CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Cele două judecătoare au apreciat că CCR și-a extins din oficiu controlul asupra textului care reglementa vechimea necesară procurorilor, fără să fi fost formulată vreo critică de neconstituționalitate: ,,Aspectele referitoare la vechimea necesară procurorilor pentru funcţionarea în cadrul unei direcţii ori structuri specializate a Ministerului Public nu au consacrare constituţională, cum nici modalitatea de accedere la funcţia de procuror în una dintre structurile de parchet nu este de rang constituţional. Articolul 131 alin. (2) şi (3) din Constituţie, neinvocat de autorii sesizării – dar faţă de care Curtea şi-a extins din oficiu controlul, în ciuda faptului că ea nu poate realiza un control din oficiu – prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, şi că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, în condiţiile legii.”
Redăm Opinia separată expusă în cuprinsul deciziei nr. 514/2021:
,,În dezacord cu soluţia de la punctul 1 din dispozitivul deciziei pronunţate de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecţia se impunea a fi respinsă, întrucât:
– similar celor stabilite anterior de Curtea Constituţională, în mod particular prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere şi poate crea norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, în materia condiţiilor şi procedurilor de accedere în funcţia de procuror în cadrul unor structuri specializate ale parchetelor;
– contrar menirii sale, dispoziţiilor exprese ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, şi jurisprudenţei relevante în cauză, Curtea Constituţională a legiferat în locul autorităţii publice care a fost învestită de cetăţeni cu această competenţă.
*
* *
1.1. În esenţă, în prezenta cauză, Curtea Constituţională a fost învestită să verifice dacă legiuitorul poate să creeze norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, în materia condiţiilor şi procedurilor de accedere în funcţia de procuror în cadrul unor direcţii specializate ale parchetelor.
1.2. Deşi anterior învestită cu o solicitare similară, răspunsul clar şi neechivoc oferit de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021 a fost afirmativ în cazul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ), în prezenta cauză răspunsul Curţii a fost la fel de clar şi neechivoc, însă în sens negativ cu privire la Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT).
1.3. Considerăm că, pe de o parte, răspunsul oferit de Curtea Constituţională ar fi trebuit să fie coerent în raport cu propria jurisprudenţă, iar pe de altă parte, el nu putea fi decât afirmativ de vreme ce normele constituţionale invocate de autoarea sesizării, respectiv art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări şi art. 131 alin. (1) referitoare la rolul Ministerului Public nu cuprind vreo precizare referitoare la specializarea pe domenii de competenţă materială sau personală din cadrul Ministerului Public.
2.1. Astfel, nu se poate constata nici existenţa unei discriminări între oricare categorii de procurori, indiferent cât de aleatoriu ar fi ele selectate de judecătorul constituţional, pe de o parte, şi procurorii din cadrul structurilor specializate ale Ministerului Public, pe de altă parte. Este bine cunoscut faptul că egalitatea nu presupune întotdeauna şi neapărat identitate de tratament juridic, ci, dimpotrivă, atunci când ne aflăm în prezenţa unor situaţii diferite, egalitatea necesită adaptarea regimului juridic la specificul situaţiilor de reglementat. În jurisprudenţa sa, Curtea nu a reţinut criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie atunci când a constatat că situaţiile din cauză erau diferite, statuând că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea egalitatea nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite, precum cea din prezenta cauză (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003). Totodată, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (a se vedea Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, Decizia nr. 275 din 10 mai 2016, Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016, Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019).
2.2. În prezenta cauză, dat fiind că prin crearea unor structuri specializate ale Ministerului Public scopul legiuitorului a fost acela de a combate criminalitatea organizată şi corupţia de nivel înalt, în mod logic şi consecvent legiuitorul a stabilit şi un regim juridic adaptat, diferit de cel de drept comun, pentru respectivele structuri specializate. Pe cale de consecinţă, respectarea egalităţii prevăzută de art. 16 din Constituţie presupune tocmai adecvarea reglementărilor proprii DNA şi DIICOT la obiectivele clar identificate de legiuitor pentru aceste structuri, inclusiv în ceea ce priveşte selectarea procurorilor care lucrează în cadrul lor, adică stabilirea unui regim juridic diferit de cel de drept comun, şi nu impunerea unui regim juridic uniform pentru toţi procurorii.
2.3. În plus, trebuie precizat şi faptul că selectarea procurorilor în cadrul unor direcţii specializate ale parchetelor nu echivalează cu promovarea lor în structura ierarhică a parchetelor, astfel încât orice asimilare a regimului juridic aplicabil procurorilor specializaţi cu cel al procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) este forţată, chiar şi în condiţiile în care salarizarea lor prezintă elemente de similitudine. Astfel, specializarea pe domenii de competenţă materială a procurorilor (DNA sau DIICOT) este diferită de avansarea în funcţie a acestora.
2.4. La crearea direcţiilor specializate ale parchetului au fost avute în vedere obiective clar identificate de legiuitor, respectiv combaterea criminalităţii organizate şi a corupţiei la nivel înalt. Pentru selectarea procurorilor ce funcţionează în cadrul acestor direcţii specializate au fost reglementate condiţii şi proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, dar care nu dau drepturi perpetue celor astfel selectaţi.
2.5. Spre deosebire de această specializare, temporară şi pe orizontală, promovarea procurorilor presupune o avansare definitivă şi pe verticală a acestora în cadrul structurilor Ministerului Public, avansare care poate ajunge până la PICCJ.
2.6. Prin urmare, impunerea pentru selectarea procurorilor din cadrul unei structuri specializate din cadrul parchetelor a vechimii necesare pentru promovarea la PICCJ este eronată prin raportare la scopul distinct urmărit de legiuitor în fiecare dintre cele două ipoteze de reglementare. Ea este şi arbitrară în măsura în care competenţa de legiferare în materie revine legiuitorului, şi nu Curţii Constituţionale, care, în baza dispoziţiilor exprese ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, nu poate legifera în locul autorităţii publice învestite de cetăţeni cu această competenţă. Departe de încălcarea art. 16 din Constituţie de către legiuitor, ne aflăm mai degrabă în ipoteza încălcării de către Curtea Constituţională a competenţei de legiferare a Parlamentului printr-o nouă manifestare ultra vires.
3.1. De asemenea, nu se poate constata nici încălcarea art. 131 alin. (1) din Constituţie referitor la “Rolul Ministerului Public”, de vreme ce acesta nu stabileşte nimic în privinţa creării sau nu a unor structuri, direcţii specializate în cadrul parchetelor, şi cu atât mai puţin în privinţa vechimii pe care trebuie să o aibă procurorii încadraţi în respectivele structuri specializate.
3.2. Aspectele referitoare la vechimea necesară procurorilor pentru funcţionarea în cadrul unei direcţii ori structuri specializate a Ministerului Public nu au consacrare constituţională, cum nici modalitatea de accedere la funcţia de procuror în una dintre structurile de parchet nu este de rang constituţional. Articolul 131 alin. (2) şi (3) din Constituţie, neinvocat de autorii sesizării – dar faţă de care Curtea şi-a extins din oficiu controlul, în ciuda faptului că ea nu poate realiza un control din oficiu – prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, şi că parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, în condiţiile legii. Prin urmare, ţine de marja de apreciere a legiuitorului reglementarea condiţiilor, modalităţilor şi procedurilor de selectare a procurorilor, inclusiv a celor din structurile ori direcţiile specializate ale Ministerului Public, norma constituţională necuprinzând reguli explicite în această materie.
3.3. În plus, o jurisprudenţă interesantă a Curţii confirmă constituţionalitatea marjei de apreciere de care se bucură Parlamentul în privinţa structurilor ori direcţiilor specializate ale Ministerului Public.
3.3.1. Astfel, încă din anul 2008, Curtea a arătat că “nu poate reţine încălcarea art. 16 din Constituţie, întrucât legiuitorul este liber să deroge de la regulile generale de promovare în funcţii, atât timp cât soluţia legislativă impusă este justificată în mod obiectiv şi raţional în cazul de faţă, o asemenea situaţie este justificabilă prin avansarea în ierarhia parchetelor a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Mai mult, nici susţinerile cu privire la încălcarea art. 21 şi 131 din Constituţie nu sunt întemeiate, părţile din procesul penal nefiind vătămate în niciun fel în drepturile lor de chestiuni care mai degrabă ţin de cariera profesională a magistraţilor.” (a se vedea punctul I al Deciziei nr. 1.220 din 12 noiembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2000 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală).
3.3.2. Pentru a justifica înfiinţarea unei noi structuri specializate – SIIJ, şi nu DNA sau DIICOT -, Curtea a arătat, în paragraful 131 al Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 că: “În prezent, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în titlul III – Ministerul Public, capitolul II – Organizarea Ministerului Public, prevede trei secţiuni referitoare la structurile de parchet înfiinţate pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: secţiunea 1 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiunea 1^1 – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi secţiunea a 2-a – Direcţia Naţională Anticorupţie. Cele două direcţii sunt structuri cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţe în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, respectiv în combaterea infracţiunilor de corupţie. Statutul procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în aceste structuri este cel prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 303/2004, act normativ cu caracter de drept comun în materia statutului judecătorilor şi procurorilor. Însă, având în vedere specializarea acestor parchete, legiuitorul a prevăzut unele dispoziţii derogatorii sub aspectul condiţiilor de acces (interviu organizat de comisii speciale), de evaluare anuală a rezultatelor sau de încetare a activităţii (revocarea prin ordin a procurorului şef) în ceea ce priveşte procurorii celor două direcţii, chiar în cuprinsul acestei legi.” Mai mult, în aceeaşi Decizie nr. 33 din 23 ianuarie 2018, la paragraful 135, Curtea chiar a precizat expressis verbis că: “Înfiinţarea unor structuri de parchet specializate pe domenii de competenţă materială (D.N.A. sau D.I.I.C.O.T.) sau personală (Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie) constituie expresia opţiunii legiuitorului, care, în funcţie de necesitatea prevenirii şi combaterii anumitor fenomene infracţionale, decide cu privire la oportunitatea reglementării acestora.”
3.3.3. Ceea ce legiuitorul a putut decide liber şi fără nicio constrângere din partea Curţii în privinţa SIIJ este limitat drastic, prin prezenta decizie, în privinţa DNA şi DIICOT. Mai recent, analizând derogări de la regimul de drept comun în ceea ce priveşte funcţionarea unei structuri – respectiv SIIJ – din cadrul Ministerului Public, în paragraful 58 al Deciziei nr. 390 din 8 iunie 2021, Curtea a menţionat următoarele: “în ceea ce priveşte caracterul derogator al reglementării (sub aspectul numirii procurorului şef de secţie, delegării sau detaşării procurorilor în această secţie) de la principiul separării carierelor consacrat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004 referitoare la statutul procurorilor, opţiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul actului normativ prin care se înfiinţează noua structură de parchet acele norme de drept care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituţionalitatea acestei din urmă legi, de vreme ce principiul invocat nu are o consacrare constituţională, iar toate celelalte elemente care vizează statutul procurorului rămân pe deplin aplicabile procurorilor S.I.I.J.”
3.3.4. Din această jurisprudenţă rezultă fără putere de tăgadă că legiuitorul are posibilitatea de a institui norme derogatorii de la dreptul comun pentru a crea structuri ori direcţii specializate în cadrul Ministerului Public şi pentru a stabili condiţiile, modalităţile şi procedurile de selectare a procurorilor ce vor lucra în cadrul acestor structuri specializate, inclusiv în ceea ce priveşte condiţiile de vechime, de vreme ce această marjă de apreciere nu afectează nicio normă sau principiu constituţional. Pe cale de consecinţă este greu de înţeles de ce numai în acest caz particular marja de apreciere a legiuitorului a fost limitată prin intervenţia judecătorului constituţional.
Oportunitatea sau consensul privitor la vechimea aleasă de legiuitor pentru a face posibilă selectarea procurorilor în structurile specializate ale Ministerului Public, deşi pot face obiectul dezbaterilor parlamentare sau publice, nu constituie motive de neconstituţionalitate.
*
* *
Pentru toate aceste motive considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se impunea a fi respinsă, întrucât critica de neconstituţionalitate nu a vizat o contradicţie între norme de rang legal şi norme de rang constituţional, ci s-a solicitat modificarea legii prin restrângerea, nejustificată constituţional, a marjei de apreciere de care dispune legiuitorul în această materie.”
Judecători,
dr. Livia Doina Stanciu
prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu
