O instanță de la Tribunalul Cluj arată în motivarea sentinței prin care a respins o acțiune în răspundere delictuală îndreptată împotriva unui ziarist că ”este firesc ca articolele de presă ce privesc o persoană publică să fie mai virulente, mai acide”

Judecătorul Alin Florin Doica de la secția civilă a Tribunalului Cluj a redactat o motivare exemplară în favoarea libertății de exprimare prin presă și a protejării surselor jurnaliștilor în procesul intentat de decanul Facultății de Medicină, Anca Buzoianu, împotriva ziaristului Liviu Alexa, apărat de avocatul Mihai Lăpușan, specializat deja în procese care implică presa. Precizăm că sentința nu este definitivă și poate fi atacată cu apel.

”Este firesc ca viața privată a reclamantei să devină parte din viața publică, pusă sub lupă, oarecum disecată, iar articolele de presă ce privesc  o persoană publică  să fie mai virulente, mai acide tocmai prin prisma interesului, importanței, inclusiv în rândul populației, pe care le stârnesc aceste persoane, iar acestea practic trebuie asumate.”, se arată în motivarea de mai jos.

Motivarea sentinței civile nr. 126/2018 a Tribunalului Cluj

”Analizând cererea formulată prin prisma motivelor invocate, a probațiunii administrate și  a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul reține următoarele:

În publicația on-line Ziar de Clu, în data de 12 aprilie 2017 a apărul articolul  jurnalistului pârât Alexa Liviu Doru Alin intitulat „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele lașității campania împotriva UMF”

În cuprinsul acestui articol se relevă următoarele elemente:

Anca Buzoianu este implicată foarte discret, însă foarte puternic, într-o campanie de cucerire a titlului de rector. În acest sens, ea e dispusă la orice război, inclusiv  la scoaterea din joc a lui Alexandru Irimie. France 2 a făcut  acest reportaj  fiindcă o  studentă de origine franceză, care are tatăl angajat la France 2 a fost abordată pervers de Anca Buzoianu ce i-a fost în anii trecuți profesoară  chiar la UMF fetei.

În finalul articolului se mai menționează că doamna Buzoianu pregătește un alt atac important la adresa lui Ștefan Florian, despre care toți cred că va fi viitorul rector UMF.

Din interogatoriul luat pârâtului Alexa Liviu Doru Alin a reieșit  că  sursele de informare/documentare pentru subiectul intitulat „Anca Buzoianu a orchestrat de după perdelele lașității campania împotriva UMF” sunt persoane din conducerea UMF, în răspunsul la întrebarea nr.11 relevând  că persoanele care i-au confirmat  informația că reclamanta  urmează să candideze pentru funcția de rector al UMF sunt cunoștințe comune, însă sunt  surse jurnalistice, nefiind obligat  să le dezvăluie identitatea.

Conform art.1349 alin 1 din Noul Cod civil, temei de drept invocat de către reclamantă în susținerea prezentului demers judiciar,  orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

De asemenea, art.1357 alin 1 din Noul Cod civil prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

Așa cum s-a reținut în doctrină , în cazul răspunderii civile, o faptă este ilicită atunci când  este contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective sau cel puțin a intereselor legitime ale altor persoane, interese care nu sunt potrivnice normelor juridice și morale.

Așadar, în primul rând fapta este ilicită în cazul în care conduita în cauză este contrară legii în sensul larg al cuvântului. De asemenea, o faptă are caracter ilicit și în ipoteza în care  este potrivnică bunelor moravuri.

Astfel, tribunalul urmează a analiza în primul rând dacă în prezenta speță este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite, aptă să antreneze  răspunderea civilă delictuală a pârâților.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O), orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Este acceptat că noțiunea de viață privată are un conținut care variază în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia îi aparține.

Conform interpretărilor oferite acestei noțiuni prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, viața privată cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul la viață privată socială și dreptul la un mediu înconjurător sănătos.

În sensul C.E.D.O., noțiunea de viață privată este autonomă și variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică.

În domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. intră și dreptul la reputație, demnitate acesta fiind înțeles ca o componentă a vieții private a persoanei.

Sub aspectul manierei de reglementare a libertății de exprimare, sunt de avut în vedere dispozițiile art. 10 din C.E.D.O., care prin alin. 1 stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din CEDO, „orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice si fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestor libertati ce comporta îndatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrângeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti”.

Dreptul apărat de articolul 10 din CEDO cuprinde, așadar, atât libertatea de opinie, cât si, ceea ce interesează în cauza de față, dreptul de a primi sau comunica informații sau idei, sau „libertatea de exprimare”.

Întrucât nici exercițiul libertății de exprimare nu este unul absolut, alin. 2 al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecției reputației sau a drepturilor altora.

