eventuale astfel de contracte (existând și posibilitatea rezilierii pe parcursul derulării), nu este cert nici onorariul care ar fi fost încasat de reclamant, toate acestea fiind eventualități are denotă lipsa caracterului cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma beneficiului nerealizat.
Curtea subliniază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1532 alin. 3 din Codul civil, potrivit cărora prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanță, întrucât acest text de lege are în vedere ipoteza prejudiciului care nu este cert în privința posibilității de evaluare, iar nu a existenței sale (prejudiciu eventual), cum este cazul în speță.
Nici depozițiile martorilor audiați nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât chiar dacă aceștia l-au recomandat pe reclamant unor persoane fizice și juridice, în vederea prestării către aceste persoane a serviciilor de asistență juridică și au asistat la astfel de discuții ale reclamantului cu potențialii clienți, în speță nu se poate proba caracterul cert al prejudiciului constând în onorariile neîncasate, raportat la specificul profesiei de avocat, în lipsa certitudinii încheierii contractelor de asistență juridică și a executării efective a acestora.
Curtea nu se poate raporta nici la declarația de avere depusă de reclamant la filele 113-118 dosar, având în vedere că aceasta nu poate constitui, nici măcar orientativ, un reper pentru veniturile pe care reclamantul le-ar fi putut încasa în perioada 2015-2017, întrucât este dată la data de 15.06.2009 și are în vedere veniturile obținute din profesia de avocat în anul 2008.
În concluzie, Curtea constată că reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu material care să îi confere dreptul la reparație, în lipsa acestui element obligatoriu al răspunderii civile delictuale devenind de prisos analiza unei eventuale legături de cauzalitate între actele administrative anulate și paguba materială.
În ceea ce privește prejudiciul moral pretins de reclamant Curtea reține că, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acesta este dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului moral, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.
Din această perspectivă, Curtea reține că CEDO a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit , că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
C.E.D.O a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă .
În principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.
În concret, din analiza împrejurărilor speței, ținând cont de cele statuate cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 4204 din 22 decembrie 2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, precum și de depozițiile martorilor audiați în cauză, Curtea reține că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a faptului că a fost împiedicat, în mod nelegal, prin actele administrative anulate, să își exercite profesia de avocat în perioada 02.02.2015-2017 .
În acest sens, Curtea reține că anterior suspendării sale din profesie, reclamantul, ajuns la un nivel superior de dezvoltare profesională se bucura de notorietate, fiind un avocat de renume, avea o viață socială activă fiind implicat în multe activități – avocat, deputat, instructor de arte marțiale, asistent universitar. Ulterior suspendării din profesie prin actele administrative anulate, reclamantului i-a fost cauzată o suferință psihică, morală, determinată de schimbarea dramatică a modului de viață, fiind discriminat (în condițiile în care alți colegi de breaslă aflați în aceeași situație și cercetați în același dosare penale nu au fost suspendați) pus într-o situație de inferioritate, de umilință și de frustrare manifestată prin izolarea de societate, refuzul de participare la evenimente sociale, imposibilitatea de a-și exercita profesia, încercările repetate și eșuate de a se angaja pe posturi inferioare pregătirii sale profesionale (operator call center, șef de autobază la REBU).
Toate aceste sentimente și emoții negative pe care reclamantul le-a simțit în perioada în care a fost în imposibilitate de a-și exercita profesia rezultă, indubitabil, din relatările martorilor audiați și sunt în măsură să formeze convingerea instanței că din aceste împrejurări rezultă cu certitudine consecințele negative suferite de reclamant în plan moral, acestea fiind de natură să altereze starea sa de sănătate psihică și să îi producă un prejudiciu moral care se impune a fi reparat.
Referitor la cuantumul daunelor morale solicitate, Curtea apreciază însă că suma de 250.000 euro este excesivă și că se impune reducerea cuantumului acestor daune la suma de 10.000 euro, prin aceasta stabilindu-se un echilibru între prejudiciul moral produs și despăgubirile acordate, în măsură să permită reclamantului atenuarea suferințelor morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Curtea are în vedere și faptul că parțial, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost reparat și prin anularea actelor administrative nelegale și vătămătoare, în acest sens fiind relevantă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Contencios Administrativ și Fiscal care prin Decizia nr. 1959/15.04.2014, pronunțată în dosarul nr. (…) a reținut că „anularea actului administrativ vătămător este de natură prin ea însăși să se constituie într-o reparație adecvată a eventualului prejudiciu suferit de reclamant.”
În concluzie, măsura anulării actelor administrative vătămătoare, coroborată cu daunele în cuantumul rezonabil de 10.000 euro, sunt în măsură, în opinia Curții, să asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Din aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 8, art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, curtea va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată (în ceea ce privește prejudiciul material).
Făcând aplicarea prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă, la cererea pârâtelor, proporțional cu pretențiile respinse și pentru care reclamantul este în culpă procesuală (din totalul daunelor materiale de 340.000 euro și 50.000 lire sterline și daunelor morale de 250.000 euro s-a admis acțiunea pentru suma de 10.000 euro daune morale), Curtea îl va obliga pe reclamant la plata către pârâta Baroul Galați a sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată (din totalul de 1.200 lei – filele144 și 146), și către pârâta U.N.B.R. a sumei de 600 lei, cheltuieli de judecată (din totalul de 1.000 lei- fila 145) reprezentând onorariu de avocat.
