Caz rar: Curtea de Apel Cluj a desființat o sentință penală de la Judecătoria Cluj-Napoca din cauză că nu a fost motivată nici sub aspectul laturii penale şi nici sub aspectul laturii civile. Cauza se rejudecă la prima instanță.

Prin sentința penală desființată, doi inculpați, din care un italian, au fost achitați de comiterea infracțiunii de înșelăciune. Deși judecata în fond a durat mai bine de doi ani, în faza de apel, magistrații Curții de Apel Cluj au constatat că sentința ”a fost pronunţată în baza unui probatoriu deficitar şi nici nu a fost motivată în mod corespunzător”

Curtea de Apel a admis apelurile împotriva sentintei penale nr. 981/16.06.2016 a Judecatoriei Cluj-Napoca pe care, potrivit minutei deciziei, ”o desfiinteaza în întregime si dispune rejudecarea cauzei de catre aceeasi instanta Judecatoria Cluj-Napoca. Dezbaterile se vor relua de la demararea cercetarii judecatoresti . Cheltuielile judiciare în apel ramân în sarcina statului”

Practic, hotărârea Judecătoriei Cluj-Napoca este lovită de nulitate absolută, lipsind integral motivarea sentinţei. În cuprinsul acesteia nu s-a făcut referire nici la solicitările părţilor civile, nici ale inculpaţilor şi, de altfel, la niciuna dintre probele administrate în faza de urmărire penală sau de judecată.

Președintele secției penale a Curții de Apel Cluj, Valentin Chitidean, a spus, la conferința privind bilanțul Curții, că nemotivarea apare pe fondul aglomerării cu dosare a judecătorilor de la Judecătirii. ”Nemotivarea intervine în puține cazuri, dar mai intervine”, a precizat Chitidean.

Lipsa motivării echivalează cu încălcarea articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv garantarea pentru părţile din dosar a unui proces echitabil.

Extras din Decizia penală nr. 1592/A/2016 a Curții de Apel Cluj

(Completul de judecată format din președinte Delia Purice și judecător Ioana Cristina Morar)

„(..) Curtea remarcă că cercetarea judecătorească este deficitară în sensul că nu s-au readministrat toate probele din faza de urmărire penală, respectiv nu a fost audiat în mod efectiv inculpatul D.A.A care nu s-a prezentat la termenele de judecată, fiind doar citat prin scrisoare recomandată şi a nu a depus diligenţe pentru a fi audiat inculpatul D.A.A nici prin intermediul unei cereri de asistenţă judiciară în materie penală având ca obiect comisie rogatorie sau audiere prin video conferinţă, deşi disp. art. 174 şi 178 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală conferă această posibilitate practică, limitându-se doar la o corespondenţă cu acest inculpat care la unele termene de judecată a trimis înscrisuri în care era consemnată poziţia sa procesuală aceea de nerecunoaştere ( de ex. fila 354, 370 vol.II dos. inst. de fond ) şi arătând că nu se poate deplasa în România pentru a fi audiat din lipsa resurselor financiare.

Mai mult, inculpatul D.A.A, pentru primul termen de judecată în apel, a trimis la dosarul cauzei o solicitare de a fi audiat în Italia chiar şi prin videoconferinţă, deoarece se află în imposibilitatea de a se deplasa în România din motive de sănătate şi economice indicând chiar şi autoritatea competentă în acest sens Procuratura Generală de pe lângă Curtea de Apel din Ancona Italia fila 86 din dosarul instanţei de apel.

Instanţa de fond nu a procedat la audierea nici a părţilor civile şi nici la audierea martorilor martori propuşi prin rechizitoriu (…) deşi cercetarea judecătorească a demarat la data de 10. dec. 2014, deci în urmă cu circa 2 ani. .

Şi sub aspectul laturii civile hotărârea instanţei de fond este deficitară deoarece nu este motivată, nu se indică nici măcar cu ce sume s-au constituit părţile civile.

În absenţa administrării tuturor probelor care să clarifice atât latura penală a cauzei, cât şi latura civilă este evident că instanţa de control judiciar nu poate proceda la un control efectiv al hotărârii atacate, care a fost pronunţată în baza unui probatoriu deficitar şi nici nu a fost motivată în mod corespunzător nici sub aspectul laturii penale şi nici sub aspectul laturii civile, ceea ce implică o nouă rejudecare a cauzei, constatându-se de către Curte eludarea disp. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil.

Soluţia pronunţată de către instanţa de fond în acest context nu este consecinţa unei activităţi efective de judecată, ci o apreciere incompletă a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, echivalând cu nerezolvarea fondului cauzei, deşi hotărârea judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, dovedite neechivoc care să nu fie susceptibile de îndoieli, ceea ce se impunea în speţă, iar pe de altă parte enumerarea mijloacelor de probă existente la dosar, nu poate suplini motivarea hotărârii.

Curtea va reţine că în art. 6 parag 1 din CEDO se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale” fiind consacrate ca garanţii explicite ale unui proces echitabil doar publicitatea procedurii şi termenul rezonabil. Din cea de-a treia caracteristică folosită în textul convenţiei „în mod echitabil”, rezultă însă în mod implicit şi alte garanţii ale unui proces echitabil, cum ar fi egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii şi motivarea hotărârilor.

Egalitatea armelor în procesul penal presupune asigurarea unor drepturi procesuale echivalente persoanelor implicate în exercitarea funcţiilor procesuale de acuzare şi de apărare, astfel încât niciuna dintre acestea să nu beneficieze de posibilităţi procesuale mai extinse decât cealaltă.

În jurisprudenţa CEDO, „în deciziile Dombo Beheer B.V. contra Olandei din 27 octombrie 1993 şi Mc Michael din 24 februarie 1995 şi Lobo Machado din 20 februarie 1996 s-a statuat că principiul egalităţii armelor cere ca fiecare parte la un astfel de proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă. În temeiul acestui principiu, trebuie acordat ambelor părţi un drept comparabil de acces la dosarul cauzei”.

Principiul contradictorialităţii constituie alături de principiile oralităţii şi publicităţii o caracteristică de bază a procesului penal de a-şi expune probele şi apărările necesare nemijlocit în faţa magistraţilor pentru a le oferi şi mai temeinic convingerea asupra adevărului.

Curtea va reţine că CEDO a definit principiul contradictorialităţii în ”hotărârea Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei din 6 decembrie 1988 şi în hotărârea Ruiz- Mateos contra Spaniei din 23 iunie 1993” în sensul că „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi”, principii încălcate în speţa de faţă de către Judecătorie …care a aşa cum s-a menţionat nu a procedat la reaudierea martorilor din cursul urmăririi penale fără a se indica motivul şi în mod similar a respins şi efectuarea expertizei contabile , ceea ce contravine nu numai dreptului la un proces echitabil ci şi dreptului la apărare reglementat în favoarea tuturor inculpaţilor în legislaţia naţională şi europeană. Chiar dacă au fost respinse cererile în probaţiune solicitate motivarea instanţei de fond trebuia însă sa reliefeze inutilitatea acestora, prin prisma celorlalte probe existente în speţă.

Motivarea hotărârilor a fost considerată un corectiv al principiului liberei aprecieri a probelor, având în vedere că judecătorul are libertatea de apreciere a probaţiunii administrate în cauză, însă aceasta nu trebuie să se bazeze pe considerente pur subiective, ci trebuie să fie întemeiată pe elementele obiective rezultate din probele administrate.

Deşi obligativitatea instanţelor de a-şi motiva hotărârile adoptate nu rezultă din textul Convenţiei Europene, instanţa europeană justifică această necesitate prin dreptul părţilor de a le fi examinate efectiv argumentele şi mijloacele de probă administrate, enunţarea problemelor de drept şi de fapt, pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuind să-i permită justiţiabilului să aprecieze şansele de succes ale unui apel, aşa cum se arată în hotărârile CEDO „Van der Hurk contra Olandei, şi Hadjianastassiou contra Greciei din 16 decembrie 1992”, hotărârea CEDO Albina contra României nr. 4/2005 şi Dumitru contra României din 2004 în care se relevă textual că „lipsa motivării unei hotărâri îl privează pe petiţionar (inculpat) de echitate, ceea ce atrage încălcarea art. 6 par 1”.

Prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţa de fond nu le-a oferit apelanţilor ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva Franţei- Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei- Hotărârea din 18 mai 2004 şi Kostovski împotriva Olandei- Hotărârea din 20 noiembrie 1989, a restrâns într-un mod incompatibil cu garanţiile oferite de art. 6 din CEDO dreptul la apărare al acestora ( A.M. împotriva Italiei-Hotărârea din 1997 şi Saidi împotriva Franţei- Hotărârea din 20 septembrie 1993) şi nu a asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare.

Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României-Hotărârea din 15 decembrie 2007).

Potrivit practicii judiciare constante a instanţei supreme „motivarea soluţiei cu privire la latura civilă şi penală a cauzei, trebuie să cuprindă analiza elementelor de fapt, a probelor pe care se sprijină. Referirea globală sau absenţa oricărei trimiteri la probele administrate, pe latură penală sau civilă, fără analiza acestora în raport cu componentele despăgubirilor la plata cărora inculpatul este obligat, constituie o nemotivare a hotărârii.

Lipsa motivării hotărârii sub aspect civil şi penal face imposibilă exercitarea controlului judiciar a acesteia. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional.

Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea reprezintă, astfel, rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia este argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac.”

Comments

comentarii