Potrivit jurisprudentei Curtii în materie, relevată cu titlu de principiu în cauza Handyside contra Regatului Unit, „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, una din conditiile primordiale ale progresului sau si ale împlinirii individuale a membrilor sai” si acopera „nu numai informatiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau îngrijoreaza statul sau un anumit segment al populatiei. Acestea sunt cerintele pluralismului, tolerantei si spiritului deschis, în absenta carora nu exista societate democratica”.

Libertatea de exprimare poate fi supusa unor ingerinte, in conditiile alineatului 2 al articolului 10, care trebuie însa sa îndeplineasca mai multe cerinte: sa fie prevazute de lege, sa urmareasca un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ in alineatul mentionat), masura luata sa fie necesara într-o societate democratica, cu o privire speciala asupra proportionalitatii ingerintei cu scopul legitim urmarit.

Protectia reputatiei unei persoane este prevazuta în art. 10 paragraful 2 din Conventie, ca temei pentru restrângerea libertatii de exprimare. Imaginea persoanei tine de sfera vietii private, iar statele semnatare, în baza obligatiilor pozitive, trebuie sa garanteze oricarei persoane, chiar daca aceasta este persoana publica, „o speranta legitima în ceea ce priveste protectia si respectarea vietii sale private” împotriva practicilor presei de senzatie (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotarârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Întrucât, potrivit jurisprudentei Curtii, pentru a asigura buna functionare a unei societati democratice se impune protejarea libertatii de exprimare, Curtea a acordat o pozitie privilegiata liberei discutari a subiectelor de interes general si, în particular, libertatii presei, atunci când aceasta intra în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja.

Prin raportare la scopul exercitarii unor ingerinte ale autoritatilor statale în exercitiul libertatii de exprimare,  jurisdictia europeana de contencios al drepturilor omului a fost adeseori confruntata cu solutionarea „conflictului” ce poate sa apara între exercitarea libertatii de exprimare si necesitatea protejarii „reputatiei si drepturilor ce apartin altor persoane”.

Prin cauza Lingens c. Austriei, Curtea a stabilit o foarte importanta distinctie între afirmarea unor fapte si cea a unor judecati de valoare (distinctie ce corespunde într-o anumita măsură celei realizate în chiar textul articolului 10 din Conventie: „libertatea de a primi sau comunica informații sau idei”). Potrivit Curtii, „existenta faptelor poate fi demonstrata, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit” (aceasta distincție a fost reluata în majoritatea cauzelor ulterioare din domeniu: CEDO, cauza Cumpana si Mazare c. României, hotarârea Marii Camere din 17 decembrie 2004; CEDO, cauza De Haes si Gijsels c. Belgiei, hotarârea din 24 februarie 1997; CEDO, cauza McVicar c. Marii Britanii, hotarârea din 7 mai 2002; CEDO, cauza Krone Verlag Gesellachaft M.B.H. si Gerhard Walter c. Austriei, decizia de inadmisibilitate din 13 mai 2004).

Din distincția pe care a realizat-o Curtea între fapte si judecăți de valoare se poate desprinde concluzia potrivit căreia persoanele care fac afirmații referitoare la fapte obiective li se poate în mod legitim cere sa dovedească adevărul acestora.

Pe de alta parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (daca a cunoscut sau nu ca acestea sunt false, precum si daca a depus diligentele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor).

De asemenea, într-o jurisprudență constantă, jurisdicția europeană  a decis că limitele  criticii admisibile  sunt mai largi în privința unei persoane care deține o funcție universitară importantă, în speță decan al Facultății de Medicină din cadrul UMF, și care acționează în calitatea sa  de personaj public, decât în privința unui particular. O astfel de persoană se expune, în mod inevitabil și conștient, unui control atent al faptelor și gesturilor sale, control ce este exercitat atât de ziariști, cât și de masa cetățenilor.

Din aceeași perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat  că un un membru al corpului didactic  reprezintă un simbol de autoritate  pentru elevi, studenți, astfel că el  are „ îndatoriri și responsabilități” deosebite, care, într-o anumită măsură, privesc și activitățile sale din afara unității  de învățământ.

De asemenea, Curtea  a arătat că o relatare obiectivă și echilibrată cu privire  la fapte și activități de interes public  poate fi făcută  de jurnaliști sau de  alte persoane pe căi diferite, în funcție printre  altele, de mijloacele de comunicare în masă utlizate; nu revine nici instanței europene și nici jurisdicțiilor naționale rolul de a se  substitui presei pentru a indica tehnica de relatare pe care jurnaliștii o adoptă.