De asemenea, în temeiul aceluiași text legal, Curtea va obligă pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, dat fiind că, deși pretențiile au fost admise parțial, în limita sunei de 10.000 euro taxa de timbru, raportată la această sumă, are același cuantum, acesta fiind limitat și stabilit de dispozițiile art. 16 din OUG nr. 80/2013.”
Apărarea UNBR:
,,Pârâta Uniunea Naționala a Barourilor din Romania a formulat întâmpinare la acțiunea formulata de reclamantul Boldea Mihail, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecata.
În motivare, s-a arătat că, deși este fara doar și poate ca prezumția de nevinovăție trebuie sa prevaleze și ca o persoana nu trebuie sa-și dovedească nevinovăția, totuși nu trebuie neglijat faptul ca reclamantului din acest dosar, pentru o anumita perioada, i-a fost interzisa exercitarea profesiei.
Reluarea exercitării profesiei, dispusa de instanță dupa ce tot instanța de judecata a dispus suspendarea activității ca avocat a reclamantului, nu poate fi producătoare de venituri pentru perioada în care reclamantul a fost suspendat din profesie.
Reclamantul a aratat ca a avut nevoie de un venit de 50.000 de Lire Sterline – bani imprumutati – pentru a-și asigura subzistenta în perioada februarie 2015 – martie 2017, adică pentru 26 de luni.
Printr-o simpla căutare pe internet, un galatean – cum este și reclamantul- trăiește, în medie, cu 350 de lei pe luna, nicidecum cu 11.000 de lei pe luna, asa cum susține acesta.
Considera ca, fata de acțiunea introductive și fata de probele depuse la dosar, reclamantul nu a făcut nicio dovada cu privire la solicitările privind plata veniturilor privind subzistenta sa, pe perioada în care a fost suspendat din profesia de avocat.
Reclamantul a mai aratat ca ar fi putut incasa onorarii mari, daca și-ar fi putut desfășura activitatea ca avocat, de la diferite persoane fizice și juridice.
Aceasta potențialitate – pe care o are orice persoana care desfasora o activitate liberala – nu poate fi niciodata cuantificata.
Aceasta cuantificare potențială ar fi insa și impotriva esenței profesiilor liberale, știut fiind ca veniturile obținute din profesiile liberale sunt aleatorii, lipsite de previzibilitate, neexistand contracte de munca care sa prevadă sumele pe care angajatul (noțiune străina profesiilor liberale) urmeaza sa le primească pe o perioada mai lunga de timp.
Dintre activitățile desfășurate în baza unor contracte de munca, unde se cunoaște dinainte ce bani se pot încasa , pot sa fie considerate activități în care ai putea avea certitudinea sumelor de bani pe care o anumita persoana ar fi trebuit sa le primească intr-o anumita perioada de timp.
Cum nu este cazul, în situația reclamantului, de obținerea unor venituri certe, ci doar de o potențialitate, a solicitat respingerea solicitării reclamantului ca nefondata.
De asemenea, a solicitat respingerea cererii privind daunele morale solicitate de reclamant.
Lipsa de activitate a reclamantului pentru o anumita perioada de timp s-a datorat faptului ca acesta a fost arestat pentru o perioada de timp, din 22 martie 2012 pana în 22 noiembrie 2013, la aceasta data impunandu-se reclamantului, printre altele, și obligația de a nu exercita profesia de avocat, aceasta interdicție fiind ridicata în 02 februarie 2015.
Atat Baroul Galați cat și Uniunea Naționala a Barourilor din România au avut în vedere, atunci cand nu au admis cererea reclamantului de a fi reinscris în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, dispozițiile art. 50 din Statutul profesiei de avocat, dispoziții obligatorii pentru organele profesiei.
Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, prin Sentința nr. 4204 din 22 decembrie 2016, a constatat nulitatea art. 50 din Statutul profesiei de avocat, a anulat Decizia nr. 19 din 30 martie 2015, emisa de Consiliul Baroului Galați și Decizia nr. 55 din 12 decembrie 2015, emisa de Consiliul UNBR.
Aceasta hotărâre nu a fost atacata nici de Baroul Galați și nici de UNBR.
În aceasta situație apreciază nu exista nicio activitate delictuala din partea Baroului Galați sau din partea UNBR, care sa justifice cererea de acordare de daune morale, actele administrative emise de Consiliul Baroului Galați și de Consiliul UNBR având, la data emiterii lor, acoperire deplina în textile legale în vigoare la data adoptării acestora.
Ambele foruri colective de conducere au acționat conform cadrului legal în vigoare la luarea masurilor contestate de reclamant, iar apărările făcute în instanța nu pot reprezenta activități delictuale, care sa justifice solicitarea de daune morale de către reclamant.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale pe care reclamantul le solicita, a susținut că, în lipsa unei activități delictuale, sunt extrem de mari fata de eventualul prejudiciu moral suferit de reclamant.”
