fbpx

România a fost condamnată la CEDO într-o cauză în care procurorii au instituit măsura sechestrului asigurător asupra conturilor unei societăți care nu era parte în procedura penală

CEDO: ,,având în vedere factorii deja examinați, inclusiv durata măsurii de sechestrare a activelor societății reclamante și valoarea sumelor indisponibilizate, precum și faptul că societatea reclamantă nu a fost în măsură să introducă o acțiune în fața instanțelor naționale pentru a contesta măsura în cauză, dispusă în cadrul unei proceduri penale la care nu a fost parte, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au realizat un echilibru just între interesul general al societății și interesele societății reclamante, impunând astfel o sarcină excesivă.”

Cedo a decis marți, 12 octombrie 2021, că societății reclamante căreia parchetul i-a sechestrat în timpul urmării penale deschise împotriva administratorului o sumă de peste 1 milion de euro, i-a fost încălcat dreptul la respectarea proprietății, urmând ca, în termen de șase luni să se decidă suma la care societatea ar avea dreptul cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material cauzat.

Redăm hotărârea în traducerea redacției:

CAUZA WELLANE LIMITED împotriva ROMÂNIEI

(Cererea nr. 9616/14)

HOTĂRÂRE (Pe fond)

STRASBOURG

Octombrie 12, 2021

Această hotărâre este definitivă. Poate suferi retușarea formei.

În Wellane Limited v. România

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se într-o comisie compusă din:

Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte,
Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători,și
Ilse Freiwirth, grefier adjunct al secției,

Considerând:

cererea(nr. 9616/14) formulată la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”) de către o societate comercială constituită în temeiul dreptului cipriot, Wellane Limited (“societatea reclamantă”) în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”) la 23 ianuarie 2014,

decizia de a aduce la cunoștința Guvernului României (“Guvernul”) sesizările referitoare la articolele 6 și 13 din Convenție și 1 din Protocolulnr.1 la Convenție,

decizia guvernului cipriot de a nu-și exercita dreptul de intervenție în procedură (articolul 36 § 1 din convenție);

decizia prin care Curtea a respins obiecția Guvernului privind examinarea cererii de către o comisie,

observațiile părților;

după ce a deliberat în privat la 14 septembrie 2021,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:

INTRODUCERE

1. Cererea se referă la sechestrarea sumei de 1 001 000 de euro din conturile bancare ale societății reclamante, soluționată în cadrul unei proceduri penale la care societatea reclamantă nu era parte, precum și la pretinsa imposibilitate de a contesta această măsură în fața instanțelor. Societatea reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolulnr.1 la Convenție și al articolelor 6 și 13 din Convenție.

ÎN FAPT

2. Societatea solicitantă este o societate constituită în temeiul dreptului cipriot, cu sediul social în Nicosia. A fost reprezentată de Mes I.A. Stoia și F.C. Plopeanu, avocați din Cluj-Napoca.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentii sai, cel mai recent, doamna O.F. Ezer, Reprezentant Permanent al Romaniei la Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

4. Printr-o ordonanță din 17 februarie 2010, Serviciul Teritorial al Direcției de Investigare a Criminalității Organizate și Terorismului din Cluj (denumită în continuare “Parchetul”) avea suma de 1 001 000 de euro (euro) sechestrată în conturile bancare ale societății reclamante în vederea confiscării speciale. Această măsură a făcut parte din procedurile penale pentru manipulare a piețelor financiare și de spălare a banilor împotriva S.C.E.I., acționarul unic al societății reclamante. Aceasta a fost dispusă în temeiul articolelor 163-167 din Codul de procedură penală (“PCC”), astfel cum este în vigoare la acea dată, și al articolului 25 § 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și pedepsirea spălării banilor (“Legea nr.656/2002”) (a se vedea punctele 11 și 12 de mai jos). Parchetul a considerat că societatea reclamantă aparținea S.C.E.I., care efectuase tranzacții financiare cu scopul de a disimula originea ilegală a unei părți din sumele generate de actele menționate în cadrul procedurii.

5. Din dosar reiese că ulterior a fost deschisă o acțiune penală împotriva societății reclamante pentru spălare de bani.

6. Societatea reclamantă a contestat ordinul de sechestru la parchet în mai multe rânduri, fără succes. Printr-o ordonanță din 5 februarie 2013, procurorul-șef a confirmat respingerea contestațiilor introduse de societatea reclamantă.

7. La 13 februarie 2013, Parchetul a constatat că măsura sechestrului privea nu numai sume de bani din conturile bancare ale societății reclamante, ci și acțiuni. Pe baza cursurilor de schimb ale Băncii Naționale a României și a prețurilor afișate pe piețele financiare, aceasta concluzionează că valoarea totală a activelor plasate în faliment a fost de 950 162,70 euro.

8. Societatea reclamantă a contestat apoi în fața instanțelor ordonanța prin care Parchetul a respins contestațiile pe care le-a formulat pentru a se plânge de măsura sechestrului la care fusese supusă (a se vedea punctul 6 de mai sus). Într-o hotărâre din 4 aprilie 2013, Tribunalul Cluj (“Tribunalul Județean”) a declarat acțiunea inadmisibilă și a respins-o. Decizia sa s-a întemeiat pe o hotărârea (nr. 71/2007) în care Înalta Curte de Casație și Justiție (denumită în continuare “Înalta Curte”) a statuat că sarcina de a examina orice contestație la o măsură preventivă revine Parchetului în cazul în care contestația în cauză a fost introdusă în cursul urmăririi penale și instanței, în cazul în care aceasta a fost introdusă în fața sa (a se vedea punctul 13 de mai jos).

9. Societatea reclamantă a introdus o acțiune (recurs), pe care Curtea de Apel Cluj (denumită în vedere “Curtea de Apel”), printr-o hotărâre definitivă din 4 septembrie 2013, a respins-o fără a fi examinat fondul cauzei. Părțile relevante ale hotărârii definitive au următorul cuprins:

“Nu au fost luate măsuri preventive (măsură asigurătorie) împotriva Wellane Limited în calitate de suspect (învinuit).    Activele societății au fost puse la dispoziție în valoare de 1 001 000 de euro ca urmare a măsurii preventive dispuse la 17 februarie 2010 împotriva S.C.E.I. în calitatea sa de suspect și a faptului că Wellane Limited este proprietatea sa.

(…)

Întrucât procedurile penale sunt încă în curs de desfășurare, accesul la o instanță ar fi pur formal, deoarece [instanța] nu ar putea verifica dacă măsura sechestrului este încă justificată.

(…)

În consecință, judecătorul nu ar fi putut examina prezenta cerere fără a ține seama de această decizie [Hotărârea Înaltei Curținr. 71/2007], a cărui nerespectare ar fi angajat răspunderea sa disciplinară.

(…)

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia nu ar fi avut acces la o instanță, [Curtea de Apel] consideră că acest acces este condiționat de luarea unei decizii – de trimitere în judecată sau de încheiere – referitoare la faza procedurii penale. »

10. Printr-o ordonanță din 24 iulie 2014, Parchetul a respins procedura penală împotriva societății reclamante (a se vedea punctul 5 de mai sus) și a decis, în același timp, să ridice măsura de sechestru care privea bunurile reclamantului.

CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE

11. Prevederile relevante ale CCP și ale Legii nr. 656/2002, precum și practica internă a instanțelor naționale și a Curții Constituționale sunt detaliate în credit Europe Leasing Ifn S.A.c. România (nr. 38072/11, §§ 33-44, 21 iulie 2020).

12. În special, articolul 168 alineatul (1) din CPC avea următorul cuprins la momentul faptelor:

“Suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civil sau orice altă persoană interesată poate contesta măsura preventivă pusă sub acuzare (măsură asigurătorie) și aplicarea acesteia în fața procurorului sau a instanței în orice etapă a procesului penal.”

13. Înalta Curte a interpretat articolul 168 din CPC în Hotărârea nr.71/2007 într-un recurs în interesul legii. Aceasta a statuat că o contestație la o măsură de sechestru ar trebui să fie examinată de Parchet atât timp cât ancheta era pendinte și de instanțele de judecată după finalizarea anchetei și trimiterea cauzei în judecată.

14. În plus, articolul 250 din noul Cod de procedură penală (denumită în “CNPP”), care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, conține următoarele dispoziții:

“(1) Persoana suspectată sau acuzată sau orice altă persoană interesată poate, în termen de trei zile de la data comunicării hotărârii privind măsura preventivă (măsură asigurătorie) sau de la data aplicării măsurii în cauză, să introducă o cale de atac în fața judecătorului de drepturi și libertăți a instanței competente să judece fondul cauzei pentru a contesta măsura preventivă dispusă de procuror sau cererea acestuia.”

15. Prin Hotărârea din 21 septembrie 2016, Tribunalul de Primă Instanță al Sectorului 2 București a respins o cerere formulată de soția inculpatului în această cauză de restrângere a unei măsuri de sechestru(restrângere a măsurii asigurătorii a sechestrului)care fusese dispusă de Parchet la 1 februarie 2011. Instanța a reținut că administratorul judiciar nu a împiedicat partea interesată să obțină împărțirea proprietății comune. Această hotărâre a fost pronunțată în primă instanță și a făcut obiectul unei căi de atac la momentul în care cauza a fost examinată pe fond (odată cu fondul).

ÎN DREPT

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE

16. Societatea reclamantă se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale care rezultă din ordonanța procurorului de a confisca suma de 1 001 000 de euro (EURO). În plus, aceasta susține că nu a fost în măsură să conteste această decizie în fața instanțelor naționale. În plus, aceasta susține că, de fapt, a fost sechestrată o sumă mai mare (1 006 449,31 euro). Acesta invocă art. 1 din Protocolulnr.1 la Convenție și art. 6 și 13 din Convenție.

17. Curtea reamintește că se poate pronunța cu privire la încadrarea juridică care trebuie acordată faptelor unei plângeri examinând-o în temeiul altor articole sau dispoziții ale convenției decât cele invocate de reclamantă (a se vedea Radomilja și alții împotriva Croației [GC], nr. 37685/10 și 22768/12,§126, 20 martie 2018). În speță, având în vedere împrejurările reproșate de societatea reclamantă și formularea criticilor sale, Curtea le va examina în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1   la convenție (a se vedea mutatis mutandis   Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, nr. 38238/04,§59, 9 octombrie 2008). Aceste dispoziții au următorul cuprins:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale numai în interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile de mai sus nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul public sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. »

A. Admisibilitate

18. Guvernul a invocat o excepție de neepuizare a căilor de atac interne. Aceasta invocă în principal NCPP (a se vedea punctul 14 de mai sus), pe care îl consideră că a oferit societății reclamante o cale de atac în fața judecătorului de drepturi și libertăți. El susține că această cale de atac ar putea fi exercitată înainte ca fondul cauzei să fie examinat de instanțele de judecată, inclusiv în cursul anchetei în fața Parchetului.

19. Societatea reclamantă a susținut că articolul 250 § 1 din Codul de procedură penală prevedea că o cale de atac împotriva măsurii decise de Parchet ar putea fi introdusă în termen de trei zile de la comunicarea deciziei către partea interesată și că Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală nu conține dispoziții tranzitorii referitoare la măsurile luate înainte de intrarea sa în vigoare. Prin urmare, aceasta consideră că nu a putut exercita această cale de atac.

20. Curtea consideră că această excepție este strâns legată de fondul criticilor societății reclamante. Prin urmare, decide alăturea la  fond.

21. Constatând că cererea introductivă nu este vădit nefondată sau inadmisibilă pentru niciun alt motiv menționat la articolul 35 din convenție, Curtea o declară admisibilă.

B. Pe fond

1. Tezele părților

a) Societatea solicitantă

22. Societatea reclamantă consideră că Codul de procedură penală nu i-a furnizat o cale de atac adecvată și că nu a avut, de asemenea, nicio altă cale de atac. Aceasta susține că o acțiune în despăgubire împotriva statului nu a fost concepută în lipsa unei dispoziții legislative exprese și având în vedere jurisprudența instanțelor, care este interpretată în mod strict.De asemenea, aceasta susține că nici o acțiune întemeiată pe răspunderea delictuală nu a fost fezabilă, întrucât Înalta Curte a statuat în mod expres că, în cazul prejudiciului suferit în cadrul procesului penal, se aplică numai dispozițiile de procedură penală. Aceasta susține, de asemenea, că o contestare a deciziei de respingere a contestației de către Parchet nu ar putea constitui o cale de atac eficientă. Aceasta consideră că o astfel de acțiune ar fi putut fi introdusă numai după finalizarea procesului penal și nu în faza de urmărire penală.

(b) Guvernul

23. Guvernul a susținut că, pe lângă căile de atac prevăzute de CNP (a se vedea punctul 14 de mai sus), dreptul intern a furnizat reclamantei o serie de căi de atac pe care le-ar fi putut exercita pentru a-și susține plângerea. Acesta consideră că ar fi putut depune, printre altele, o cerere de despăgubire pentru eroare judiciară în materie penală, o contestare a deciziilor procurorului sau o acțiune în răspundere civilă delictuală. În opinia Guvernului, CNPP era aplicabil situației reclamate de societatea reclamantă, iar instanțele naționale examinaseră contestații împotriva măsurilor de sechestru decise înainte de intrarea sa în vigoare (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, menționate la punctul 15 de mai sus).

24. Guvernul a mai arătat că societatea reclamantă nu a introdus în fața instanțelor naționale o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul pe care a susținut că l-a suferit ca urmare a punerii sub sechestru a unei sume de bani mai mari decât cea decisă inițial.

25. Guvernul a susținut, de asemenea, că valoarea reală a activelor societății reclamante care au fost sechestrate era de fapt de numai 950 162,70 euro, având în vedere fluctuațiile de pe piețele financiare. Aceasta se întemeiază pe procesul-verbal al Parchetului din 13 februarie 2013 (a se vedea punctul 7 de mai sus).

26. Potrivit Guvernului, sechestrul judiciar era o măsură temporară, iar ingerința în dreptul societății reclamante era justificată. Această măsură se întemeia pe CPP în vigoare la momentul evenimentelor și pe Legea nr. 656/2002. Acest temei juridic ar fi fost clar, accesibil și previzibil. Introducerea unei măsuri asiguratorii era obligatorie în temeiul Legii nr. 656/2002, întrucât acționarul societății reclamante a făcut obiectul unei proceduri penale de manipulare a piețelor de capital. Sechestrarea bunurilor unei persoane juridice care nu este parte în procesul penal rezultă astfel din particularitățile infracțiunii de spălare a banilor.

27. Prin urmare, ingerința a urmărit un obiectiv legitim de interes public motivat de lupta împotriva corupției și a fost proporțională. Măsura era temporară, iar societatea reclamantă nu a demonstrat că această măsură avea consecințe directe asupra activității sale. Pe de altă parte, durata acestei măsuri nu ar fi nerezonabilă, având în vedere în special complexitatea și natura investigației.

2. Aprecierea Curții

28. Curtea observă că a examinat recent în cauza credit Europe Leasing Ifn S.A.c. România (nr. 38072/11, §§ 68 și următoarele, 21 iulie 2020) plângeri similare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aplicând principiile enunțate în această hotărâre și ținând seama de diferențele de fapt dintre cele două cauze, aceasta arată că nu este necesar să se stabilească cu precizie standardul aplicabil în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, principiile generale fiind similare și având tendința de a verifica scopul ingerinței și existența unui raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele invocate.(ibidem,§§ 68-71). În continuare, aceasta subliniază că nu trebuie să se pronunțe cu privire la problema legalității ingerinței suferite în speță de societatea reclamantă și că întrebările care necesită o examinare aprofundată din partea sa se referă la scopul legitim urmărit, precum și la existența și eficacitatea garanțiilor procedurale de care dispune reclamanta (ibidem,§ 74).

29. Curtea observă că punerea sub sechestru a sumelor care aparțin societății reclamante a fost soluționată în cadrul procedurilor penale pentru manipularea piețelor financiare și spălarea banilor (a se vedea punctul 4 de mai sus). Prin urmare, măsura reproșată a urmărit un obiectiv de interes general (Credit Europe Leasing Ifn S.A. , citată anterior, § 75, împreună cu trimiterile citate).

30. În continuare, Curtea reamintește că, în pofida tăcerii articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește cerințele procedurale, procedurile judiciare referitoare la dreptul la respectarea proprietății trebuie să ofere, de asemenea, persoanei în cauză posibilitatea de a-și prezenta cauza autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care încalcă drepturile garantate de această dispoziție. O ingerință în drepturile prevăzute la articolul 1 din Protocolul nr.1 nu poate avea, așadar, legitimitate în absența unei dezbateri contradictorii care să respecte principiul egalității armelor, ceea ce permite discutarea aspectelor importante pentru soluționarea cauzei. Pentru a asigura respectarea acestei condiții, este necesar să se ia în considerare procedurile aplicabile din punct de vedere general (G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei [GC], nr. 1828/06 și 2 alții, § 302, 28 iunie 2018, cu referințele citate, și Credit Europe Leasing Ifn S.A. , citată anterior, § 78).

31. În ceea ce privește situația de fapt din speță, trebuie să se constate că, potrivit Guvernului, societatea reclamantă dispunea de mai multe căi de atac pentru a-și formula obiecția (a se vedea punctele 18 și 23 de mai sus). În ceea ce privește căile de atac prevăzute de CNP, aceasta reamintește că a examinat argumente similare în Hotărârea Credit Europe Leasing Ifn S.A. (citată anterior, § 83) și le-a respins pentru motivul că CNPC a introdus un termen de trei zile de la decizia de sesizare a instanțelor (a se vedea punctul 14 de mai sus) și că guvernul nu a oferit niciun exemplu de cauză întemeiată pe jurisprudența în care instanțele naționale au aplicat aceste dispoziții în cazul contestațiilor împotriva deciziilor luate de Parchet înainte de intrarea în vigoare a CNP. În speță, Guvernul s-a întemeiat pe o hotărâre pronunțată în 2016 de Judecătoria Sectorului 2 București (a se vedea punctul 15 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea observă că Guvernul nu indică dacă această hotărâre a devenit definitivă. Aceasta observă de asemenea că situația examinată de Judecătoria Sectorului 2 București este diferită de cea din prezenta cauză în măsura în care obiectul cererii viza o restrângere a măsurii sechestrului instituit în cauză în vederea partajului bunurilor comune ale soților (ibidem).  În plus, aceasta consideră că numai această hotărâre nu poate dovedi că instanțele naționale au examinat legalitatea și temeinicia cererilor referitoare la măsurile asigurătorii decise înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. Rezultă că excepția de neepuizare invocate de guvern (a se vedea punctul 18 de mai sus) trebuie respinsă.‑‑

32. În ceea ce privește celelalte căi de atac menționate de Guvern, Curtea reamintește că a examinat argumente similare în Hotărârea Credit Europe Leasing Ifn S.A. (citată anterior, §§ 80-85) și le-a respins, întrucât Guvernul nu le-a dovedit eficacitatea. Aceasta consideră că aceleași concluzii sunt necesare și în speță, întrucât Guvernul nu i-a prezentat niciun argument convingător nou. Aceasta consideră că faptul că măsura de sechestrare a fost decisă în cadrul procedurii penale împotriva acționarului societății reclamante sau că societatea reclamantă a făcut ulterior obiectul unei proceduri penale nu poate conduce la o concluzie diferită pentru motivul că situația reproșată de reclamantă a rezultat din dispozițiile CPC-ului și din interpretarea care i-a fost dată de Înalta Curte (a se vedea punctele 12 și 13 de mai sus). Instanțele naționale, în special Curtea de Apel, au constatat aceste fapte, dar nu le-au acordat nicio importanță și au respins contestația societății reclamante în temeiul jurisprudenței Înaltei Curți (a se vedea punctul 9 de mai sus).

33. Prin urmare, Curtea concluzionează că, în faza de urmărire penală, societatea reclamantă nu a putut introduce o acțiune în fața instanțelor naționale pentru a contesta sechestrul asupra bunurilor sale dispuse de Parchet.

34. În continuare, Curtea observă că există o divergență între părți în ceea ce privește suma efectiv sechestrată. Societatea reclamantă a susținut că suma efectiv sechestrată era mai mare decât cea pe care Parchetul a dispus să o sechestreze, în timp ce Guvernul a susținut, dimpotrivă, că suma plasată în administrare era de fapt mai mică din cauza fluctuațiilor de pe piețele financiare (a se vedea punctele 12 și 25 de mai sus). Curtea consideră că nu poate decide cu privire la această chestiune, întrucât, în lipsa unei căi de atac la dispoziția reclamantului, instanțele naționale nu au examinat niciodată argumentele relevante ale părților în această privință.

35. Nu este mai puțin adevărat că măsura în litigiu a fost menținută pentru o perioadă de aproximativ patru ani și cinci luni. Având în vedere suma considerabilă care a fost sechestrată, Curtea consideră că durata măsurii este departe de a fi neglijabilă (a se vedeaCredit Europe Leasing Ifn S.A., citată anterior, § 86).

36. Curtea recunoaște, în cazul în care sunt în discuție acuzațiile de infracțiuni economice grave, importanța desfășurării rapide a urmăririi penale pentru a stabili în mod adecvat faptele și pentru a putea finaliza în mod corespunzător procedura. Cu toate acestea, având în vedere factorii deja examinați, inclusiv durata măsurii de sechestrare a activelor societății reclamante și valoarea sumelor indisponibilizate, precum și faptul că societatea reclamantă nu a fost în măsură să introducă o acțiune în fața instanțelor naționale pentru a contesta măsura în cauză, dispusă în cadrul unei proceduri penale la care nu a fost parte, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au realizat un echilibru just între interesul general al societății și interesele societății reclamante, impunând astfel o sarcină excesivă (a se vedeaHotărârea Credit Europe Leasing Ifn S.A., citată anterior, punctul 87 din trimiterile citate în aceasta).

37. În consecință, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolulnr.1 la Convenție.

II. PRIVIND APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

38. Potrivit art. 41 din Conventie:

“În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite ca consecințele unei astfel de încălcări să fie șterse numai imperfect, Curtea va acorda părții vătămate doar satisfacția, după caz.”

39. Societatea reclamantă solicită 726 253,82 euro pentru prejudiciul material al cărui prejudiciu pretinde că este victimă. Această sumă, calculată într-un raport de expertiză, corespunde, potrivit ei, pierderii folosirii bunurilor sale în perioada sechestrului. În plus, aceasta consideră că recunoașterea încălcării drepturilor sale în sine constituie doar o satisfacție pentru prejudiciul moral pe care pretinde că l-a suferit.

40. Guvernul s-a opus acordării unei sume de bani pentru pretinsul prejudiciu material. În plus, acesta consideră că recunoașterea unei încălcări poate constitui, în sine, o satisfacție justă suficientă.

41. Având în vedere împrejurările din prezenta cauză, Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 din convenție nu se află într-o situație actuală (a se vedea credit Europe Leasing Ifn S.A. , citată anterior, § 100). În consecință, este necesar să se rezerve și să se stabilească procedura ulterioară în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, ținând seama de posibilitatea unui acord între statul pârât și societatea reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Unește cu fondul obiecția preliminară întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne invocate de Guvern și o respinge;

2. Declară cererea admisibilă;

3. consideră că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.1  la Convenție;

4. consideră că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află într-o situație actuală;

Prin urmare:

(a) întreaga rezervă;

(b) invită guvernul și societatea solicitantă să îi transmită în scris, în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să o înștiințeze cu privire la orice acord la care ar putea ajunge;

(c) rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui comitetului sarcina de a o stabili, dacă este necesar.

Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 octombrie 2021, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

Ilse Freiwirth                      Gabriele Kucsko-Stadlmayer

Vicepreședinte                    grefier

Hotărârea poate fi vizualizată aici: AFFAIRE WELLANE LIMITED c. ROUMANIE

Comments

comentarii

Cinci persoane au murit într-un accident produs de un microbuz românesc pe autostrada M1 din Ungaria.... Citește mai mult
Pompierii din cadrului Aeroportului Internațional „Avram Iancu” din Cluj sunt adevărați eroi, după ce în ultima săptămână au evitat un adevărat dezastru.... Citește mai mult
CFR Cluj se confruntă cu probleme financiare și încearcă să amâne plata salariilor pentru ultimele două luni.... Citește mai mult
Ministrul interimar al Muncii, Raluca Turcan, a declarat că pentru cei care lucrează în instituțiile publice, certificatul verde ar trebui să fie obligatoriu pentru a avea acces în clădire.... Citește mai mult

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

error: Alert: Conținut protejat !!