Privită prin prisma „ îndatoririlor și responsabilităților” inerente  exercițiului libertății de exprimare, garanția pe care art.10 din Convenție o conferă ziariștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată  condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât  să ofere informații nexacte și demne de crezare, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliștilor. Curtea a admis, totuși,  că libertatea de exprimare a jurnaliștilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățiile de valoare pe care le formulează cu precizarea că nu s-ar putea concepe ca un jurnalist  să poată formula judecăți de valoare critice numai cu condiția de a putea  să le demonstreze realitatea.

Or, în speța de față, este relevantă Hotărârea CEDO  din 07 iulie 2015 în cauza Morar împotriva României,  în care s-a statuat că a fost încălcat art.10 din Convenție, în considerentele acestei  hotărâri  reținându-se  următoarele:

„ 52. Presa joacă un rol primordial într-o societate democratică: deși nu trebuie să depășească anumite limite, legate în special de protecția reputației și a drepturilor altora, aceasta are totuși obligația de a comunica, respectând îndatoririle și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general (De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I). În afară de substanța ideilor și informațiilor prezentate, art. 10 din Convenție protejează și modul lor de exprimare [Oberschlick împotriva Austriei (nr. 1), 23 mai 1991, pct. 57, seria A, nr. 204].

53. În speță, articolele incriminate priveau subiecte de interes general și deosebit de actuale pentru societatea românească, cu câteva luni înainte de organizarea alegerilor prezidențiale din 2004, și anume strategiile electorale dezvoltate și profilul potențialilor candidați la aceste alegeri, precum și anturajul lor politic, în special în ceea ce privește chestiunea colaborării acestor persoane cu fosta Securitate [cu privire la acest ultim aspect, a se vedea Ieremeiov împotriva României (nr. 2), nr. 4.637/02, pct. 41, 24 noiembrie 2009, și Andreescu împotriva României, nr. 19.452/02, pct. 90, 8 iunie 2010].

54. Cu privire la acest aspect trebuie reamintit că limitele criticii admisibile în privința unui om politic, vizat în această calitate, sunt mai mari decât în cazul unei simple persoane particulare: spre deosebire de al doilea, primul se expune în mod inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale, atât din partea ziariștilor, cât și din partea majorității cetățenilor; în consecință, trebuie să arate mai multă toleranță (Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 42, seria A, nr. 103, și Băcanu și Societatea comercială ”R” SA împotriva României, nr. 4.411/04, pct. 92, 3 martie 2009).

 55. Acest principiu nu se aplică numai în cazul oamenilor politici, ci se extinde la orice persoană publică, și anume orice persoană care, prin actele sale sau chiar prin poziția sa, face parte din sfera publică [Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 34.315/96, pct. 37, 26 februarie 2002, și Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 10.520/02, pct. 36, 14 decembrie 2006]. Cu alte cuvinte, este necesar să se facă distincție între persoanele particulare și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice (Tănăsoaica împotriva României, nr. 3.490/03, pct. 32 – 41, 19 iunie 2012).                 

58. Curtea reamintește, de asemenea, că dreptul ziariștilor de a comunica informații cu privire la probleme de interes general este protejat cu condiția ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte, și să furnizeze informații “fiabile și precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, între altele, Fressoz și Roire împotriva Franței (MC), nr. 29.183/95, pct. 54, CEDO 1999-I]. Art. 10 § 2 din Convenție subliniază că exercitarea libertății de exprimare cuprinde “îndatoriri și responsabilități”, care sunt valabile și pentru mass-media, chiar și atunci când este vorba despre chestiuni de mare interes general, deși le este permis totuși să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar provocare (Mamere împotriva Franței, nr. 12.697/03, pct. 25, CEDO 2006-XIII).”

În speță, articolul incriminat, în special expresiile  utilizate pot fi considerate polemice, fără a constitui un atac gratuit  la adresa reclamantei, deoarece autorul  le dădea o explicație obiectivă iar într-un asemenea domeniu,  o dezbatere de interes general din perspectiva persoanei care va ocupa funcția  de rector al universității, eventualele invective se răsfrâng  pe plan personal, or, acestea sunt riscurile liberei dezbateri de idei  garantate într-o societate democratică.

Astfel, deși anumiți termeni utilizați în articolul incriminat pot fi considerați neadecvați, tribunalul consideră că aceștia rămân totuși în limitele exagerării sau ai provocării acceptabile.

Chiar dacă pârâtul  și-a permis un oarecare grad de  de exagerare  și generalizare, afirmațiile  sale  nu au constituit un atac personal nejustificat la adresa  reclamantei. Așa cum am mai precizat,  reclamanta  ocupa la momentul publicării articolului o importantă funcție  de conducere universitară fiind așadar de așteptat  din partea acesteia  să se tolereze un interes  mai mare  din partea publicului decât o persoană particulară, chiar dacă acest fapt ar fi putut avea un impact negativ asupra onoarei, demnității și reputatiei  sale, în contextul subiectului în litigiu.

