fbpx

RIL admis: Infracțiunile de fals și uz de fals sunt absorbite în conținutul evaziunii fiscale

Înalta Curte a admis recursul în interesul legii (RIL) promovat de procurorul general cu privire la fapta de a trece în evidențele contabile cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate. Judecătorii au decis că această faptă constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin.1 lit.c din Legea nr.241/2005. S‐a apreciat că în conținutul complex al laturii obiective a acestei infracțiuni sunt absorbite și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată /uz de fals, fiind astfel exclusă posibilitatea reținerii unui concurs de infracțiuni,

Decizia nr.21 în dosarul nr.2297/1/2017:

”Admite recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale şi chitanţe de plată întocmite în fals în numele unor societăţi comerciale care nu recunosc tranzacţiile sau care au avut în perioada funcţionării comportamentul fiscal asemănător societăţilor comerciale „fantomă”, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale; raportul dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.(1) din Legea nr.241/2005 şi infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals prevăzute de art.322/art.323 din Codul penal, stabileşte că :

Fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.(1) lit.c) din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art.474 alin.(4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 noiembrie 2017.”

Opinia procurorului general

Procurorul general al României a sesizat ÎCCJ, în august 2017, cu recurs în interesul legii în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispozițiilor vizând încadrarea juridică a faptei de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în ipoteza înregistrării unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut în perioada funcționării comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale tip „fantomă”,în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale; raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art.9 alin.1 lit.c din Legea nr.241/2005 și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură/uz de fals, prevăzute de art.322/art. 323 din Codul penal.

Examenul jurisprudenţei actuale existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.

I .Într‐o orientare s‐a apreciat că fapta de a înregistra în evidențele contabile operațiuni comerciale nereale/fictive în baza unor facturi fiscale și chitanțe de plată întocmite în fals în numele unor societăți comerciale care nu recunosc tranzacțiile sau care au avut comportamentul fiscal asemănător societăților comerciale tip„fantomă”,în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin.1 lit.c din Legea nr. 241/2005 și fals în înscrisuri sub semnătură privată/uz de fals, prevăzute de art. 322/art. 323 din Codul penal, aflate în concurs real.

Argumentul invocat în sprijinul acestui punct de vedere vizează latura obiectivă a celor două infracțiuni cu privire la care se susține că este diferită, întrucât în cazul evaziunii fiscale presupune evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care au la bază operațiuni nereale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în timp ce în cazul celorlalte infracțiuni presupune falsificarea unui înscris sub semnătură privată sau folosirea unui asemenea înscris cunoscând că este fals, în vederea producerii unor consecințe juridice (sustragerea de la plata obligațiilor fiscale). Prin urmare, sub aspectul elementului material, completarea unei facturi fiscale cu date necorespunzătoare adevărului semnifică alterarea înscrisului prin consemnarea unei operațiuni comerciale care nu există sau nu corespunde realității, de natură să producă consecințe juridice, respectiv sustragerea de la plata unor sume datorate bugetului de stat. Totodată, s‐a apreciat că acțiunea de falsificare a unor facturi fiscale nu este absorbită în infracțiunea complexă de evaziune fiscală vizată de decizia în interesul legii nr. 4/2008, întrucât aceasta se referă numai la falsul intelectual. Această orientare este ilustrată și de jurisprudența instanței supreme.

II. Dimpotrivă, în opinia majoritară, fapta descrisă mai sus constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin.1 lit.c din Legea nr.241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. S‐a apreciat că în conținutul complex al laturii obiective a acestei infracțiuni sunt absorbite și infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată /uz de fals, fiind astfel exclusă posibilitatea reținerii unui concurs de infracțiuni, sens în care au fost invocate aspectele statuate în considerentele deciziei în interesul legii nr.4 din 21 ianuarie 2008. În susținerea acestei opinii s‐a mai arătat că noțiunea de cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale desemnează operațiunile economico‐financiare inexistente faptic sau juridic dar transpuse în realitatea scriptică, iar noțiunea de operațiuni fictive desemnează ansamblul operațiunilor imaginare, definite în art. 2 lit.f din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, încălcarea obligației de a evidenția în contabilitate toate operațiunile economico‐financiare cu relevanță contabilă și fiscală, prin îndeplinirea acesteia de manieră nereală sau fictivă, constituie infracțiunea de evaziune fiscală în modalitatea prevăzută de art.9 alin.1 lit.c din Legea nr.241/2005. Acest punct de vedere este împărtășit și de instanța supremă. În acest sens s‐a arătat că falsificarea unor facturi și folosirea acestora la întocmirea bilanțului și a celorlalte acte de evidență contabilă sunt activități cuprinse în latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, iar nu infracțiunile de fals și uz de fals săvârșite în concurs cu cea dintâi.

Opinia procurorului general este în sensul că soluția legală în materie o reprezintă încadrarea juridică a ipotezei faptice descrise exclusiv în dispozițiile art.9 alin.1 lit.c din Legea nr. 241/2005.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina