CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Sesizarea adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene de către o judecătorie din România pe problema prescriptiei răspunderii penale a fost respinsă ca vădit inadmisibilă. Instanța a întrebat CJUE dacă poate lăsat neaplicate deciziile Curții Constituționale din 2018 și 2022 privind prescripția.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
”La 5 aprilie 2022, SNI a fost trimis în judecată, în fața Judecătoriei Câmpina (România), instanța de trimitere, pentru conducerea, la 11 iunie 2017, a unui vehicul fără a poseda permis de conducere, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 335 alineatul (1) din Codul penal.
Instanța de trimitere subliniază că termenul general de prescripție este, pentru infracțiunile de conducere fără permis de conducere precum cea în discuție în litigiul principal, de 5 ani, în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 154 alineatul (1) și ale articolului 335 alineatul (1) din Codul penal. Ea adaugă că articolul 155 alineatul (1) din acest cod, în versiunea anterioară intrării în vigoare, la 30 mai 2022, a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, prevedea că acest termen de prescripție putea fi întrerupt „prin orice act de procedură”.
Instanța de trimitere precizează însă că, prin Deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituțională (România) a statuat că acest articol 155 alineatul (1) din Codul penal era neconstituțional pentru motivul că toate actele de procedură, inclusiv cele necomunicate suspectului sau inculpatului, puteau întrerupe termenul de prescripție, ceea ce crea o situație juridică incertă pentru aceștia din urmă în ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii lor penale. Potrivit instanței de trimitere, această jurisprudență are drept consecință faptul că actele de procedură aferente tuturor infracțiunilor săvârșite înainte de 30 mai 2022 sunt lipsite de efect întreruptiv, astfel încât instanțele penale sunt obligate să închidă procedurile în momentul împlinirii termenului unic de prescripție generală.
În aceste condiții, instanța de trimitere consideră că jurisprudența menționată a Curții Constituționale coroborată cu intervenția tardivă a legiuitorului național pentru a asigura conformitatea articolului 155 alineatul (1) din Codul penal cu aceeași jurisprudență este, prin intervenirea prescripției răspunderii penale, susceptibilă să implice un risc de impunitate sistemică a faptelor care constituie infracțiuni, indiferent de natura și de gravitatea lor, inclusiv frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, precum și corupția.
Întrucât, prin crearea unui astfel de mecanism de impunitate sistemică, jurisprudența Curții Constituționale rezumată la punctul 10 din prezenta ordonanță este de natură să împiedice România să asigure și să furnizeze cetățenilor un spațiu de justiție și să garanteze proceduri jurisdicționale efective, instanța de trimitere se întreabă dacă jurisprudența menționată este contrară anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta poate fi lăsată neaplicată în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii.
În aceste condiții, Judecătoria Câmpina a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că permite instanțelor judecătorești naționale de drept comun să lase neaplicate din oficiu deciziile Curții Constituționale naționale prin care, coroborat cu pasivitatea/inacțiunea puterii legiuitoare (Parlamentul) de a se conforma jurisprudenței rezultate din deciziile menționate și de a pune de acord prin legiferare prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, se poate crea o normă penală care are efect înlăturarea răspunderii penale a făptuitorilor prin restrângerea efectelor prescripției răspunderii penale și un mecanism efectiv de impunitate sistemică a oricăror fapte ce constituie infracțiuni, indiferent de natura și gravitatea acestora, prin închiderea procedurilor judiciare, dacă ele consideră că această jurisprudență este contrară articolului 3 alineatul (2) TUE, articolului 67 alineatele (1) și (4) TFUE sau Deciziei 2006/928?”
CJUE explică de ce este inadmisibilă cererea
”În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
Este necesar ca în prezenta cauză să se facă aplicarea acestei dispoziții.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui un litigiu. Astfel cum reiese din chiar termenii articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a‑i permite instanței de trimitere să „pronunțe o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél-alföldi Regionális Igazgatóság, C-924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 167 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 7 aprilie 2022, J. P., C-521/20, nepublicată, EU:C:2022:293, punctul 17).
Conform unei jurisprudențe de asemenea constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (Hotărârea din 1 august 2022, Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, C‑184/20, EU:C:2022:601, punctul 48 și jurisprudența citată).
În această privință, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară care figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură (Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Dublin City Council, C-214/20, EU:C:2021:909, punctul 28, precum și Ordonanța din 7 aprilie 2022, J. P., C-521/20, nepublicată, EU:C:2022:293, punctul 19), cerințe care sunt de altfel amintite la punctul 15 din Recomandările în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).
Astfel, este, printre altele, indispensabil, după cum prevede articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, ca cererea de decizie preliminară să conțină expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C‑570/19, EU:C:2021:664, punctul 133 și jurisprudența citată).
În acest context, trebuie să se sublinieze de asemenea că informațiile cuprinse în cererile de decizie preliminară sunt destinate nu numai să permită Curții să furnizeze răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie salvgardată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C-570/19, EU:C:2021:664, punctul 134 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 2 mai 2022, Správa železnic, C-221/21 et C‑222/21, nepublicată, EU:C:2022:342, punctul 34).
În speță este evident că decizia de trimitere nu îndeplinește cerința prevăzută la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură.
În această privință trebuie arătat că, prin intermediul întrebării sale unice, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) TUE, articolul 67 alineatele (1) și (4) TFUE și Decizia 2006/928 se opun aplicării, în cadrul unei cauze penale privind infracțiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, a unei jurisprudențe constituționale ce are ca efect faptul că termenul de prescripție a răspunderii penale nu poate face obiectul unei întreruperi și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă poate lăsa neaplicată jurisprudența menționată în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii.
Trebuie să se constate însă că din indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară nu rezultă nicio legătură între aplicarea acestei jurisprudențe și dispozițiile și principiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată.
Mai întâi, articolul 3 alineatul (2) TUE și articolul 67 alineatele (1) și (4) TFUE nu sunt aplicabile în cadrul cauzei principale, din moment ce aceste dispoziții se adresează numai instituțiilor Uniunii, prima prevăzând obiectivul Uniunii de a oferi cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne, iar cea de a doua stabilind obiectul, finalitatea și regulile de bază ale acțiunii instituțiilor Uniunii prin care se urmărește realizarea acestui spațiu. În plus, niciuna dintre dispozițiile menționate nu privește regimul de prescripție aplicabil infracțiunilor de conducere fără permis de conducere (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 67 TFUE, Hotărârea din 7 iunie 2012, Vinkov, C-27/11, EU:C:2012:326, punctele 41 și 42). Or, cererea de decizie preliminară nu conține niciun element care să indice că aplicarea unei jurisprudențe constituționale ce are ca efect faptul că termenul de prescripție a răspunderii penale nu poate face obiectul unei întreruperi ar încălca obligații care decurg din acte adoptate de instituțiile Uniunii în temeiul acelorași dispoziții.
În continuare, în ceea ce privește Decizia 2006/928, trebuie arătat că instanța de trimitere, deși face referire la obiectivele care trebuie atinse de România și care figurează în anexa la această decizie, nu precizează care este sau care sunt obiectivele de referință stabilite prin această decizie în materie de reformă a sistemului judiciar român și de combatere a corupției în sfera cărora ar fi susceptibilă să intre aplicarea acestei jurisprudențe în cauza principală, ținând seama în special de faptul că, potrivit indicațiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, cauza principală nu privește fapte de corupție, ci fapta de conducere a unui vehicul fără a poseda un permis de conducere.
În sfârșit, în lipsa unor elemente susceptibile să stabilească legătura necesară între cauza penală principală, pe de o parte, și articolul 3 alineatul (2) TUE, articolul 67 alineatele (1) și (4) TFUE și Decizia 2006/928, pe de altă parte, este necesar să se considere că indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară nu evidențiază nici că interpretarea urmărită a principiului supremației ar fi pertinentă pentru soluționarea cauzei principale.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, prezenta cerere de decizie preliminară este, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, vădit inadmisibilă.
Trebuie însă amintit că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară, furnizând Curții toate elementele care să îi permită acesteia să se pronunțe (Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C-676/17, EU:C:2019:700, punctul 41 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 2 mai 2022, Správa železnic, C-221/21 et C‑222/21, nepublicată, EU:C:2022:342, punctul 41).”, se arată în ordonanța CJUE din cauza C-506/22.