În același timp, în legătură  cu garantarea  libertății de exprimare  prin presă, o problemă esențială este aceea a protecției surselor de documentare și informare a jurnaliștilor. Ea reiese atât din normele naționale în materie, cât și din codurile deontologice în vigoare în numeroase state contractante și este afirmată de instrumente internaționale privitoare la  libertățile ziariștilor, cum sunt, în special, Rezoluția în materie adoptată de a 4-a Conferință ministerială euopeană asupra politicii mass-media de la Praga, 7-8 decembrie 1994 și Rezoluția Parlamentului European cu privire la nedivulgarea  surselor de informare jurnalistidă din 18 ianuarie 1994. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că absența unei asemenea protecții ar descuraja” sursele ziariștilor” de a ajuta presa ca  publicul să fie informat asupra unor probleme de interes general; în consecință presa ar  putea fi obligată să-și vadă diminuat rolul de „câine de gardă” al democrațieie, iar aptitudinea ei de a furniza  informații precise  și fiabile ar apărarea ca slăbită.

Astfel, având ca punct de reper aceste statuări ale Curții Europene a Drepturilor Omului, tribunalul conchide  că devin pertinete observațiile pârâtului Alexa Liviu Doru Alin,  astfel cum sunt acestea exprimate  în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriu, în sensul că a primit informații  în activitatea de documentare de la surse jurnalistice, respectiv persoane din conducerea UMF, a căror identitate nu este obligat să o dezvăluie.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat că, având în vedere  importanța protecției surselor jurnaliștilor pentru asigurarea  libertății presei într-o societate democratică și efectul  negativ cu privire la exercițiul acestei libertăți ce riscă  să fie produs de o ordonanță judiciară prin care  unui ziarist  i s-ar impune  să divulge sursa de  informații, o asemenea măsură nu ar putea să apară ca fiind în concordanță cu dispozițiile art.10 din Convenție.

Raportat la aceste considerente, tribunalul conchide că, indeniabil, în prezența speță nu este îndeplinită  condiția existenței faptei ilicite, condiție necesară  pentru antrenarea răspunderii  civile delictuale în sarcina pârâților.

De asemenea, tribunalul constată că în speță nu este îndelinită nici condiția prejudiciului depozițiile martorilor audiați în prezenta cauză fiind elocvente în acest sens.

Astfel, martorul S Ș M  a relevat că reclamanta este cea care i-a adus la cunoștință conținutul articolului incriminat, că reclamanta a  fost necăjită o perioadă  de aproximativ 7-10 zile, precum și că după apariția articolului a discutat  cu colegii și nu a observat  să existe o schimbare în atitudinea acestora față de reclamantă.

În același timp,  martorul M.F.C  a precizat  că  a aflat despre articolul publicat de pârât de la reclamantă în condițiile în care aceasta era supărată, reclamanta fiind  afectată mai multe zile, însă nici unii dintre colegii de la universitate  cu care a discutat nu au apreciat  ca fiind reale, verosimile chestiunile  relevate  în publicația on-line Ziar de Cluj.

De altfel, în cuprinsul răspunsului la interogatoriu reclamanta a relevat  că în ceea ce privește publicarea unor articole anterioare  de către același pârât, articole depuse în probațiune de însăși reclamanta, anexate cererii de chemare în judecată, nu s-a  simțit afectată întrucât acele articole  vizau o chestiune a Senatului Universității de Medicină și Farmacie Cluj.

Astfel, raportându-ne la depozițiile martorilor anterior evocate, precum și la aspectele relevate prin interogatoriu de către reclamantă, recurgând în același timp la instituția prezumțiilor judiciare astfel cum aceasta este edictată de legiuitor în cuprinsul art.329 C pr civ, tribunalul concluzionează că nu a intervenit nici un prejudiciu moral, în contextul  expus, în care reclamanta deține o importantă funcție de conducere universitară, ipoteză în care este firesc ca viața privată a reclamantei să devină parte din viața publică, pusă sub lupă, oarecum disecată, iar articolele de presă ce privesc  o persoană publică  să fie mai virulente, mai acide tocmai prin prisma interesului, importanței, inclusiv în rândul populației, pe care le stârnesc aceste persoane, iar acestea practic trebuie asumate.

Raportat la toate aceste considerente, tribunalul va respinge ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamanta Buzoianu Anca,  în contradictoriu cu pârâții Alexa Liviu Doru Alin, respectiv Call Mania SRL, deținătoare a publicației Ziar de Cluj.

Comments

comentarii