fbpx

Motivarea ÎCCJ în cazul Robert Roșu în format PDF descărcabil. De citit, analizat și comentat

Pentru că mulți au rămas la fragmentele publicate inițial pe G4media, aveți mai jos link pentru a descărca motivarea completă și text cu partea privind abuzul în serviciu, avocatul Robert Roșu fiind condamnat pentru complicitate la această infracțiune. Așteptăm reacții.

DESCARCĂ AICI MOTIVAREA

VI. Cu privire la criticile formulate de Ministerul Public şi apelanta parte civilă Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, referitoare la infracțiunile de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru altul un folos necuvenit, reţinute în legătură cu retrocedarea Fermei Regale Băneasa

1. Din analiza materialului probator al cauzei, instanța de control judiciar constată, în acord cu susţinerile Ministerului Public, că prima instanţă a procedat la valorificarea selectivă a acestuia, fără a prezenta, însă, motivele pentru care anumite mijloace de probă nu au fost valorizate, cu toate că furnizau informații relevante în legătură cu elementele de fapt ce formau obiectul probațiunii, stabilind, astfel, o situație factuală incompletă, lacunară, și ajungând la concluzia eronată că acțiunile majorităţii inculpaților nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu în forma autoratului sau, după caz, a complicității.

Ca atare, evaluând, în mod coroborat întregul material probator administrat în cursul urmăririi penale, dar și în faza cercetării judecătorești în fond și în apel, Înalta Curte reține următoarea situație de fapt:

Prin notificarea nr.554 din 13.02.2002, depusă la Primăria Municipiului Bucureşti (P.M.B.) prin intermediul executorului judecătoresc şi înregistrată sub nr.25576, inculpatul Al României Paul a solicitat, în nume propriu, deşi la acea dată tatăl său, Mircea Grigore, era în viaţă, restituirea imobilului în suprafaţă totală de 26,8764 ha. teren, situat în str. Ion Ionescu de la Brad nr.4, 8 şi 10, cunoscut ca fosta Fermă Regală Băneasa. În motivarea notificării s-a arătat că imobilul a aparţinut regelui Carol al-II-lea, fiind compus din 23 ha. obţinute în baza titlului de proprietate nr.2 din 2.10.1931, 3,5224 ha. cumpărate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Illfov sub nr.5534 din 31.10.1936 şi 3540 mp. dobândiţi în baza legii publicate în Monitorul Oficial nr.89/1940.

S-a arătat că imobilul a fost moştenit de către soţia supravieţuitoare Elena Lupescu, care a lăsat prin testament, ca legatară universală, pe Monique Urdărianu, ale cărei drepturi succesorale au fost cumpărate de inculpat în baza actului de vânzare de drepturi succesorale autentificat sub nr.1489 din 2.08.2001.

În situaţia în care restituirea în natură nu era posibilă, s-a solicitat restituirea prin echivalent conform art.23 din Legea nr.10/2001, estimând valoarea imobilului la suma de 2.100.000 dolari.

În drept, au fost invocate disp.art.10 pct.4 şi 5, art.21 şi art.23 din Legea nr.10/2001.

Notificarea nu a fost însoţită de vreun act, deşi s-a menţionat anexarea copiei actului de identitate, a testamentului Elenei Lupescu şi a actului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale. (fil.15, vol.10 dup)

În privinţa terenului revendicat, este de reţinut că, deşi acesta a fost menţionat în Decizia Consiliului de Miniştri din 18.06.1948 emisă în baza Decretului nr.38/1948, prin care treceau în proprietatea statului bunurile mobile şi imobile ale fostului rege Mihai I şi ale membrilor fostei familii regale, întreaga avere a fostului rege Carol al-II-lea, inclusiv fosta Fermă Regală Băneasa fusese sechestrată de Statul Român încă din 1940, aşadar mai înainte de instaurarea regimului comunist, conform Decretului-lege nr.3767/1940, act în baza căruia fostul suveran pierduse dreptul de dispoziţie asupra bunurilor sale.

Ulterior, la data de 13.03.2003, prin adresa înregistrată la P.M.B. sub nr.11594, inculpatul Al României Paul a menţionat depunerea unor documente “în completarea notificării nr.554/14.02.2002” (acte de identitate, testamentul Elenei Lupescu, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, acte obţinute de la Arhivele Naţionale în legătură cu imobilul revendicat şi adrese emise de P.M.B.) –  fil.19, vol.10 dup.

Totodată, la 8.02.2007, prin adresa înregistrată la P.M.B. sub nr.5170 din 8.02.2007, inculpatul Al României Paul a menţionat depunerea unor documente suplimentare în legătură cu aceeaşi notificare (istoricul imobilului, certificatele de calitate de moştenitor nr.55/2005 şi nr.129/2006, certificat de naştere Mircea Grigore, hotărârea Tribunalului din Lisabona din 6.02.1955, decretul nr.38/1948, procesul-verbal din 23.11.1940). – fil.25, vol.10 dup.

Este de reţinut că, potrivit contractului nr.299 din 1.11.2006 privind transmiterea/cesiunea de drepturi cu privire la bunuri imobile aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire a proprietăţii, încheiat între inculpatul Al României Paul, în calitate de cedent, şi inculpata S.C.Reciplia S.R.L., reprezentată la semnarea contractului de inculpatul Truică, în calitate de cesionar, inculpatul Al României Paul cesionase “ferm şi irevocabil, cu titlu oneros, fără nicio rezervă”, toate drepturile sale asupra mai multor imobile, între care şi “imobilul denumit Ferma Regală Băneasa, în suprafaţă de 28,63 ha.”, pentru care formulase notificare (art.1, 1.5 şi 2 din contract) – fil.26, vol.29 dup.

Fiind vorba despre o cesiune de drepturi, cesionarul ar fi trebuit să se substituie cedentului în toate procedurile pendinte, administrative sau judiciare, însă în contract s-a prevăzut dreptul inculpatei S.C.Reciplia S.R.L. de a alege ca inculpatul Al României Paul să continue procedurile administrative şi judiciare, urmând ca acesta să fie “aparent titularul procedurilor desfăşurate, fără ca acest lucru să afecteze în vreun fel drepturile transmise/cesionate prin prezentul contract (…)” – art.7 din contract.

Potrivit menţiunilor explicite de la finalul contractului, “în conformitate cu disp.art.3 alin.1 teza a-III-a din Legea nr.51/1995”, inculpatul Roşu Robert a atestat în calitate de avocat “data, identitatea părţilor şi conţinutul prezentului act redactat de mine”, astfel încât acesta nu doar cunoştea, ci fusese artizanul acestui mecanism care a permis ascunderea ulterioară a adevăratului titular al drepturilor revendicate.

Astfel, deşi toţi inculpaţii cunoşteau că, începând cu data intrării în vigoare a contractului, care coincidea cu data plăţii avansului de 1.000.000 de euro, drepturile care făceau obiectul diferitelor proceduri administrative şi/sau judiciare nu mai aparţineau inculpatului Al României Paul, ci, conform art.9 alin.2 din contract, fuseseră cesionate efectiv inculpatei S.C.Reciplia S.R.L., societate în spatele căreia se afla un grup de interese transfrontalier, ei au ascuns această situaţie de fapt autorităţilor cu care au intrat în contact şi  s-au folosit în continuare de inculpatul Al României Paul, pe care l-au prezentat ca fiind titularul drepturilor revendicate, tertip utilizat pentru a spori şansele de reuşită ale demersurilor lor de a obţine bunurile solicitate de acesta, prin invocarea calităţii sale de moştenitor al fostului rege Carol al-II-lea şi de membru al fostei familii regale a României.

În aceste condiţii, deşi clientul Societăţii Civile de Avocaţi Ţuca, Zbârcea şi Asociaţii (denumită în continuare S.C.A.TZA) şi al inculpatului Roşu, în calitatea sa de avocat coordonator al proiectului Prinţul/Reciplia, era doar această din urmă societate, în relaţia cu autorităţile s-au prezentat ca reprezentanţi ai inculpatului Al României Paul şi au făcut demersuri în numele sau alături de acesta, ascunzând adevărata situaţie de fapt şi prezentându-l în continuare pe inculpatul Al României Paul ca fiind persoana îndreptăţită să obţină bunurile solicitate.

Astfel, la data de 28.08.2007, printr-o adresă emisă de S.C.A TZA, în calitate de reprezentant al inculpatului Al României Paul şi înregistrată la P.M.B. sub nr.34509, s-a menţionat depunerea unor documente suplimentare, parte din acestea regăsindu-se şi în adresele anterioare.

În ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită, în condiţiile art.3 alin.1 din Legea nr.10/2001, s-a arătat că inculpatul Al României Paul este succesor în linie directă (nepot de fiu) al regelui Carol al-II-lea, sens în care s-a făcut referire la certificatul de calitate de moştenitor nr.55 din 26.05.2005 şi la hotărârea Tribunalului de la Lisabona din 6.02.1955 (fil.28,29, vol.10 dup).

În realitate, reprezentanţii S.C.A. TZA cunoşteau că certificatul de calitate de moştenitor nr.55 din 26.05.2005 fusese eliberat în baza sentinţei civile nr.1809 din 1.07.2002 a Tribunalului Teleorman, prin care fuseseră recunoscute pe teritoriul României, într-o procedură de exequatur, efectele sentinţei pronunţate în anul 1955 de tribunalul de la Lisabona cu privire la paternitatea lui Mircea Grigore Lambrino faţă de fostul rege Carol al-II-lea, însă prin decizia nr.1357 A din 29.09.2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a-III-a civilă, sentinţa sus-menţionată fusese anulată, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Teleorman, situaţie care afecta valabilitatea certificatului de moştenitor sus-menţionat (fil.135, vol.10 dup).

Prin Nota de reconstituire, nedatată, emisă de Direcţia patrimoniu, evidenţa proprietăţii şi cadastru din cadrul P.M.B. în legătură cu reconstituirea fostului amplasament cunoscut ca Ferma Regală Băneasa, s-a arătat că în baza de date nu se regăsesc planuri care să permită identificarea cu precizie a fostului teren notificat şi s-a recomandat efectuarea unei expertize topografice de către un expert autorizat (fil.164, vol.10 dup).

Prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de numitul Hogea Constantin, la cererea inculpatului Al României Paul, s-a constatat că terenul revendicat, în suprafaţă totală de 268.764 mp. este compus din patru loturi: 204.740 mp. în incinta Institutului de Cercetare pentru Protecţia Plantelor, 28.590 mp. în incinta Institutului de Microbiologie, Parazitologie şi Epidemiologie Dr. Cantacuzino, 28.780 mp. în incinta Romatsa şi 6.654 mp. ocupat de curţi şi construcţii. (fil.167, vol.10 dup)

Pentru a ajunge la această concluzie, expertul a utilizat planul proprietăţii Şcoalei de Horticultură Gr.II din anul 1938, anexa la actul de vanzare-cumpărare nr.5534 din 31.10.1936 şi planurile topografice actuale ale P.M.B., iar nu şi planurile/schiţele aferente celorlalte două titluri de proprietate indicate în notificare (pentru terenurile de 23 ha. şi 3540 mp.).

În urma întocmirii acestui raport de expertiză, Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală din P.M.B. a emis Nota de reconstituire nr.16454/10.2007, în care s-au preluat ca atare concluziile expertului şi s-a menţionat că, în cazul emiterii Dispoziţiei de retrocedare, se va folosi planul întocmit de acesta, “ce poartă răspunderea identificării”. (fil.151, vol.10 dup)

În ce priveşte situaţia juridică a terenului revendicat, prin adresa din 30.10.2007 emisă de Serviciul evidenţa proprietăţii din cadrul Direcţiei sus-arătate s-a menţionat, în legătură cu loturile nr.1 şi 2 din expertiză, că acestea reprezintă secţiuni din terenurile ocupate de Institutul de Cercetare pentru Protecţia Plantelor şi Institutul de Cercetare pentru Mecanizarea Agriculturii, respectiv de Institutul de Microbiologie Parazitologie şi Epidemiologie, înscrise în evidenţe din anul 1986, iar în ce priveşte lotul nr.4, acesta este ocupat de Romatsa.

Neexistând date cu privire la terenul notificat şi nici referitoare la actul de preluare a acestuia în proprietatea statului, s-a apreciat că este necesar ca Serviciul analiză dosare şi emitere avize – Legea nr.10/2001 să se adreseze societăţilor care ocupă în prezent imobilele respective, precum şi Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale a sectorului 1. (fil.149, vol.10 dup)

Prin Raportul întocmit de Direcţia juridică, contencios şi legislaţie din cadrul P.M.B. la data de 2.11.2007 şi însuşit de Comisia internă pentru analiza notificărilor formulate în baza Legii nr.10/2001, s-a propus declinarea competenţei pentru loturile nr.1,2 şi 4 identificate în raportul de expertiză, însuşit ca atare de Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastru conform celor expuse anterior. (fil.147, vol.10 dup)

Astfel, prin Dispoziţia primarului general al Municipiului Bucureşti nr.9134 din 23.11.2007, s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării privind terenul în suprafaţă de 204.740 mp. situat în strada Ion Ionescu de la Brad nr.4,8 şi 10, în favoarea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor Bucureşti (fil.13, vol.10 dup).

S-a reţinut astfel că terenul respectiv, identificat ca lotul nr.1 în expertiza întocmită de numitul Hogea Constantin, nu se află în administrarea P.M.B.

Această decizie a fost ridicată de inculpatul Roşu Robert, care a făcut referire la împuternicirea nr.425579 din 15.11.2007 şi care a declarat pe proprie răspundere că nu mai sunt alţi moştenitori îndreptăţiţi la restituire (fil.14, vol.10 dup).

Este de reţinut că, deşi cunoştea că notificarea nr.554 fusese adresată Primăriei Municipiului Bucureşti şi întemeiată pe Legea nr.10/2001, în vara anului 2007, S.C.A. TZA se adresase şi Agenţiei Domeniilor Statului (A.D.S.) în legătură cu acelaşi teren în suprafaţă de 26,87 ha., care a comunicat societăţii de avocatură că, în baza H.G.nr.1881/2005, întreaga suprafaţă de teren aflată până atunci în administrarea A.D.S. a fost predată la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în baza Protocolului nr.56787 din 15.11.2006 (fil.189, vol.10 dup).

De asemenea, la data de 20.09.2007, în timp ce notificarea nr.554 era încă pe rolul Comisiei din cadrul P.M.B., S.C.A. TZA a notificat mai multe instituţii, inclusiv Prefectura Municipiului Bucureşti şi Primăria sectorului 1, pentru a nu demara proceduri de vânzare-cumpărare, de înstrăinare ori de grevare în orice mod a imobilului de 26,87 ha., întrucât procedurile administrative cu privire la retrocederea imobilului către clientul “Alteţa Sa Regală Prinţul Paul Philippe al României, în calitate de persoană îndreptăţită”, erau în curs de soluţionare. În completarea acestei notificări, la data de 8.11.2007, S.C.A.TZA a transmis aceloraşi instituţii planurile cadastrale cu încadrarea în zonă a terenului (fil.192,194, vol.10 dup, fil.49, 53, 156 vol.11 dup).

Prin Hotărârea nr.929 din 28.09.2007 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legilor fondului funciar s-a luat act de notificarea primită de la S.C.A. TZA şi înregistrată la instituţia Prefectului sub nr.26425/20.09.2007 şi s-a dispus ca această notificare să fie trimisă Subcomisiei de aplicare a Legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1.(fil.59, vol.11 dup)

Extrasul hotărârii sus-menţionate, împreună cu documentaţia aferentă, au fost ridicate de reprezentantul Primăriei Sectorului 1 – Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar la data de 3.10.2007 (fil.64, vol.11 dup)

De asemenea, extrasul aceleiaşi hotărâri a fost transmis şi la S.C.A.TZA prin adresa nr.CG/26425/2007/SP3/2.10.2007 (fil.67, vol.11 dup).

Prin urmare, chiar dacă notificarea referitoare la interdicţia încheierii oricăror acte de dispoziţie cu privire la suprafaţa de teren de 26,87 ha. a fost adresată de S.C.A. TZA, în numele inculpatului Al României Paul, instituţiei Prefectului, în final aceasta a ajuns la Subcomisia de aplicare a Legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1, considerându-se că numai această instituţie, în procedura de aplicare a procedurilor de aplicare a legilor fondului funciar, ar putea dispune, în tot sau parte, de terenul menţionat în notificare.

De altfel, la data de 23.10.2007, ca răspuns la notificarea ce i-a fost adresată în mod direct de S.C.A.TZA, în condiţiile menţionate anterior, Primăria Sectorului 1, Serviciul fond funciar, registrul agricol a solicitat societăţii de avocaţi completarea expertizei tehnice, considerând că a fost învestită cu soluţionarea unei notificări vizând însăşi restituirea terenului în suprafaţă de 26,78 ha. (fil.155, vol.11 dup)

În urma verificărilor, s-a stabilit însă că la Primăria Sectorului 1 nu fusese înregistrată o notificare vizând restituirea aceluiaşi teren în baza legilor fondului funciar.

Prin urmare, primind extrasul Hotărârii nr.929 din 28.09.2007 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legilor fondului funciar, reprezentanţii S.C.A. TZA, inclusiv inculpatul Roşu, în calitatea sa de coordonator şi responsabil al proiectului Prinţul/Reciplia, au avut confirmarea faptului că terenul ce făcea obiectul notificării formulate în baza Legii nr.10/2001, aflată încă în curs de soluţionare, era în realitate supus procedurilor de restituire prevăzute de legile fondului funciar, căci în mod evident, faţă de dispoziţiile extrem de clare ale art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, unul şi acelaşi teren nu putea face atât obiectul acestei din urmă legi, cât şi a legilor fondului funciar.

În plus, potrivit reglementărilor în vigoare, fiind vorba despre un teren agricol aflat în domeniul public al statului şi în administrarea unui institut de cercetare, reconstituirea dreptului de proprietate pe acelaşi amplasament se putea face de comisia de fond funciar doar dacă terenul nu era indispensabil cercetării şi numai după trecerea acestuia din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale. 

Cu toate acestea, deşi cunoşteau reglementările legale în materie, la data de 28.02.2008, S.C.A.TZA, învocând calitatea de avocaţi ai inculpatului Al României Paul, au notificat Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor pentru soluţionarea notificării iniţiale nr.544 din 13.02.2002 în baza Legii nr.10/2001, în sensul restituirii terenului în suprafaţă de 204.740 mp. situat în str.Ion Ionescu de la Brad nr.4,8 şi 10. (fil.202).

În cuprinsul notificării, s-a făcut trimitere, între altele, la corespondenţa purtată cu Agenţia Domeniilor Statului, inclusiv la anexa 11.c.) a H.G. nr.1881/ 2005 în care era prevăzută suprafaţa de teren transmisă institutului de la A.D.S.

În ce priveşte temeiul legal al solicitării de soluţionare a notificării de către Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, s-a făcut referire la disp.art.21 alin.1 din Legea nr.10/2001, deşi era incidentă situaţia de excepţie prev. de art.8 alin.1 din aceeaşi lege, dispoziţii legale care nu permiteau institutului să soluţioneze cererea de restituire formulată de inculpatul Al României Paul, aspect pe care S.C.A. TZA l-a eludat în mod deliberat din conţinutul notificării.

Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor Bucureşti a fost înfiinţat în baza H.G. nr.1881/2005 privind înfiinţarea unor institute şi centre de cercetare-dezvoltare agricolă prin reorganizarea unor institute, centre, staţiuni şi societăţi comerciale de cercetare şi producţie agricolă.

Potrivit anexei 11 la H.G. nr.1881/2005, acest institut a fost înfiinţat prin reorganizarea Centrului de Cercetări pentru Protecţia Plantelor Bucureşti, fiind o instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul social în Bd.Ion Ionescu de la Brad nr.8, aflată în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Siseşti.

Conducerea institutului era asigurată de un director şi un consiliu de administraţie, format din 7 membri, din componenţa căruia făceau parte  reprezentanţi ai Ministerului Agriculturii, Ministerului Finanţelor Publice, Academiei de Ştiinţe Agricole, preşedintele consiliului ştiinţific şi directorul unităţii, care era şi preşedintele consiliului de administraţie.

În ce priveşte patrimoniul institutului, acesta era constituit din bunuri proprietate publică a statului, bunuri proprietate privată a statului şi bunuri proprii.

Potrivit art.2 alin.4 din H.G. nr.1881/2005, suprafeţele de teren ale institutelor, centrelor, staţiunilor şi societăţilor comerciale de cercetare şi producţie agricolă, aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi concesionate institutelor, centrelor, staţiunilor şi societăţilor comerciale de cercetare şi producţie agricolă, trec în administrarea institutelor şi centrelor de cercetare-dezvoltare agricolă nou înfiinţate şi au datele de identificare prevăzute în anexele 1.c)-6.c), 8.c)-11.c).

Astfel, în anexa 11.c) erau prevăzute datele de identificare a suprafeţelor de teren din domeniul public al statului care se dau în administrarea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor Bucureşti.

Potrivit datelor din anexă, suprafaţa totală aflată în domeniul public, înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice şi dată în administrarea institutului, era de 31,409 ha., fiind compusă din teren agricol, în suprafaţă totală de 27,230 ha., şi teren neagricol, în suprafaţă totală de 4,179 ha.

Terenul agricol era compus din teren arabil (6,27 ha.), vie (4,54 ha.) şi livezi (16,42 ha.)

Terenul neagricol era compus din drumuri (2,31 ha.) şi construcţii-curţi (1,869 ha.).

În privinţa construcţiilor, făceau parte din domeniul public al statului şase imobile, menţionate în anexa 11.a: corp dependinţe Corp C (1334 mp.), Laborator Agrochimie Corp B (182 mp.), Clădire anexă (308 mp.), Clădire principală (58 de camere, 1470 mp.), Sera A.S.A.S. (349 mp.) şi Clădire pentru locuit (subsol, parter, etaj, pe o suprafaţă de teren de 422,21 mp.).

Cu privire la suprafeţele de teren din domeniul public al statului aflate în administrarea institutelor de cercetare-dezvoltare agricolă, art.3 din H.G. nr1881/ 2005 făcea trimitere explicită la “cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul prevederilor legilor fondului funciar”, dar şi la disp.art.10 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, potrivit cărora trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat se face doar prin hotărâre a Guvernului.

Faţă de toate aceste dispoziţii ale H.G. nr.1881/2005 şi ale anexelor aferente acesteia, era evident că suprafaţa revendicată de inculpatul Al României Paul şi menţionată în notificarea S.C.A.TZA, de 204.740 mp. (20,474 ha.) era în realitate un teren agricol, aflat în domeniul public al statului, cu privire la care Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor Bucureşti, ca instituţie publică cu personalitate juridică, nu avea decât un drept de administrare şi care nu putea face obiectul procedurilor reglementate de Legea nr.10/2001.

Toate aceste aspecte erau cunoscute atât de către inculpatul Al României Paul, cât şi de inculpatul Roşu, în calitatea acestuia de coordonator al proiectului Prinţul/Reciplia.

În urma notificării din 28.02.2008 formulată de S.C.A. TZA, în numele inculpatului Al României Paul, Oficiul Juridic al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, reprezentat de inculpata Dicu Corina, a întocmit Nota juridică înregistrată sub nr.996 din 14.04.2008, însuşită prin semnătură de directorul instituţiei, Iliescu Horia. (fil.369, vol.30 dup)

Este de reţinut că la întocmirea notei au fost avute în vedere notificarea nr.554 din 13.02.2002, dispoziţia de declinare a competenţei nr.9134 din 23.11.2007, precum şi actele anexate în susţinerea notificării, menţionate anterior.

În această Notă juridică s-au reţinut, între altele că:

– în ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită a inculpatului Al României Paul, se impune completarea dosarului administrativ cu certificatul de moştenitor/de calitate de moştenitor al Elenei Lupescu, ca urmare a decesului regelui Carol al-II-lea, precum şi cu certificatul de moştenitor/de calitate de moştenitor al lui Monique Urdărianu, ca urmare a decesului Elenei Lupescu.

În legătură cu aceste acte, în Notă s-a precizat că în lipsa acestora nu se poate emite o dispoziţie/decizie motivată de restituire a imobilului ce face obiectul notifcării.

– notificarea a fost formulată de inculpatul Al României Paul, în nume propriu, deşi la data formulării şi depunerii la executorul judecătoresc (13.02.2002), autorul său, Carol Mircea Grigore, era în viaţă (a decedat la 26.01.2006).

Prin urmare, notificarea trebuia să fie făcută de acesta din urmă, fie în nume propriu, fie prin mandatar, ceea ce nu era cazul în speţă.

Sub acest aspect, în Notă s-a concluzionat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru a stabili calitatea de persoană îndreptăţită a inculpatului Al României Paul.

– în ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, s-a constatat că nu a fost depus titlul de proprietate nr.2 din 2.10.1931 care atestă dreptul de proprietate asupra celor 23 ha. din suprafaţa totală de teren revendicată şi nici încheierile de intabulare în legătură cu contractul de vanzare-cumpărare din 31.10.1936.

În acest sens, Nota juridică solicită completarea dosarului administrativ.

– în ce priveşte situaţia juridică a imobilului la data preluării către stat, s-a făcut trimitere la Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi explotaţiilor agricole din comuna Băneasa, întocmit conform recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, în care a fost identificată Ferma Regală Băneasa în suprafaţă de 28 ha. şi 8760 mp., situată în hotarul satului, adică în extravilanul comunei Băneasa.

În aceste condiţii, în cuprinsul Notei s-a reţinut în mod explicit faptul că, fiind un teren extravilan la momentul preluării abuzive, cererea de restituire conform Legii nr.10/2001 este inadmisibilă şi “nu se poate emite o decizie motivată în favoarea ASR Prinţul Paul de România.”

– în ce priveşte identificarea şi individualizarea terenului, s-a reţinut că expertiza efectuată de numitul Hogea Constantin a avut în vedere doar planul proprietăţii Şcoalei de Horticultură Gr.II din anul 1938, anexa la contractul de vânzare-cumpărare din 31.10.1936 (care însă privea doar 3,5224 ha., faţă de cele 26,87.ha revendicate), precum şi planurile topografice actuale deţinute de P.M.B.

Având în vedere dispoziţiile Legii de înfiinţare a Institutului de Cercetări Agronomice al României şi a staţiunilor agronomice din anul 1932, potrivit căreia institutul se înzestra cu 40 ha. din terenul de la Băneasa, în Nota juridică s-a menţionat că se impune stabilirea cu exactitate a vecinătăţilor proprietăţii regelui Carol al-II-lea şi, în funcţie de aceasta, suprafaţa de teren aflată în proprietatea institutului sus-arătat.

În atare situaţie, s-a considerat că se impune efectuarea unei noi expertize pentru identificarea şi individualizarea imobilului ce face obiectul notificării.

În concluzie, în vederea emiterii unei decizii motivate faţă de notificarea formulată, s-a arătat că Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor “susţine opinia exprimată în paragrafele de mai sus, motiv pentru care este imperios necesară completarea dosarului administrativ anexat notificării nr.554/2002 a ASR Prinţul Paul de România.”

Nota juridică a fost însoţită de copia Borderoului populaţiei, proprietăţilor şi explotaţiilor agricole din comuna Băneasa, întocmit conform recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, precum şi de copia Legii de înfiinţare a Institutului de Cercetări Agronomice al României şi a staţiunilor agronomice din anul 1932.

Faţă de cele reţinute în cuprinsul Notei juridice întocmită în 14.04.2008 de inculpata Dicu Corina şi însuşită de directorul Horia Iliescu, nu era însă vorba doar despre un dosar incomplet, fiind puse în discuţie inadmisibilitatea cererii prin raportare la disp.art.8 din Legea nr.10/2001, precum şi lipsa calităţii de persoană îndreptăţită în cazul inculpatului Al României Paul.

Această Notă juridică a fost transmisă la S.C.A.TZA de către Ministerul Agriculturii prin adresa nr.10549 din 5.05.2008. Deşi această instituţie nu era nici măcar formal implicată în soluţionarea notificării, ea a recomandat “pentru o soluţionare rapidă a cazului”, completarea dosarului administrativ conform celor reţinute în Nota juridică (fil.357, vol.30 dup).

Este de reţinut că Nota juridică nu a mai fost regăsită printre actele predate cu ocazia cercetărilor de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, fiind însă ridicată de la sediul S.C.A TZA, cu ocazia percheziţiei.

Primind această notă şi cunoscând cadrul legal în vigoare, inclusiv apartenenţa terenului revendicat la domeniul public al statului, membrii grupului infracţional organizat au realizat că, pentru a obţine o soluţie favorabilă din partea Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, este necesar să se intervină asupra directorului Iliescu Horia, iar prin intermediul acestuia, asupra juristei instituţiei, inculpata Dicu Corina, care întocmise Nota juridică. Susţinerea acestora era esenţială, în condiţiile în care, pe de o parte, directorul institutului era şi preşedintele Consiliului de Administraţie, iar, pe de altă parte, membrii acestui organ colectiv de conducere nu aveau pregătire juridică.

Astfel, în perioada în care notificarea s-a aflat pe rolul institutului, inculpatul Truică l-a contactat şi a avut mai multe întâlniri cu directorul Iliescu Horia, la una dintre acestea fiind însoţit şi de inculpatul Tal Silberstein, care a fost prezentat ca fiind consilierul de imagine al prim-ministrului din acea perioadă, Popescu Tăriceanu. Discuţiile s-au purtat în legătură cu retrocedarea terenului ce forma obiectul notificării, deşi cel care formulase notificarea era inculpatul Al României Paul, iar inculpaţii Truică şi Silberstein nu aveau aparent nicio legătură cu aceasta, ci doar un interes ascuns de a intra cât mai rapid în stăpânirea sa, ca urmare a implicării lor în proiectul Prinţul/Reciplia, în baza contractului de cesiune de drepturi din 1.11.2006 ce a consfinţit vânzarea-cumpărarea de influenţă.

Intervenţia asupra directorului Iliescu Horia nu s-a rezumat însă la simple discuţii, ci a presupus şi coruperea acestuia, în condiţiile în care inculpatul Truică a suportat contravaloarea unei excursii a celui dintâi pe Coasta de Azur.

În egală măsură, intervenţia asupra directorului institutului, deşi necesară, nu era suficientă, ci trebuia să se obţină şi modificarea punctului de vedere exprimat de inculpata Dicu Corina, în calitate de jurist al instituţiei, în conţinutul Notei juridice.

În aceste condiţii, inculpatul Roşu, care coordona din punct de vedere legal proiectul Prinţul/Reciplia, a hotărât să se ocupe personal şi exclusiv de retrocedarea Fermei Regale Băneasa.

În acest sens, din dispoziţia directorului Iliescu Horia, inculpata Dicu s-a deplasat la sediul S.C.A.TZA şi a purtat discuţii cu inculpatul Roşu în legătură cu aspectele reţinute de ea în Nota juridică.

În urma discuţiilor purtate, deşi nu au fost ataşate documentele suplimentare menţionate în Nota juridică, inculpata Dicu şi-a modificat poziţia iniţială şi a hotărât să susţină în faţa Consiliului de Administraţie soluţionarea favorabilă a notificării formulate de inculpatul Al României Paul, fără a întocmi însă un nou punct de vedere în scris în care să explice această schimbare de poziţie, inclusiv în ce priveşte admisibilitatea notificării din perspectiva art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Este de reţinut că la data de 9.05.2008, sub semnătura inculpatului Al României Paul, fusese înregistrat la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor un memoriu (“precizări”), în care se răspundea obiecţiunilor cuprinse în Nota juridică din 14.04.2008, fără ca acesta să fie însoţit şi de alte documente. (fil.204, vol.10 dup)

Spre deosebire de notificările şi memoriile menţionate anterior, asumate în mod explicit de S.C.A TZA, în calitate de aşa-zişi reprezentanţi ai inculpatului Al României Paul, precizările din 9.05.2008 au fost făcute în nume propriu chiar de inculpat, care le-a şi semnat, deşi sunt redactate în mod evident într-un limbaj juridic.

În acest context, din actele aflate la dosar, rezultă că, în realitate, clientul S.C.A TZA nu era inculpatul Al României Paul, ci Reciplia Ltd. Cipru, care controla inculpata S.C.Reciplia S.R.L..

Astfel, în înţelegerea încheiată la data de 1.10.2006 de inculpatul Roşu, în calitate de partener al S.C.A.TZA şi Sandra Merloni Horemans, în calitate de director al Reciplia Ltd., care deţinea S.C.Reciplia S.R.L., calitatea de “client” al serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare o avea Reciplia Ltd., iar nu inculpatul Al României Paul. (fil.326, vol.29 dup).

De altfel, cu ocazia percheziţiilor efectuate în faza de urmărire penală, nu a fost identificat vreun contract de asistenţă juridică încheiat între S.C.A.TZA şi inculpatul Al României Paul, iar potrivit documentelor existente la dosar, acesta din urmă nu a plătit vreo sumă cu titlu de onorariu către S.C.A.TZA pentru servicii de asistenţă juridică şi reprezentare, toate plăţile primite de societatea de avocatură fiind efectuate de inculpata S.C.Reciplia S.R.L. (fil.333 şi urm., vol.29 dup).

De asemenea, onorariul de succes negociat de inculpatul Roşu, în calitate de partener al S.C.A.TZA, de 2% din valoarea de piaţă a bunurilor obţinute în proceduri administrative (cum era cazul şi fostei Ferme Regale Băneasa) şi/sau judiciare, urma a fi achitat de clientul Reciplia Ltd, iar nu de către cel din urmă inculpat, în cuprinsul înţelegerii fiind detaliat mecanismul prin care S.C.A.TZA avea să primească onorariul de succes, în funcţie de valoarea acestuia (mai mare sau mai mic de 300.000 de euro), calculat prin raportare la valoarea de piaţă a fiecărui bun obţinut de inculpata S.C.Reciplia S.RL..

Revenind la memoriul asumat în nume propriu de către inculpatul Al României Paul, s-a susţinut, în esenţă, că acesta este persoană îndreptăţită să revendice terenul în discuţie, atât ca descendent direct al regelui Carol al-II-lea, cât şi calitate de cumpărător al drepturilor ce au aparţinut numitei Monique Urdărianu, făcându-se referire la hotărârea Tribunalului de la Lisabona din 6.02.1955, deşi aceasta nu era recunoscută la acea dată în România printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, aspect cunoscut atât de inculpatul Al României Paul, cât şi de inculpatul Roşu. De asemenea, s-a invocat, între altele, certificatul de calitate de moştenitor nr.55 din 26.05.2005, deşi atât inculpatul Al României Paul, cât şi inculpatul Roşu cunoşteau că acesta fusese emis în baza sentinţei civile nr.1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care însă fusese între timp anulată, iar cauza trimisă spre rejudecare, prin decizia civilă nr.1357/2005 a Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, s-a invocat faptul că la data notificării, Carol Mircea îi donase inculpatului Al României Paul drepturile de proprietate asupra a 37% din averea regală, omiţându-se să se precizeze că, deşi oferta de donaţie fusese făcută la 10.02.2002, în faţa unui avocat din străinătate, inculpatul Al României Paul a acceptat-o prin declaraţie autentică, în faţa unui notar din România, abia la 21.05.2002, aşadar după expirarea datei limită până la care puteau fi formulate notificări în baza Legii nr.10/2001, respectiv 14.02.2002.

Nu este de omis faptul că, în justificarea calităţii sale de persoană îndreptăţită, inculpatul Al României Paul a invocat, ca precedent judiciar, chiar sentinţa civilă nr.1872/2003 a Judecătoriei Buftea, care a fost utilizată pentru a obţine restituirea unei părţi din Pădurea Snagov, deşi atât acest inculpat, cât şi inculpatul Roşu cunoşteau caracterul nelegal al acestei restituiri, în condiţiile în care pădurea în cauză nu a aparţinut niciodată regelui Carol al-II-lea.

În ce priveşte incidenţa Legii nr.10/2001, prin raportare la caracterul extravilan al terenului revendicat la data preluării abuzive, s-a susţinut că dispoziţia legală de excludere din art.8 nu exista la data formulării notificării şi că menţiunea privind situarea terenului “în hotarul satului”, conform recensământului din anul 1948, a avut în vedere doar faptul că acesta reprezenta limita de hotar a comunei Băneasa, iar nu că ar fi fost situat în extravilan, deşi atât din titlu, cât şi din conţinutul acestui document rezulta cu certitudine că respectivul teren era unul agricol.

În fine, în ce priveşte necesitatea efectuării unei expertize, s-a susţinut că nu există o obligaţie a petentului în acest sens, iar unitatea deţinătoare urmează a soluţiona notificarea pe baza înscrisurilor depuse la dosarul administrativ. În plus, înzestrarea Institutului de Cercetări Agronomice cu 40 de hectare, prin legea din 1932, nu afectează identificarea şi individualizarea imobilului revendicat de inculpat, fiind vorba despre imobile învecinate. 

După transmiterea acestui memoriu, deşi cunoşteau că nu pot obţine în mod legal o soluţionare favorabilă a notificării din partea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, inculpaţii Al României Paul şi Roşu Robert au exercitat presiuni pentru întrunirea Consilului de Administraţie a institutului şi restituirea terenului revendicat.

Demersurile întreprinse sub coordonarea inculpatului Roşu au urmărit, pe de o parte, să creeze o stare de presiune, dar şi de temere membrilor Consiliului de Administraţie, prin prezentarea deformată a consecinţelor pe care aceştia le-ar putea suporta în cazul luării unei decizii nefavorabile inculpatului Al României Paul, iar, pe de altă parte, să influenţeze în mod direct membrii Consiliului de Administraţie, prin prezenţa inculpaţilor la şedinţa la care urma să se ia în discuţie notificarea formulată, inclusiv a inculpatului Al României Paul, care avea să fie înfăţişat ca membru al familie regale a României, deşi ştiau că aceasta nu corespunde adevărului.

Astfel, prin adresa din 24.07.2008 întocmită sub antetul “ASR Prinţul Paul al României”, făcându-se referire la “întrevederea avută, precum şi discuţiile purtate cu această ocazie” cu directorul Iliescu Horia, s-a solicitat convocarea Consiliului de Administraţie şi dezbaterea aprobării cererii inculpatului, cu participarea acestuia la lucrările organului de conducere, menţionându-se că “tergiversarea  soluţionării cererii de către Instituţia dvs. îmi cauzează grave prejudicii” şi că “acest comportament urmează a fi sancţionat de către instanţele judecătoreşti”.(fil.232, vol.10 dup).

În finalul adresei s-a exprimat speranţa că “demersurile actuale reprezintă începutul unei colaborări benefice pentru ambele părţi”, deşi pierderea de către institut a unei suprafeţe esenţiale pentru desfăşurarea activităţii sale, ca urmare a soluţionării favorabile a notificării, nu reprezenta un beneficiu decât pentru inculpat.

Totodată, la aceeaşi dată, inculpatul Al României Paul s-a adresat şi Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (A.S.A.S), arătând că, după declinarea soluţionării notificării către Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, a avut “un dialog permanent cu Institutul menţionat”, prin intermediul “reprezentantului meu legal” şi solicitând ca, în considerarea calităţii sale, de coordonare a activităţii institutului, A.S.A.S. să ia măsuri pentru convocarea de urgenţă a Consiliului de Administraţie al institutului pentru a supune dezbaterii notificarea sa, cu invitarea reprezentantului său legal la lucrările organului de conducere, conform art.25 alin.2 din Legea nr.10/2001.

În aceeaşi adresă, inculpatul Al României Paul a mai precizat că “solicitarea de restituire în natură a imobilului are în vedere întocmai vechiul amplasament”.(fil.235, vol.10 dup)

Totodată, prin memoriile succesive din 26.08.2008 şi 27.08.2008, având acelaşi conţinut, primul semnat exclusiv de inculpatul Roşu, în numele S.C.A.TZA, în calitate de “avocaţi ai Alteţei Sale Regale Prinţul Paul Philippe al României”, iar cel de-al doilea, de inculpaţii Al României Paul şi Roşu, după ce       s-au reluat argumentele expuse în Precizările din 9.05.2008, într-un capitol distinct au fost expuse consecinţele legale ale tergiversării soluţionării cererii. (fil.217,223, vol.10 dup).

Este de observat că, referindu-se la consecinţele penale, în cele două memorii s-a menţionat explicit că “fapta persoanelor abilitate de a soluţiona cererea subsemnatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzut de art.315 Cod penal”, deşi în acest articol al Codul penal din 1969, în vigoare la acea dată, era incriminată infracţiunea de lăsare fără ajutor, iar nu infracţiunea de abuz în serviciu. În realitate, referirea era la infracţiunea de abuz în serviciu incriminată într-un Cod penal care nu a fost niciodată în vigoare (Codul penal din 2004, aprobat prin Legea nr.301/2004).

De asemenea, s-a menţionat că, “tot ca o consecinţă a tergiversării soluţionării prezentei notificări, vă învederăm faptul că, suntem îndreptăţiţi să iniţiem măsurile legale ce se impun pentru obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului.”

Deşi aparent chestiunea pusă în discuţie prin termenii ultimativi folosiţi în cele două memorii tindea doar la soluţionarea cu celeritate a notificării (în condiţiile în care de la data depunerii ei, 13.02.2002 şi până în anul 2007 nu existase însă vreun demers similar, cel puţin din partea inculpatului Al României Paul), în realitate acestea urmăreau să pună o presiune pe conducerea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în sensul restituirii imobilului solicitat, fapt care rezultă atât din destinatarii memoriilor, indicaţi în antet (Consiliul de Administraţie şi directorul Horia Iliescu), cât şi din ultima frază, în care era exprimată “încrederea că veţi da eficienţă dispoziţiilor legale incidente şi că veţi soluţiona prezenta cerere în cel mai scurt timp posibil, în sensul restituirii în natură a Terenului.

În baza înscrisului depus de inculpatul Al României Paul la 24.07.2008, A.S.A.S, în subordinea căreia funcţiona Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, a emis adresa nr.1420 din 29.07.2008, semnată de inculpatul Sin Gheorghe, în calitate de secretar general, în atenţia directorului institutului, numitul Iiescu Horia, în care s-a solicitat să se ia măsuri de convocare a Consiliului de Administraţie “la care să analizaţi solicitarea ASR Prinţul Paul de România şi să invitaţi să participe reprezentantul legal al Excelenţei Sale ASR Prinţul Paul de România”, conform art.25 alin.2 din Legea nr.10/2001.(fil.231, vol.10 dup).

Ca urmare a adresei nr.1420 din 29.07.2008, la data de 20.08.2008, directorul Iliescu Horia a convocat Consiliul de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor pentru ziua de 2.09.2008 şi a transmis convocatorul şedinţei membrilor consiliului, respectiv Leaotă Elena (reprezentant al Ministerului Agriculturii), Pascu Alexandru (reprezentant al A.S.A.S), Andrei Ana-Maria (secretar ştiinţific al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor), Oancea Florin (director ştiinţific al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor), în care era specificat că la pct.1 se va dezbate poziţia institutului faţă de notificarea nr.554/2002 formulată de inculpatul Al României Paul (fil.237-240, vol.10 dup).

Invitaţii similare au fost transmise inculpatului Sin Gheorghe, în calitate de secretar general al A.S.A.S., precum şi inculpatului Al României Paul, “prin reprezentanţii legali” S.C.A TZA, fiind încunoştinţat totodată şi preşedintele A.S.A.S., Hera Cristian (fil.236, 241 şi 243, vol.10 dup).

În ce priveşte componenţa Consiliului de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, aceasta a fost stabilită prin Decizia nr.165 din 20.08.2008 a Preşedintelui A.S.A.S, Hera Cristian şi îi includea, pe lângă cele patru persoane nominalizate anterior, şi pe directorul Iliescu Horia, în calitate de preşedinte, precum şi pe inculpata Gheorghiţă Dragomira, contabil şef, în calitate de membru. (fil.324 şi urm., vol.10 dup)

Este de observat că, deşi potrivit Anexei la H.G. nr.1881/2005, din Consiliul de Administraţie trebuia să facă parte şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor, acesta nu a fost nominalizat decât la data de 26.09.2008, în persoana lui Tudor Daniel Mihail, iar prin Decizia nr.175 emisă la aceeaşi dată de Preşedintele A.S.A.S, acesta a fost numit membru al Consiliului de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Prin urmare, atât la şedinţa din 2.09.2008, cât şi la cea din 26.09.2008, când s-a luat în discuţie notificarea inculpatului Al României Paul şi s-a decis restituirea în natură a unei suprafeţe de 170.924,975 mp. teren aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, Consiliul de Administraţie al acestei instituţii nu a fost legal constituit, în condiţiile în care reprezentantul Ministerului Finanţelor, adică al Statului Român, nu fusese nominalizat pâna la acea dată, nefiind vorba aşadar despre o simplă neparticipare a acestuia, care ar putea fi compensată, din perspectiva cvorumului, de prezenţa celorlalţi membri ai Consiliului de Administraţie.

La şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008 au participat numitul Horia Iliescu, precum şi cei cinci membri numiţi prin Decizia nr.165/2008.

Totodată, deşi nu făceau parte din Consiliul de Administraţie, la şedinţă au participat în calitate de invitaţi inculpata Dicu Corina, juristul institutului, inculpatul Sin Gheorghe, secretar general al A.S.A.S şi martora Popescu Ileana, juristul A.S.A.S.

De asemenea, au participat inculpatul Al României Paul şi inculpatul Roşu Robert, în calitate de avocat al celui dintâi, în condiţiile în care, potrivit celor expuse anterior, clientul S.C.A.TZA, în numele căruia acţiona inculpatul Roşu, nu era în realitate inculpatul Al României Paul, ci S.C.Reciplia S.R.L., de la care urma să încaseze onorariul de succes de 2% din valoarea de piaţă a terenului restituit în condiţii nelegale.

Cu această ocazie, inculpatul Roşu a înmânat fiecărui membru al consiliului câte un dosar cu documente în care se prezenta că inculpatul AL României Paul este recunoscut ca membru al Casei Regale a României şi că acesta are dreptul la retrocedarea imobilului solicitat, în acelaşi sens fiind şi demersul inculpatului Al României Paul, care a înmânat aceloraşi persoane câte o broşură din care rezulta apartenenţa sa la familia regală, ca nepot al fostului rege Carol al-II-lea.

Din conţinutul procesului-verbal rezultă că problemele puse în discuţie au vizat identificarea cu exactitate a terenului revendicat, în condiţiile în care A.S.A.S. formulase o notificare în baza legilor fondului funciar pentru o suprafaţă de teren care îi aparţinuse în baza unei legi din 1932 şi care nu fusese soluţionată încă.

De asemenea, potrivit procesului-verbal, martorul Oancea Florin a ridicat problema stabilirii statutului de extravilan sau intravilan pentru terenul în discuţie, atrăgând atenţia “asupra necesităţii de a se reconsidera istoricul terenului şi a verifica dacă terenul corespunde Legii 10.”

În privinţa inculpatului Roşu Robert, acesta s-a implicat activ în discuţii, contestând identificarea prin coordonate GPS a terenului, iar în ce priveşte aspectul esenţial pus în discuţie de martorul Oancea, de care depindea incidenţa Legii nr.10/2001 şi, implicit, competenţa Consiliului de Administraţie de a soluţiona notificarea cu care fusese învestit, din procesul-verbal de şedinţă rezultă că singura persoană care a intervenit a fost inculpatul Roşu, care nu a exprimat vreo opinie juridică, ci “a adus la cunoştinţă faptul că la momentul preluării terenului, acesta nu a fost extravilan. Terenul era situat în comuna Băneasa la acel moment, deci extravilan”, deşi cunoştea că acest lucru nu este real şi că nu există niciun document care să-i susţină afirmaţia.

Deşi în cuprinsul procesului-verbal sunt doar câteva menţiuni neconcludente în legătură cu poziţia exprimată de directorul Iliescu Horia şi inculpata Dicu Corina, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că aceştia au susţinut admiterea cererii inculpatului Al României Paul, în condiţiile în care ştiau că această soluţie contravine legii, iar poziţia exprimată de ei a fost avută în vedere de ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie.

Cu toate că din dezbaterile consemnate în partea introductivă a procesului-verbal nu rezultă că s-ar fi luat o decizie pe fond, ci doar în sensul de a se efectua o expertiză, în dispozitivul actului întocmit s-a menţionat că, în unanimitate, membrii Consiliului de Administraţie au decis că:

– Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin organele sale de conducere, are competenţa legală de a soluţiona notificarea şi de a emite o decizie motivată în acest sens, în calitate de unitate deţinătoare conform Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, deşi institutul nu exercita în numele statului dreptul de proprietate publică asupra terenului revendicat, ci era doar titularul unui drept de administrare;

– Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin organele sale de conducere, recunoaşte calitatea inculpatului Al României Paul, de persoană îndreptăţită la restituire, fiind nepot de fiu al fostului rege Carol al-II-lea şi dobânditorul drepturilor succesorale de la Monique Urdărianu;

– Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin organele sale de conducere, recunoaşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către fostul rege Carol al-II-lea, în suprafaţă totală de 26,87 ha. şi compus din trei loturi alăturate;

– Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin organele sale de conducere, recunoaşte faptul preluării abuzive a terenului de către statul român;

Abia la punctul 5 din dispozitiv s-a menţionat efectuarea unei expertize, cu luarea în considerare a planurilor avute în vedere la expertiza deja existentă (care fusese efectuată chiar la cererea inculpatului Al României Paul de către numitul Hogea Constantin) şi a prevederilor legii din 1932, prin care Institutul de Cercetări Agronomice fusese înzestrat cu 40 ha. “din terenul de la Băneasa”.

Este de reţinut că ultimul obiectiv al expertizei avea în vedere “determinarea amplasamentului fostei Ferme Regale Băneasa deţinute de Regele Carol al-II-lea, în sensul stabilirii dacă acesta se află în limitele hotarelor comunei Băneasa sau în exteriorul lor (în intravilanul sau extravilanul comunei), aşa cum este definită această noţiune în prezent”.

Or, faţă de acest obiectiv al expertizei, este evident că toate celelalte dispoziţii ale procesului-verbal, menţionate anterior, nu aveau nicio relevanţă căci, în ipoteza în care expertiza ar fi stabilit că terenul fusese extravilan la data preluării abuzive, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu ar mai fi fost competent să soluţioneze notificarea.

Deşi în cuprinsul procesului-verbal s-a reţinut că membrii Consiliului de Administraţie ar fi luat deciziile în unanimitate, în finalul acestuia s-a menţionat că au fost 5 voturi pentru şi o abţinere (martora Leaotă Elena), care nici nu l-a semnat.

Procesul-verbal a fost semnat pe prima pagină de directorul Iliescu Horia, de 4 din cei 5 membri, precum şi de inculpata Dicu Corina, deşi aceasta nu făcea parte din Consiliul de Administraţie.

În privinţa procesului-verbal, este de observat că, din comparaţia acestuia cu consemnările din Registrul de procese-verbale ale Consiliului de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, rezultă că membrii acestuia nu au deliberat şi nu au decis în sensul că “Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin organele sale de conducere, are competenţa legală de a soluţiona notificarea şi de a emite o decizie motivată în acest sens, în calitate de unitate deţinătoare conform Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2000”, aspect esenţial, fără de care toate celelate dispoziţii ar fi devenit lipsite de relevanţă. (fil.472 şi urm., vol.10 dup)

Tot astfel, în privinţa susţinerilor martorului Oancea Florin referitoare la necesitatea de a stabili statutul de extravilan sau intravilan pentru terenul în discuţie, în procesul-verbal nu a fost menţionată susţinerea exactă a martorului, astfel cum apare consemnată în Registrul de procese-verbale: “terenul era extravilan la momentul respectiv (preluarea de către stat).L.10 devine inaplicabilă (n.n). În 48-49 nu exista acest termen (noţiune)”. Or, această menţiune punea în discuţie însăşi competenţa institutului de soluţionare a cererii, în directă legătură cu cele expuse anterior.

Aşa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, procesul-verbal a fost tehnoredactat într-o primă formă de martora Avramovici Iolanda, care asigura secretariatul şedinţelor Consiliului de Administraţie şi a fost transmis în format electronic inculpatei Dicu pentru verificare. Forma finală a fost listată de martora Avramovici după ce a primit-o, tot în format electronic, de la inculpata Dicu, iar ulterior a pus documentul la mapa de la secretariat spre a fi semnat.

În realitate, după ce a primit forma iniţială a procesului-verbal, inculpata Dicu a transmis-o inculpatului Roşu Robert. Astfel, cu ocazia percheziţiei efectuate în faza de urmărire penală la sediul S.C.A TZA, a fost descoperită o variantă a procesului-verbal a şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 2.09.2008, purtând menţiunea olografă “proiect” şi având menţiuni diferite de forma finală a procesului-verbal semnată de membrii Consiliului de Administraţie şi predată de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor la cererea organelor de urmărire penală.

Astfel, din forma iniţială a procesului-verbal lipsea menţiunea esenţială potrivit căreia “Sub rezerva stabilirii exacte ale amplasamentului şi vecinătăţilor imobilului-teren ce face obiectul notificării, având în vedere actele anexate notificării nr.554/2002 formulate de ASR Prinţul Paul de România, se propune emiterea unei decizii motivate de către ICDPP, prin organele sale de conducere, de restituire în natură a imobilului solicitat. (n.n.- scrierea bolduită, ca şi sublinierea nu ne aparţine) Astfel, se va da curs principiului restituirii în natură care guvernează dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi statuat de art.1 alin.1, art.7 şi art.9 alin.1 din acest act normativ.”

De asemenea, au fost adăugate menţiuni care reglementau ipoteza în care pe terenul revendicat se aflau construcţii “noi şi autorizate” necesare desfăşurării activităţii de cercetare, servituţi legale şi amenajari de utilitate publică, situaţie în care s-a prevăzut posibilitatea compensării cu alte bunuri deţinute de institut şi aflate în proprietatea publică, după trecerea acestora în propietatea privată a statului .

Rezultă aşadar că forma finală a procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 2.09.2008 a fost stabilită de comun acord între inculpaţii Roşu şi Dicu, deşi teoretic cei doi aveau interese contrare, fapt care probează conivenţa infracţională dintre cei doi inculpaţi.

Astfel, dincolo de împrejurarea că nu era în realitate avocatul inculpatului Al României Paul, inculpatul Roşu a intervenit în activitatea unei instituţii publice, implicându-se în definitivarea procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie din 2.09.2008, în baza înţelegerii avute cu inculpata Dicu.

La rândul ei, inculpata Dicu, deşi era angajată a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, ale cărei interese trebuia să le apere, a pus la dispoziţia inculpatului Roşu un act intern al instituţiei, la care acesta nu trebuia să aibă acces şi a stabilit împreună cu el forma finală a procesului-verbal, în care au fost adăugate dispoziţii în favoarea inculpatului Al României Paul.

În vederea efectuării expertizei tehnice aprobate în şedinţa din 2.09.2008, directorul Iliescu Horia l-a contactat pe inculpatul Stoian Ioan prin intermediul unui angajat al A.S.A.S. 

Întrucât nu putea efectua expertiza în nume propriu, fiind consilier cadastru la Centrul Naţional de Cartografie, inculpatul Stoian a utilizat ştampila de expert a unui coleg, numitul Stîngu Ioan, pe care a aplicat-o pe lucrarea efectuată, atestând astfel în mod nereal că aceasta ar fi fost întocmită de sus-numitul, iar nu de către inculpatul Stoian.

Deşi expertiza avea printre obiective identificarea terenului ce făcea obiectul notificării şi delimitarea amplasamentului fostei Ferme Regale Băneasa, în sensul de a se stabili dacă aceasta sa afla în limitele hotarelor comunei Băneasa sau în exteriorul lor, inculpatul nu a făcut o identificare a terenului pretins prin raportare la punctele din plan sau pe bază de coordonate, ci a delimitat terenul institutului, iar în cadrul acestuia a stabilit două variante de lotizare, după datele indicate de inculpata Dicu Corina, care i-a impus cum să facă loturile, ca suprafaţă şi orientare în teren, discuţiile fiind purtate şi în prezenţa directorului Iliescu Horia şi a contabilei institutului, Gheorghiţă Dragomira, mama inculpatei Dicu.

Mai mult, inculpatul Stoian le-a adus la cunoştinţă acestora că nu poate răspunde la ultimul obiectiv (determinarea amplasamentului fostei Ferme Regale Băneasa) pentru că nu are date de la arhivă, planuri, schiţe, însă directorul i-a spus să facă lucrarea şi fără acel obiectiv, întrucât “se grăbeşte foarte tare.”

Deşi verificarea suprapunerii terenului revendicat peste terenul institutului presupunea o expertiză topo, din discuţiile purtate cu directorul Iliescu şi inculpata Gheorghiţă Dragomira, inculpatul Stoian a înţeles că retrocedarea fusese făcută şi că el trebuia doar să delimiteze suprafaţa şi loturile.

Prin urmare, inculpatul nu a răspuns obiectivelor stabilite în şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008, ci a întocmit o lucrare, pe care a intitulat-o “expertiză tehnică imobiliară”, în care a stabilit suprafaţa de teren neocupată de construcţii şi servituţi şi două variante de lotizare a acesteia “pentru negocieri”. (fil.172, vol.14 dup)

Între timp, prin adresa nr.1772 din 12.09.2008, A.S.A.S. a informat Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor că prin cererea nr.43272 din 23.11.2005, înregistrată la Primăria Sectorului 1 şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.247/2005, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă totală de 66,74 ha. ce au aparţinut Institutului de Cercetări Agronomice al României în baza unor legi şi dispoziţii din 1932, respectiv 1940 şi care, potrivit expertizei topografice agreate de Primăria sectorului 1, s-ar fi suprapus cu amplasamentul mai multor instituţii din subordine, inclusiv Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Întrucât până la acea dată cererea formulată nu fusese soluţionată de Primăria Sectorului 1, în finalul adresei s-a solicitat “să nu întreprindeţi măsuri de înstrăinare a imobilului menţionat identificat conform expertizei topografice”. Adresa a fost însoţită de copia notificării şi de alte înscrisuri. (fil.268 şi urm., vol.10 dup)

În acest context, este de reţinut că respectiva notificare nu a fost soluţionată, cel puţin până în luna iulie 2013 (fil.269, vol.10 dup).

La data de 24.09.2008, directorul Iliescu Horia a convocat un nou Consiliu de Administraţie pentru data de 26.09.2008, pentru a se emite o decizie motivată în ceea ce priveşte notificarea inculpatului Al României Paul, în raport de concluziile expertizei tehnice “întocmite de expertul tehnic cadastral dr.ing. Ioan Stângu” cu privire la suprafaţa de teren notificată. (fil.253,vol.10 dup)

Potrivit menţiunilor din procesul-verbal întocmit cu această ocazie, la şedinţa Consiliului de Administraţie din 26.09.2008 au participat numitul Horia Iliescu, precum şi cei cinci membri numiţi prin Decizia nr.165/2008. (fil.254, vol.10 dup)

Totodată, deşi nu făceau parte din Consiliul de Administraţie, din procesul-verbal de şedinţă rezultă că la aceasta au participat în calitate de invitaţi inculpata Dicu Corina, juristul institutului şi expertul tehnic cadastral, aspect negat de acesta din urmă.

De asemenea, a participat inculpatul Roşu Robert, în calitate de avocat al inculpatului Al României Paul, în condiţiile în care, potrivit celor expuse anterior, clientul S.C.A.TZA, în numele căruia acţiona inculpatul Roşu, nu era în realitate inculpatul Al României Paul, ci S.C.Reciplia S.R.L.

Discuţiile s-au purtat doar în legătură cu suprafeţele care pot fi restituite în natură, în condiţiile în care expertiza efectuată, care de altfel nu a fost pusă la dispoziţia membrilor Consiliului de Administraţie, nu răspundea obiectivelor stabilite în şedinţa din 2.09.2008, mai ales în legătură cu identificarea terenului revendicat şi stabilirea amplasamentului acestuia la data preluării sale de către stat, în funcţie de care depindea însăşi competenţa institutului de a soluţiona notificarea. 

Inculpata Dicu a prezentat “implicaţiile concluziilor raportului de expertiză asupra notificării ASR Prinţul de România”, iar inculpata Gheorghiţă Dragomira a arătat că a confruntat suprafeţele de teren din schiţele întocmite de expert cu cele din actele normative şi a constatat că diferenţele rezultate se încadrează în toleranţa admisă de 6%.

Este de reţinut că martorul Oancea a învederat că, în cadrul proiectelor în derulare, există experimente care necesită înfiinţarea unei culturi de grâu şi a cerut acordul ASR Prinţul Paul de România pentru un spaţiu de desfăşurare a experimentelor.

Inculpatul Roşu, în calitate de reprezentant al inculpatului Al României Paul, a arătat că este de acord cu acordarea unei suprafeţe de teren pentru experimentare, în proximitatea serei, pe o durată de 12 luni, urmând a se încheia un protocol între părţi în acest sens. Acest acord cu privire la o chestiune ulterioară restituirii terenului nu a fost exprimat de inculpatul Al României Paul, ci de inculpatul Roşu, deşi teoretic mandatul său de reprezentare ar fi trebuit să se rezume strict la procedura administrativă desfăşurată în baza Legii nr.10/2001, care se finaliza odată cu soluţionarea notificării.

În realitate, potrivit planurilor întocmite de inculpatul Stoian, sera experimentală, bun din domeniul public al statului potrivit anexei 11.a.) la H.G. nr.1881/2005, era situată cel puţin în parte pe terenul ce urma a fi restituit, fiind în mod evident necesară desfăşurării activităţii institutului, astfel încât acest teren nu putea fi restituit în natură conform art.10 alin.1 şi 2 din Legea nr.10/2001.

De asemenea, pe acelaşi teren se aflau şi alte construcţii, bunuri din domeniul public al statului enumerate în aceeaşi anexă, inclusiv o clădire pentru locuit, singura menţiune făcută cu ocazia dezbaterilor fiind aceea a necesităţii notificării titularilor contractelor de închiriere cu privire la faptul că “terenul în speţă este revendicat de ASR Prinţul Paul de România.”

În ce priveşte notificarea care fusese formulată de A.S.A.S., s-a menţionat doar faptul că “până la soluţionarea definitivă a acestei cereri, ICDPP nu poate lua nicio decizie cu privire la acest teren”, omiţându-se să se constate că pentru revendicarea unui teren situat în perimetrul institutului sau în vecinătatea acestuia A.S.A.S formulase o notificare adresată Comisiei Locale de Fond Funciar de pe lângă Primăria Sectorului 1, întemeiată pe legile fondului funciar, iar nu pe Legea nr.10/2001, fiind vorba tot despre un teren agricol.

În urma deliberărilor, cu 5 voturi pentru şi o abţinere (martora Leaotă Elena), Consiliul de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi-a însuşit concluziile “raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expert tehnic cadastral dr.ing. Ioan Stângu”, întocmit în realitate de inculpatul Stoian Ioan, şi a hotărât restituirea în natură inculpatului Al României Paul a imobilului compus din teren în suprafaţă de 170.924,975 mp. situat în bd.Ion Ionescu de la Brad nr.8, aflat în domeniul public al statului şi în administrarea institutului, în condiţiile în care notificarea fusese întemeiată pe Legea nr.10/2001 şi avusese ca obiect un teren agricol extravilan la data preluării acestuia de către stat, având şi la momentul soluţionării notificării aceeaşi destinaţie.

Totodată, s-a hotărât respingerea cererii de restituire în natură pentru o suprafaţă de 25.642,96 mp., întrucât aceasta era “ocupată de construcţii noi, durabile şi autorizate necesare desfăşurării activităţii de cercetare-dezvoltare a ICDPP, precum şi căi de acces”, urmând a se analiza acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, “având în vedere şi cererea A.S.A.S.”.

De asemenea, s-a hotărât declinarea competenţei de soluţionare a cererii cu privire la alte suprafeţe de teren (1596,44 mp., 1296,18 mp. şi 4999,87 mp.) către alte instituţii (Direcţia Sanitară Veterinară Ilfov, Laboratorul Central pentru Controlul Reziduurilor de Pesticide din Plante şi Produse Vegetale şi Autoritatea Naţională Veterinară şi Pentru Siguranţa Alimentelor), întrucât Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu avea în administrare aceste suprafeţe de teren.

În baza acestui proces-verbal, în aceeaşi zi, a fost întocmită Decizia nr.30, prin care s-a restituit în natură inculpatului Al României Paul imobilul compus din teren în suprafaţă de 170.924,975 mp., identificat în baza “expertizei întocmite de expert tehnic cadastral dr.ing.Ioan Stângu”, cu menţiunea suplimentară, neregăsită în procesul-verbal al Consiliului de Administraţie, că terenul face parte din suprafaţa de 204.460,379 mp. rezultată conform “expertizei agreate ca făcând obiectul dispoziţiei nr.9134/2007 emise de P.M.B. (n.n.- declinare a competenţei de soluţionare a notificării)”, expertiză care fusese făcută de numitul Hogea Constantin la cererea inculpatului Al României Paul.

De asemenea, tot în ziua de 26.09.2008, a fost întocmit şi protocolul de predare-preluare a suprafeţei restituite, care a fost semnat de inculpatul Roşu Robert, ca “împuternicit avocaţial” al inculpatului Al României Paul (fil.304, vol.10 dup).

Este de reţinut că în niciunul dintre documentele întocmite (procesul verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, Decizia nr.30 şi protocolul de predare-preluare) nu s-a făcut vreo menţiune în legătură cu construcţiile aflate pe terenul restituit, deşi, conform anexei nr.11.a) la H.G. nr.1881/2005, toate aparţineau domeniului public al statului, iar, potrivit art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001, terenurile pe care se află construcţii care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare (aşa cum s-a apreciat de către Consiliul de Administraţie în şedinţa din 26.09.2008) puteau fi restituite în natură numai dacă persoana îndreptăţită achita o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiilor respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Prin Actul de dezmembrare nr.4 din 14.01.2009, terenul în suprafaţă totală de 170.924,975 mp., care în urma măsuratorilor cadastrale era de 150.972 mp., a fost dezmembrat în 3 loturi, de 5.583 mp., 18.200 mp. şi 127.138 mp..

Conform înţelegerii infracţionale materializată în contractul de cesiune din 1.11.2006 redactat şi atestat de inculpatul Roşu Robert şi a antecontractului de vânzare-cumpărare nr.1122 din 17.04.2007, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.5 din 15.01.2009 inculpatul Al României Paul a vândut S.C.Reciplia S.R.L., reprezentată de Horemans Sandra, toate cele trei loturi rezultate din dezmembrarea terenului dobândit de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în baza Deciziei nr.30 din 26.09.2008.

Preţul vânzării a fost stabilit la 3.216.316 euro, din care 2.456.316 euro primiţi ca avans în mai multe tranşe şi 760.000 euro rest de plată ce urma a fi achitat în două tranşe.

În aceeaşi zi, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.6 din 15.01.2009, S.C.Reciplia S.R.L. a vandut două din cele trei loturi abia cumpărate (5.583 mp. şi 18.200 mp.) S.C.Hercules Properties S.R.L., controlată de martorul Bejenaru Andrei, în contul serviciilor prestate conform contractului de prestări servicii din 1.09.2008.

Este de reţinut că, deşi terenul restituit era situat pe bd.Ion Ionescu de la Brad nr.8, inculpatul Al României Paul a obţinut atribuirea provizorie a unei alte adrese, pe sos.Gh.Ionescu Siseşti nr.8A, pentru a se plăti taxe notariale şi impozite mai mici cu ocazia autentificării actului de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care, din datele pe care le aveau inculpaţii, dacă imobilul era situat pe strada Ion Ionescu de la Brad, acesta era evaluat la 1300 euro/mp (227.402.467,50 euro pentru suprafaţa restituită de 170.924,975 mp) şi ar fi atras plata unor taxe şi impozite în cuantum total de 6.836.694,99 euro – fil.228, vol.57 dup.

Astfel, la data de 14.12.2008 a fost înregistrată la P.M.B. o cerere în numele inculpatului Al României Paul, cu o semnătură indescifrabilă, prin care s-a solicitat atribuirea unei adrese pe str. Gheorghe Ionescu Siseşti, fără a indica şi motivele.

După numai două zile, cu o celeritate remarcabilă şi fără a fi indicate motivele, prin adresa nr.791314/19033 din 16.12.2008, P.M.B. – Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală a comunicat inculpatului Al României Paul că terenul va purta provizoriu numărul 8A, pe sos.Gh.Ionescu Siseşti, dar şi faptul că acesta se suprapune parţial cu un imobil ce facuse obiectul H.G. nr.857/2003, aflat la nr.8-10 şi care fusese trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Consiliului Local sector 1.

În ce priveşte temeiul de drept al admiterii cererii, s-a făcut referire la art.12 din Regulamentul privind atribuirea sau schimbarea de denumiri şi atribuirea numerelor poştale de imobile în Municipiul Bucureşti, care însă se referă doar la stabilirea numărului poştal sau renumerotarea imobilelor, în situaţii deosebite, iar nu şi la schimbarea adresei poştale (fil.6,40, vol.11 dup).

Ulterior, la 8.07.2009, deşi vânduse întreaga suprafaţă de teren obţinută în baza deciziei nr.30 din 26.09.2008, inculpatul Al României Paul s-a adresat Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor cu o “cerere de lămurire” a deciziei sus-menţionate, în sensul de a se preciza dacă prin aceasta s-a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 170.924,975 mp. sau a suprafeţei rezultate din măsurătorile cadastrale, de 150.972 mp.(fil.430, vol.10 dup).

Valoarea de piaţă a terenului restituit în mod nelegal, aflat în domeniul public al statului, estimată la data de 26.09.2008 (data la care acesta a fost predat inculpatului Al României Paul), era de 153.832.478 euro (900 euro/mp., 170.924,95 mp. suprafaţă din acte), respectiv de 135.874.800 euro (900 euro/mp., 150.972 mp. suprafaţa din măsurători). – fil.11, vol.14 dup.

2. Procedând la analiza probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit rechizitoriului, în legătură cu soluţionarea notificării având ca obiect fosta Fermă Regală Băneasa, au fost comise două infracţiuni:

– abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru altul un folos necuvenit, cu consecinţe deosebit de grave, constând, în esenţă, în aceea că restituirea în natură a suprafeţei de 170.924,97 mp., teren aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.8, art.10 şi art.21 din Legea nr.10/2001 şi ale H.G. nr.1881/2005, cu consecinţa prejudicierii Statului Român cu suma de 135.874.800 euro (valoarea terenului care a ieşit în mod nelegal din domeniul public al statului), sumă care reprezintă totodată un folos necuvenit pentru inculpaţii Al României Paul, Truică Remus şi ceilalţi membri grupului infracţional organizat.

Această infracţiune a fost reţinută în sarcina inculpaţilor Gheorghiţă Dragomira (în calitate de autor), Roşu Robert, Truică Remus, Al României Paul, Dicu Corina, Stoian Ioan şi Sin Gheorghe (fiecare în calitate de complice).

– dare de mită, constând în aceea că, pentru a-l determina pe directorul institutului, Iliescu Horia (în prezent, decedat), să sprijine în Consiliul de Administraţie al Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor cererea de retrocedare şi să aprobe în final retrocedarea, deşi nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege, inculpatul Truică i-a oferit acestuia foloase necuvenite constând în plata unei excursii în străinătate în toamna anului 2008.

Această infracţiune a fost reţinută exclusiv în sarcina inculpatului Truică.

Prima instanţă a dispus în baza art.16 alin.1 lit.b teza I C.pr.pen. achitarea tuturor inculpaţilor pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru altul un folos necuvenit, cu consecinţe deosebit de grave, întrucât, a apreciat că, deşi inculpaţii au săvârşit nişte fapte, acestea nu sunt prevăzute de legea penală, fiind fapte legale.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că emiterea deciziei în baza căreia s-a dispus restituirea în natură către inculpatul Al României Paul a suprafeţei de 170.924,97 mp. din fosta Fermă Regală Băneasa nu a fost dată cu încălcarea vreunei dispoziţii legale, situaţie în care nu se poate reţine nici complicitatea la infracţiunea analizată în sarcina celor care au ajutat sau înlesnit adoptarea acestei decizii

În ce priveşte infracţiunea de dare de mită reţinută în sarcina inculpatului Truică Remus, prima instanţă a dispus în baza art.16 alin.1 lit.f C.pr.pen. încetarea procesului penal pentru ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Instanţa de fond a reţinut că din probele administate în cauză rezultă săvârşirea de către inculpatul Truică a infracţiunii de dare de mită, însă în legătură cu îndeplinirea unui act legal de către fostul director al institutului, Iliescu Horia, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu a fost criticată de Parchet, care a arătat, în esenţă, că aprecierile primei instanţe sunt contrazise de probele administrate în cauză şi care au fost ignorate, raţionamentul judecătorului de la instanţa de fond nefăcând trimitere în vreun fel la probele analizate în cuprinsul rechizitoriului şi care au fundamentat  soluţia de trimitere în judecată, în condiţiile în care, pe de o parte, niciuna dintre probele din faza de urmărire penală nu a fost înlăturată de judecător, iar, pe de altă parte, în faza de judecată nu au fost administrate probe contrare, persoanele audiate menţinându-şi declaraţiile date anterior.

Judecătorul fondului s-a limitat să prezinte doar o parte din înscrisurile de la dosar, respectiv acte de stare civilă şi hotărâri ulterioare deciziei de retrocedare, cu referire la decizia civilă nr.2146/2013 a Tribunalului Bucureşti, deşi aceasta din urmă nu a analizat întrunirea condiţiilor legale pentru retrocedarea imobilului, ci a fost tocmai în baza deciziei nr.30/2008 emisă de Institutul de de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

În acelaşi sens, apelanta parte civilă Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., D.G.F.P.Braşov a susţinut prin motivele de apel că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la Ferma Regală Băneasa s-ar fi făcut în mod legal.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, confirmă săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în forma autoratului, respectiv a complicităţii în legătură cu retrocedarea fostei Ferme Regale Băneasa, pentru motivele care se vor arăta în continuare.

Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză, şi în privinţa infracţiunilor imputate inculpaţilor în legătură cu restituirea fostei Ferme Regale Băneasa instanţa de fond a avut în vedere doar o parte din mijloacele de probă aflate la dosar (unele înscrisuri şi declaraţiile martorilor Fătu Viorel şi Dragomir Liliana, ale căror depoziţii nici nu sunt esenţiale pentru a statua asupra acuzaţiilor), stabilind astfel în mod greşit situaţia de fapt şi ajungând în mod eronat la concluzia că faptele imputate inculpaţilor nu sunt prevăzute de legea penală.

Mai înainte de a proceda la analiza faptelor şi vinovăţiei inculpaţilor prin prisma probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte va face câteva observaţii, cu titlu preliminar.

Astfel, instanţa de apel reţine mai întâi că, potrivit art.371 C.pr.pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare.

În aceste condiţii, instanţa este ţinută să analizeze şi să se pronunţe exclusiv cu privire la faptele imputate persoanelor trimise în judecată, fără a face referiri şi analize paralele cu privire la situaţia altor persoane.Soluţia de netrimitere în judecată adoptată faţă de acestea din urmă nu se răsfrânge automat şi asupra inculpaţilor din prezenta cauză şi nu poate duce, prin ea însăşi, la concluzia nevinovăţiei acestora, cu atât mai mult cu cât, aşa cum se va vedea, există anumite particularităţi care deosebesc persoane care doar aparent s-au aflat în aceeaşi situaţie.

În al doilea rând, infracţiunile imputate inculpaţilor prin actul de sesizare urmează a fi analizate prin prisma cadrului legal existent la data comiterii faptelor, dar şi a actelor doveditoare in fiinţă la acel moment, căci doar acestea trebuiau să fie avute în vedere de inculpaţi, indiferent de calitatea lor (funcţionari publici sau persoane particulare) şi de forma de participaţie care li se impută (autor sau complici).

Din această perspectivă, modificările legislative sau obţinerea de acte suplimentare, ulterior datei săvârşirii faptelor, sunt aspecte lipsite de relevanţă, căci infracţiunea de abuz în serviciu prev.de art.13/2 din Legea nr.78/2000 s-a consumat la data la care terenul a fost restituit de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi a intrat în proprietatea inculpatului Al României Paul.

În acest context, împrejurarea că în anul 2012, odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii de exequatur, s-a stabilit filiaţia lui Carol Mircea, tatăl inculpatului Al României Paul, faţă de fostul rege Carol al-II-lea, nu înlătură retroactiv eventualele elemente de nelegalitate sub acest aspect cuprinse în hotărârile Consiliului de Administraţie al Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, căci acest înscris nu a existat din punct de vedere probator la dosarul administrativ care trebuia analizat de organul colectiv de conducere al institutului.

Astfel, potrivit art.23 din Legea nr.10/2001, act normativ în baza căruia s-a formulat şi analizat notificarea în legătură cu fosta Fermă Regală Băneasa, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, puteau fi depuse până la data soluţionării notificării, astfel încât obţinerea ulterioară a altor înscrisuri doveditoare, cum este şi hotărârea de exequatur, pronunţată în primă instanţă în decembrie 2008 şi rămasă irevocabilă abia în anul 2012, după 4 ani de la soluţionarea notificării de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, este lipsită de relevanţă şi nu conferă soluţiei pronunţate în acea procedură de către instanţa civilă valoarea unei chestiuni prealabile în prezenta cauză penală, în sensul prev.de art.52 alin.3 C.pr.pen.

Tot astfel, în al treilea rând, cu referire la sentinţa civilă nr.2146 din 6.12.2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a-III-a civilă, Înalta Curte constată că aspectele soluţionate de instanţa civilă nu reprezintă o chestiune prealabilă şi, de aceea, acestă hotărâre nu are autoritate de lucru judecat în instanţei penale în prezenta cauză, cu referire la legalitatea restituirii terenului în suprafaţă de 170.924,975 mp. de către Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Astfel, prin această sentinţă, institutul a fost obligat “să emită dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 25642,96 mp. din imobilul cunoscut ca Ferma Regală Băneasa în condiţiile Legii nr.165/2013”, tribunalul “constatând îndeplinită situaţia premisă prevăzută de Legea nr.10/2001 atât referitor la preluarea abuzivă a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, cât şi referitor la calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la despăgubire, aspecte recunoscute în mod definitiv şi de către pârâtă pentru întreaga suprafaţă a fostei Ferme Regale Băneasa, inclusiv pentru suprafaţa ce face obiectul prezentului litigiu” şi reţinând, în consecinţă, “obligaţia pârâtei de a soluţiona notificarea şi pentru diferenţa rămasă nerestituită a suprafeţei de teren de 25642,96 mp. din imobilul cunoscut ca Ferma Regală Băneasa…”.

Este de observat, pe de o parte, că această hotărâre civilă a fost pronunţată în anul 2013, în legătură cu alte aspecte decât cele care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză, respectiv acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren nerestituită în natură, iar pe de altă parte, a avut la bază “aspectele recunoscute în mod definitiv şi de către pârâtă (n.n- Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor)” cu privire la “preluarea abuzivă a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, cât şi referitor la calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la despăgubiri”.

Prin urmare, instanţa civilă nu a fost învestită cu cenzurarea, sub aspectul legalităţii, a deciziei nr.30 din 26.09.2008 şi nici nu o putea face, ţinând seama de obiectul cauzei pe care a avut-o spre soluţionare, ci s-a bazat pe această decizie, valorificând-o ca atare, ca pe un dat, în cauza dedusă judecăţii. Practic, instanţa civilă a reţinut că, de vreme ce Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor a soluţionat notificarea în baza Legii nr.10/2001, recunoscând anterior “preluarea abuzivă a imobilului din patrimoniul autorului reclamantului, cât şi calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la despăgubiri”, avea obligaţia de a soluţiona notificarea şi pentru diferenţa rămasă nerestituită, prin acordarea de măsuri reparatorii.

Or, ceea ce se impută inculpaţilor în prezenta cauză sunt împrejurările de fapt în care s-a ajuns la emiterea deciziei nr.30/2008, inclusiv competenţa Institutului de Cercetare şi Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor de a dispune restituirea terenului prin raportare la legislaţia în vigoare la data săvârşirii faptelor (inaplicabilitatea Legii nr.10/2001, datorită incidenţei art.8 alin.1 din această lege), aspecte pe care instanţa civilă nici nu le-a analizat (constatarea acesteia vizând în mod explicit şi exclusiv doar preluarea abuzivă a imobilului şi calitatea inculpatului Al României Paul de persoană îndreptăţită la despăgubire), astfel încât hotărârea pronunţată de aceasta în anul 2013 nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale învestite cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

În fine, în al patrulea rând, soluţiile pronunţate pe parcursul cercetărilor în privinţa măsurilor preventive sub imperiul cărora s-au aflat temporar unii dintre inculpaţi nu au autoritate de lucru judecat cu privire la faptele imputate acestora prin actul de sesizare, în condiţiile în care judecătorul de drepturi şi libertăţi învestit cu verificarea legalităţii şi temeiniciei unei măsuri preventive nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei cercetate, acesta fiind atributul suveran al instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei pe fond, prin rechizitoriul întocmit de procuror.

Trecând la analiza faptelor cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine mai întâi dispoziţiile din legislaţia primară şi secundară, relevante în ce priveşte soluţionarea notificării referitoare la terenul fostei Ferme Regale Băneasa, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor:

– art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: “Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.”

– art.V Titlul I din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente:

“(1) Notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentului titlu (…) se vor înainta în vederea soluţionării, în termen de 60 de zile, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Dispoziţiile alin.1 se aplică în mod corespunzător şi pentru terenurile prevăzute la art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată.”

– art.8.2 din Norma metodologică din 7.03.2007 de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: “În cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin.1 al art.8 din lege, acestea, în temeiul art.V alin.2 din titlul I din Legea nr.247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.”

– art.2 alin.4 din H.G. nr.1881/2005 privind înfiinţarea unor institute şi centre de cercetare-dezvoltare agricolă prin reorganizarea unor institute, centre, staţiuni şi societăţi comerciale de cercetare şi producţie agricolă: “suprafeţele de teren ale institutelor, centrelor, staţiunilor şi societăţilor comerciale de cercetare şi producţie agricolă, aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului şi concesionate institutelor, centrelor, staţiunilor şi societăţilor comerciale de cercetare şi producţie agricolă, trec în administrarea institutelor şi centrelor de cercetare-dezvoltare agricolă nou înfiinţate şi au datele de identificare prevăzute în anexele 1.c)-6.c), 8.c)-11.c).”

– art.3 din H.G. nr.1881/2005 privind înfiinţarea unor institute şi centre de cercetare-dezvoltare agricolă prin reorganizarea unor institute, centre, staţiuni şi societăţi comerciale de cercetare şi producţie agricolă: “Pentru suprafeţele de teren din domeniul public al statului, prevăzute la art.2 alin.4 şi 6, pentru care se vor valida cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul legilor fondului funciar, se aplică prevederile art.III alin.1/1 din Legea nr.169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art.10 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare.”

– art.10 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia: 

“(1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

(2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.”

– pct.5 din Anexa la Legea nr.213/1998 cuprinzând Lista bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale: “terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă”

– art.35 alin.2 din Legea nr.18/1991: “Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora.(…)”

– art.10 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997:

“(1) Persoanelor fizice cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de institutele şi staţiunile de cercetare şi producţie agricolă, precum şi de regiile autonome cu profil agricol sau de societăţile naţionale cu profil agricol li se vor atribui terenuri în natură din proprietatea privată a statului.

(2) În situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri.”

– art.10 alin.8 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G.nr.890/2005: “ În aplicarea art.9 alin.1 şi a art.24 alin.6 din Legea nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 şi ale Legii nr.169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se face în perimetrul unităţilor de cercetare-dezvoltare pe terenuri agricole care nu sunt indispensabile cercetării.”

– art.4 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989:

“(1) De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

(2) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi.”

– art.10 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989:

“(1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

…………………………………………………………………………

(5) Se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

– art.21 alin.1 din din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989: “Imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau o companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.”

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, analiza acuzaţiilor aduse inculpaţilor are ca punct de plecare cadrul legal existent la data comiterii faptelor.

Aşa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, notificarea depusă de inculpatul Al României Paul a vizat restituirea fostei Ferme Regale Băneasa, în suprafaţă de 26,8764 ha. şi a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În esenţă, în privinţa terenurilor, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere era reglementată de Legea nr.18/1991 şi Legea nr.1/2000, în timp ce regimul juridic al terenurilor situate în intravilanul localităţilor era reglementat de dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr.10/2001 în privinţa terenurilor al căror regim juridic era reglementat prin Legea nr.18/1991 şi Legea nr.1/2000, a fost consacrată de la bun început în dispoziţiile art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Ulterior, prin Legea nr.247/2005, art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001 a fost completat cu încă o situaţie de excepţie, respectiv terenurile care la data preluării abuzive sau la data notificării erau situate în extravilanul localităţilor.

Prin urmare, în temeiul noii reglementări, dacă la data preluării abuzive terenul fusese situat în extravilan, restituirea acestuia nu era posibilă în temeiul Legii nr.10/2001, chiar dacă la data formulării notificării sau a analizării ei acesta se afla în intravilan.

Având în vedere că data limită de depunere a notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 a fost 14.02.2002, este evident că noile dispoziţii ale art.8 erau incidente în privinţa notificărilor depuse în termenul legal, dar care nu fuseseră soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr.247/2005, aspect menţionat de altfel în mod explicit în art.V alin.1 şi 2 Titlul I din această lege. O altă interpretare ar fi nu doar contrară legii, ci şi logicii elementare, căci, potrivit celor expuse anterior, la data intrării în vigoare a noilor dispoziţii nu se mai puteau depune notificări în baza Legii nr.10/2001, aşa încât nu se poate susţine că aceste dispoziţii s-ar aplica numai unor eventuale notificări noi.

Prin urmare, instituţiile învestite cu soluţionarea unor notificări întemeiate pe Legea nr.10/2001 şi care nu le soluţionaseră până la data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, aveau în primul rând obligaţia să verifice dacă sunt sau nu incidente disp.art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, cu consecinţa păstrării şi soluţionării notificării conform procedurii reglementate de această lege sau, după caz, a trimiterii acesteia spre competentă soluţionare comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr.1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Acest mod de a proceda a fost consacrat explicit în disp.art.8.2 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, anterior citate, care reprezintă o normă de competenţă cu caracter exclusiv şi de la care nu se poate deroga, a cărei încălcare atrage sancţiunea nulităţii dispoziţiei emisă în aceste condiţii (a se vedea în acest sens decizia nr.657 din 6.02.2012 a Î.C.C.J., Secţia I civilă, publicată pe www.scj.ro).

Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia din speţă, Înalta Curte constată că, mai înainte şi independent de analiza condiţiilor referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită a inculpatului Al României Paul şi dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, Consiliul de Administraţie al Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor trebuia să verifice, prin raportare la actele aflate la dosarul administrativ sau pe care institutul le avea la dispoziţie, dacă terenul în litigiu putea face obiectul unei notificări întemeiate pe Legea nr.10/2001.

Astfel, este de observat că în Decizia Consiliului de Miniştri din 18.06.1948, emisă în baza Decretului nr.38/1948 şi depusă la dosarul administrativ, fuseseră precizate toate bunurile mobile şi imobile ale fostului rege Mihai I şi ale  membrilor fostei familii regale. În privinţa terenurilor, acestea erau împărţite în trei categorii: agricole, forestiere şi urbane, iar terenul de 28,43 ha. denumit “ferma Băneasa” a fost menţionat în categoria “terenuri agricole”, iar nu “terenuri urbane”, fiind situat în comuna Băneasa, judeţul Ilfov, motiv pentru care a şi fost trecut în administrarea şi folosinţa Ministerului Agriculturii  (fil.60, vol.10 dup).

De asemenea, din Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din comuna suburbană Băneasa, oraş Bucureşti, judeţul llfov din luna ianuarie 1948, Ferma Regală Băneasa figura cu 28,8760 ha. teren, compus din 8 ha.grădini de zarzavat irigate, 3,75 ha. fâneţe naturale, 7,1260 ha. păşuni, 1 ha.vii altoite, 3 ha. livezi cu pomi şi 6 ha.alte terenuri şi neproductive.

În acelaşi document se menţionează că întreaga suprafaţă de 28,8760 ha. este situată “în hotarul satului”. (fil.358, vol.30 dup).

Chiar dacă în perioada postbelică, în care statul comunist a preluat în mod abuziv imobile proprietate privată, nu exista terminologia “intravilan/ extravilan”, încadrarea terenurilor într-una dintre cele două categorii de către instituţia învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în baza Legii nr.10/2001 era obligatorie din perspectiva art.8 alin.1 şi se putea face prin raportare la terminologia folosită în epocă pentru a determina locul situării terenurilor, dar şi la înţelesul comun, uzual al celor două cuvinte.

Astfel, prin “intravilan” se înţelege zona care cuprinde suprafaţa construită şi construibilă a unui oraş sau a unui sat, iar prin “extravilan” se înţelege teritoriul aflat în afara spaţiului construit sau pe cale de construire al unei localităţi (a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române).

În ce priveşte sintagma “în hotarul satului”, este de reţinut că satul românesc era/este alcătuit dintr-o aglomerare de case şi dependinţe, care formează “vatra satului” şi dintr-un teritoriu folosit pentru agricultură, numit “hotar”, “moşie” sau “mereaua satului” (a se vedea noţiunea de “sat” explicată pe www. enciclopediaromâniei.ro).

Sintetizând, având în vedere cele expuse anterior, ţinând seama că, prin natura lor, terenurile agricole nu sunt destinate construcţiei, iar zona intravilană cuprinde suprafaţa construită/construibilă a unei localităţi, rezultă că terenurile situate în hotarul/moşia/mereaua satului, fiind folosite pentru agricultură, erau situate în extravilanul localităţilor.

Împrejurarea că respectivul teren agricol era menţionat ca făcând parte din comuna suburbană Băneasa nu atrage după sine concluzia că ar fi fost situat în intravilanul localităţii la data preluării sale de către stat, ştiut fiind faptul că pe raza administrativă a unei localităţi pot fi cuprinse nu numai terenuri intravilane, ci şi terenuri extravilane, destinate exploatării agricole, cum este şi cazul în speţă.

Chiar şi în lipsa cunoştinţelor referitoare la sintagma “hotarul satului”, deşi toţi termenii menţionaţi anterior sunt cunoscuţi de profesioniştii dreptului familiarizaţi cu procedurile de restituire a imobilelor, căci se regăsesc în actele folosite în dovedirea dreptului de proprietate emise în perioada anterioară instaurării regimului comunist, având în vedere menţiunile referitoare la felul şi destinaţia terenurilor care intrau în componenţa fostei Ferme Regale Băneasa, cuprinse în cele două acte emise în anul 1948, era evident că acestea nu făceau parte din intravilanul comunei Băneasa la data preluării de către stat şi, ca atare, nu puteau face obiectul restituirii în baza Legii nr.10/2001.

Înalta Curte constată că în procesul-verbal din 2.09.2008 al Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, s-a menţionat că acesta, prin organele sale de conducere, “are competenţa legală de a soluţiona notificarea”, în calitate de “unitate deţinătoare” a terenului, fără a se pronunţa asupra incidenţei disp.art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, deşi cu ocazia dezbaterilor martorul Oancea Florin a pus în discuţie inaplicabilitatea acestei legi, ţinând seama de situarea în extravilan a terenului la data preluării terenului.

Mai mult, Consiliul de Administraţie a recunoscut că are competenţa de soluţionare a notificării, deşi unul dintre obiectivele expertizei dispuse în aceeaşi şedinţă era determinarea amplasamentului fostei Ferme Regale Băneasa, în sensul dacă aceasta s-a aflat în limita hotarelor comunei Băneasa sau în exteriorul lor (în intravilanul sau extravilanul comunei), în raport de care se putea stabili incidenţa sau nu a Legii nr.10/2001.

Ulterior, la şedinţa din 26.09.2008, fără a avea la dispoziţie raportul de expertiză, din care ar fi constatat că expertul nu a răspuns la obiectivele stabilite şi, cel mai important, nu a determinat amplasamentul intra/extravilan al terenului la data preluării sale de către stat, Consiliul de Administraţie a decis restituirea terenului în suprafaţă de 170.924,975 mp., fiind emisă în acest sens decizia nr.30 din 26.09.2008.

Procedând astfel, preşedintele şi membrii Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor au încălcat dispoziţiile art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001 şi au cauzat un prejudiciu Statului Român, reprezentat de terenul restituit, care făcea parte din domeniul public, se afla doar în administrarea institutului şi a intrat în mod fraudulos în stăpânirea inculpatului Al României Paul, iar ulterior – a inculpatei S.C.Reciplia S.R.L.

Din declaraţiile membrilor Consiliului de Administraţie care au fost audiaţi în calitate de martori nu rezultă că în şedinţa din 2.09.2008 s-ar fi decis în sensul celor consemnate în procesul-verbal, cu referire la competenţa institutului de a soluţiona notificarea, aspect confirmat şi de menţiunile olografe din Registrul de procese-verbale existent la dosar.

Cu toate acestea, cu excepţia martorei Leaotă, toţi ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie au semnat fără obiecţiuni ambele procese-verbale.

Din procesul-verbal de constatare întocmit de Curtea de Conturi a României la 12.10.2010 s-a reţinut de asemenea că “soluţia adoptării deciziei de retrocedare a terenului menţionat este rezultatul aplicării şi interpretării incorecte a legii, respectiv a art.8 din Legea nr.10/2001.”

Astfel, făcând trimitere la Borderoul de inventariere din luna ianuarie 2008, menţionat anterior, Curtea de Conturi a constatat că “la data când a avut loc recensământul (ianuarie 1948) Ferma Regală Băneasa era fermă agricolă în extravilan şi nu imobil în zona intravilană a Comunei Băneasa”, astfel încât, la momentul preluării abuzive de către stat, terenul era în extravilanul comunei Băneasa.

Prin urmare, “cererea de restituire în natură sau prin echivalent, conform prevederilor Legii nr.10/2001 devine inadmisibilă, caz în care nu se poate emite o decizie motivată în favoarea petentului.”

În acest context, Curtea de Conturi a mai reţinut şi faptul că în expertiza tehnică imobiliară făcută în luna septembrie 2008 şi acceptată de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, “nu s-au făcut menţiuni privind situaţia juridică a terenului, respectiv intravilan sau extravilan”.

În egală măsură, Înalta Curte constată că organul de conducere al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, învestit cu soluţionarea notificării formulată de inculpatul Al României Paul nu a avut în vedere nici destinaţia terenului, atât la momentul preluării sale de către stat, cât şi la data soluţionării notificării, în raport de care nu avea de asemenea competenţa de a dispune asupra acestuia.

Conform art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, pe lângă terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, nu intrau sub incidenţa acestei legi nici terenurile al căror regim juridic era reglementat de Legea nr.18/1991 sau Legea nr.1/2000, adică terenurile agricole sau forestiere, indiferent de locul situării acestora, în intra sau extravilanul localităţilor şi chiar dacă proprietarul  sau moştenitorii săi nu au solicitat anterior restituirea potrivit legilor fondului funciar.

Nici în art.8 din Legea nr.10/2001 şi nici la pct.8 din Norma metodologică de aplicare a acestui articol nu este menţionată, ca o condiţie pentru incidenţa textului de lege sus-menţionat, formularea anterioară a unei cereri de restituire a acestor imobile în temeiul legilor fondului funciar.

Soluţia de excludere din domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001 a unor asemenea categorii de terenuri care au intrat sub incidenţa legilor fondului funciar, a fost opţiunea legiutorului, în baza “dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislaţia trecută cu privire la proprietatea funciară.” (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr.2/2005).

Prin urmare, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor cu destinaţie agricolă (în care intrau, printre altele, conform art.2 lit.a din Legea nr.18/1991, terenurile arabile, viile, livezile, păşunile, fâneţele, cum erau şi cele care făceau parte din fosta Fermă Regală Băneasa) se realiza potrivit legilor fondului funciar, iar nu potrivit Legii nr.10/2001, indiferent că erau situate în intravilanul sau extravilanul localităţilor.

Din această perspectivă, împrejurarea că la data soluţionării notificării terenul solicitat era în intravilan, aspect rezultat şi din certificatul de urbanism nr.1031/27/1 din 27.03.2008 emis de Primăria sectorului 1, este lipsită de relevanţă, ţinând seama de destinaţia agricolă a acestuia, rezultată din actele normative în vigoare.

Astfel, potrivit art.2 alin.4 din H.G. nr.1881/2005, Anexa 11.c) la această hotărâre şi pct.5 din Anexa la Legea nr.213/1998, terenul revendicat de inculpatul Al României Paul era unul agricol, aflat în domeniul public al statului, cu privire la care Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu exercita decât un drept de administrare.

Fiind vorba de un teren agricol, conform art.8 alin.1 teza a-II-a din Legea nr.10/2001, acesta era de asemenea exceptat de la procedurile instituite de această lege, astfel încât şi din această perspectivă notificarea inculpatului Al României Paul nu putea fi legal analizată de către Consiliul de Administraţie al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, ci trebuia trimisă comisiei locale a sectorului 1 constituită conform legilor fondului funciar (Legea nr.18/1991 şi Legea nr.1/2000), potrivit art.8.2 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art.3 din H.G. nr.1881/2005, art.9 alin.1, art.10 alin.1 şi 2 şi art.12 alin.1,3 şi 4 din Legea nr.1/2000 şi art.10 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/1998, rezultă că reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri aflate în administrarea unor institute de cercetare, cum era şi Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, presupunea:

– identificarea şi delimitarea terenului supus retrocedării, operaţiune care trebuia desfăşurată de comisia locala sector 1 de fond funciar;

– validarea de către comisia Municipiului Bucureşti de fond funciar a procesului-verbal de delimitare şi a hotărârii comisiei locale;

– trecerea terenului din domeniul public al statului în domeniul privat al sectorului 1, prin Hotărâre de Guvern.

Potrivit art.10 alin.8 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G.nr.890/2005, reconstituirea dreptului de proprietate pentru vechile amplasamente se făcea în perimetrul unităţilor de cercetare-dezvoltare pe terenuri agricole doar dacă acestea nu erau indispensabile cercetării.

Prin urmare, dreptul persoanei îndreptăţite la reconstituirea proprietăţii asupra terenului nu presupunea în mod obligatoriu că aceasta va primi terenul în natură, chiar în perimetrul institutului sau staţiunii de cercetare, putându-se atribui terenuri din rezerva aflată la dispoziţia comisiei locale sau chiar despăgubiri, în condiţiile art.10 alin.2 din Legea nr.1/2000.

Această interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la procedura de urmat în cazul reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenuri aflate în perimetrul staţiunilor, instituţiilor şi centrelor de cercetare ori al unităţilor de învăţământ de profil agricol sau silvic, a fost ulterior confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr.23/2011. 

Caracterul complinitor al dispoziţiilor Legii nr.10/2001 nu putea fi invocat pentru eludarea dispoziţiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii (a se vedea în acest sens decizia nr.182 din 23.01.2013 a Î.C.C.J., Secţia I civilă, publicată pe www.scj.ro) şi nici pentru instituirea unor proceduri paralele de reparare a prejudiciilor, fiind evident că Legea nr.10/2001 şi legile fondului funciar presupuneau proceduri diferite, inclusiv în cazul în care terenul solicitat făcea parte din domeniul public al statului. Legea 10/2001 nu putea în acelaşi timp să excludă de la aplicarea ei terenurile agricole şi forestiere, în baza art.8 alin.1, dar în acelaşi timp să le includă, prin invocarea caracterului ei complinitor, neexistând un drept de opţiune între legile fondului funciar şi Legea nr.10/2001.

În speţă, în condiţiile în care terenul vizat fusese şi era unul agricol, aflat în administrarea unui institut de cercetare agricolă şi în domeniul public al statului, acesta era supus o dată în plus procedurilor prevăzute de legile fondului funciar, iar nu Legii nr.10/2001, aspect prevăzut explicit la pct,8.2 din Norma metodologică de aplicare unitară a legii.

Rezultă aşadar că, soluţionând notificarea inculpatului Al României Paul şi restituind un teren agricol, aflat în domeniul public al statului, cu privire la care institutul avea doar un drept de administrare, Consiliul de Administraţie a Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor a comis o dubla ilegalitate, întrucât, pe de o parte, a dispus restituirea unui teren agricol, deşi nu aveau această competenţă prin raportare la disp.art.8 alin.1 Legii nr.10/2001, iar pe de altă parte, a dispus restituirea unui teren agricol aflat în domeniul public al statului, cu nerespectarea competenţei şi procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, reglementate de disp.art.10 alin.2 din Legea nr.213/1998, sancţionată cu nulitatea absolută conform art.11 alin.2 din aceeaşi lege.

Încălcarea dispoziţiilor Legii nr.213/1998 a fost constatată şi de Curtea de Conturi a României prin procesul-verbal de constatare din 12.10.2010, care a reţinut că “decizia nr.30/26.09.2008 nu a avut la bază o hotărâre de guvern, prin care să se reglementeze trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat” (fil.20, vol.13 dup).

În ce priveşte încălcarea art.8 alin.1 teza a-II-a din Legea nr.10/2001, prin raportare la destinaţia terenului şi apartenenţa acestuia la domeniul public, este de observat că această chestiune nici măcar nu a fost antamată cu ocazia discuţiilor care s-au purtat în cele două şedinţe din luna septembrie 2008 ale Consiliului de Administraţie, deşi din adresa trimisă de A.S.A.S în 12.09.2008 rezulta că Academia în subordinea căreia funcţiona institutul formulase încă din 2005 o solicitare de reconstituire a dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de teren agricol, pe care o înregistrase la comisia locală de fond funciar de pe lângă Primăria sectorului 1 (fil.271, vol.10 dup).

Or, în condiţiile în care A.S.A.S. invoca în adresa înaintată institutului că suprafaţa revendicată se suprapunea amplasamentului actual al acestuia, lucru pe care de altfel îl susţinea şi inculpatul Al României Paul în legătură cu terenul notificat de el, era evident că pentru restituirea aceluiaşi teren nu puteau fi competente două organisme diferire, în baza a două legi diferite, concluzia fiind aceeaşi şi în situaţia în care cele două terenuri nu se suprapuneau, ci doar se învecinau.

Cu toate acestea, nici unul dintre membrii Consiliului de Administraţie nu şi-a pus vreo problemă în legătură cu competenţa acestui organ de a soluţiona notificarea inculpatului Al României Paul, prin raportare la dispoziţiile explicite ale legislaţiei în vigoare.

În concluzie, Înalta Curte reţine că motivele expuse până la acest punct al analizei sunt suficiente pentru a constata că restituirea terenului în suprafaţă de 170.924,975 mp. către inculpatul Al României Paul a fost făcută cu încălcarea legii, fapte care au avut urmare imediată prejudicierea Statului Român şi, corelativ, obţinerea unui folos material injust de către inculpatul Al României Paul şi membrii grupului infracţional organizat, fiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în varianta incriminată în art.132 din Legea nr.78/2000.

În ce priveşte calitatea inculpatului Al României Paul de persoană îndreptăţită la restituire, Consiliul de Administraţie a reţinut că acesta era succesorul în linie directă al regelui Carol al-II-lea şi cumpărător al drepturilor succesorale dobândite de la numita Monique Urdărianu.

În analiza calităţii de persoană îndreptăţită la restituire trebuie pornit de la constatarea că notificarea nr.554 din 13.02.2002 a fost formulată de inculpatul Al României Paul în nume propriu, iar acesta şi-a justificat calitatea exclusiv prin raportare la cumpărarea drepturilor succesorale ale numitei Monique Urdărianu. Ulterior, prin memorii completatoare, s-a susţinut că inculpatul este şi succesorul în linie directă (nepot de fiu) al fostului rege Carol al-II-lea.

Potrivit disp.art.3 alin.1 lit.a şi art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora, precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

În acelaşi timp, este de reţinut că termenul limită de depunere a notificărilor întemeiate pe Legea nr.10/2001 a expirat la 14.02.2002.

Din actele existente la dosar rezultă că la acea dată Mircea Grigore, tatăl inculpatului Al României Paul era în viaţă (a decedat abia la 26.01.2006), fiind astfel singura persoană care putea avea teoretic calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 în legătură cu bunurile ce i-ar fi aparţinut tatălui său, fostul rege Carol al-II-lea.

În acest context, s-a susţinut că, de fapt, Mircea Grigore, tatăl inculpatului Al României Paul, i-ar fi cedat acestuia drepturile în legătură cu averea fostului rege, fiind invocată în acest sens copia traducerii unui act ce ar fi fost încheiat la 10.02.2002, în faţa avocatului David Northrop din Londra (fil.125, vol.10 dup).

Dincolo de dubiile cu privire la autenticitatea acestui înscris, ţinând seama că nu a fost prezentat exemplarul original, în limba engleză şi nici nu există vreo certitudine cu privire la identitatea şi calitatea pretinsului avocat, este de reţinut că, potrivit unei declaraţii prezentate de inculpatul Al României Paul, acesta a acceptat oferta de donaţie din data de 10.02.2002 abia la data de 21.05.2002 (fil.128, vol. 10 dup).

Or, făcând din nou abstracţie de faptul că probatoriul administrat în cauză a demonstrat că la data indicată notarul nu a autentificat vreun înscris printr-o încheiere cu numărul respectiv, ci acesta apare menţionat abia în anul 2003 şi corespunde unui alt tip de operaţiune notarială (legalizare copii), că traducerea pretinsei oferte de donaţie s-a făcut la 15.01.2003, aşadar ulterior actului notarial de acceptare a donaţiei, ceea ce interesează este faptul că, potrivit art.814 alin.1 şi 2 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data săvârşirii faptelor, acceptarea donaţiei printr-un act ulterior, cum este cazul în speţă, produce efecte numai pentru viitor, mai exact “din ziua din care se va fi comunicat donatorelui actul de acceptare”, care trebuie să fie exprimat printr-un act autentic, ca şi oferta de donaţie.

Prin urmare, câtă vreme atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea ei trebuie să îmbrace forma autentică pentru încheierea valabilă a contractului, înseamnă că până la exprimarea consimţământului de către donatar printr-un act autentic, contractul de donaţie nu este considerat încheiat.

Mai mult, faţă de dispoziţiile exprese menţionate anterior, în cazul încheierii contractului de donaţie între persoane absente (când donatorul şi donatarul nu sunt prezenţi fizic în acelaşi timp în faţa notarului), contractul va fi considerat încheiat atunci când donatorul a luat cunoştinţă de acceptarea donaţiei de către donatar, căci până atunci oferta de donaţie este revocabilă.

În speţă, chiar dacă s-ar accepta că această comunicare s-a făcut în ziua acceptării donaţiei, este de observat că data de 21.05.2002 este ulterioară datei de 14.02.2002 la care expirase termenul maxim până la care se puteau depune notificările în baza Legii nr.10/2001, ceea ce înseamnă că notificarea formulată în nume propriu de către inculpatul Al României Paul, ca urmare a acceptării presupusei oferte de donaţie din partea tatălui său, nu este valabilă.

Notificarea depusă la 13.02.2002 de către inculpatul Al României Paul nu poate avea semnificaţia unei acceptări a ofertei de donaţie, întrucât potrivit art.814 alin.1 şi 2 C.civ. aceasta trebuia să fie expresă şi să îmbrace forma autentică.

În egală măsură, în ce priveşte calitatea de moştenitor legal al lui Mircea Grigore după fostul rege Carol al-II-lea, s-a invocat certificatul de calitate de moştenitor nr.55 din 26.05.2005, care însă, aşa cum s-a precizat în mod explicit în cuprinsul său, a fost eliberat în baza sentinţei civile nr.1809 din 1.07.2002 a Tribunalului Teleorman, prin care fuseseră recunoscute pe teritoriul României, într-o procedură de exequatur, efectele sentinţei pronunţate în anul 1955 de tribunalul de la Lisabona cu privire la paternitatea lui Mircea Grigore Lambrino faţă de fostul rege Carol al-II-lea (fil.135, vol.10 dup).

Or, prin decizia nr.1357 A din 29.09.2005 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a-III-a civilă, sentinţa sus-menţionată a fost anulată, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Teleorman.

În urma rejudecării, o nouă sentinţă în primă instanţă, sub nr.182, a fost pronunţată abia la 29.12.2008, care a devenit definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.954 din 14.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, ca efect al anulării sentinţei civile nr.1809/2002 a Tribunalului Teleorman, rezultă că în luna septembrie 2008, când s-au comis faptele deduse judecăţii în prezenta cauză în legătură cu restituirea Fermei Regale Băneasa, sentinţa din 1955 nu producea niciun efect pe teritoriul României, iar toate actele emise în baza acesteia, cum este şi cazul certificatului de calitate de moştenitor nr.55 din 26.05.2005 utilizat de inculpatul Al României Paul în faţa Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, erau lovite de caducitate şi nu mai puteau produce efecte juridice.

Împrejurarea că ulterior, în anul 2012, s-au recunoscut în mod definitiv şi irevocabil efectele sentinţei pronunţate în anul 1955 de tribunalul de la Lisabona cu privire la paternitatea lui Mircea Grigore Lambrino faţă de fostul rege Carol al-II-lea, este lipsită de relevanţă, căci faptele imputate inculpaţilor din prezenta cauză trebuie analizate în raport cu înscrisurile pe care aceştia le-au avut la dispoziţie în luna septembrie 2008, când a fost soluţionată notificarea inculpatului Al României Paul, s-a stabilit că acesta este persoană îndreptăţită la restituire, iar bunurile au ieşit din domeniul public al statului, producându-se urmarea imediată prevăzută atât de varianta tip a infracţiunii de abuz în serviciu, cât şi de forma agravată prev.de art.132 din Legea nr.78/2000.

Or, este evident că, în măsura în care ar fi cunoscut adevărata situaţie de fapt, cu referire la împrejurarea că în luna septembrie 2008 nu fusese în realitate stabilită filiaţia lui Carol Mircea, tatăl inculpatului Al României Paul, faţă de fostul rege Carol al-II-lea, membrii Consiliului de Administraţie, dacă ar fi respectat legea, nu ar mai fi constatat că acest inculpat are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr.10/2001, ca nepot de fiu al fostului proprietar.

În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat sub nr.1489 din 2.08.2001, invocat de asemenea în susţinerea calităţii de persoană îndreptăţită a inculpatului Al României Paul la restituirea terenului ce a făcut parte din fosta Fermă Regală Băneasa, este de reţinut mai întâi că aceleaşi drepturi succesorale făcuseră anterior obiectul unui contract de donaţie încheiat între persoane absente, prin acceptarea, la 21.05.2001, de către inculpatul Al României Paul, a actului de donaţie întocmit de Monique Urdărianu la 2.04.2001.

Prin urmare, aceleaşi drepturi nu mai puteau face ulterior obiectul vânzării.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar reţine valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, inculpatul Al României Paul nu a dobândit calitatea de moştenitor testamentar a fostei soţii a fostului rege Carol al-II-lea, Elena Lupescu, în sensul avut în vedere de Legea nr.10/2001.

Scopul şi raţiunea acestei legi a fost acela de a se acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În acest sens, în art.3 din lege, legiuitorul a enumerat limitativ persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, acestea fiind, între altele, persoanele fizice, proprietare la data preluării abuzive. Singura excepţie este prevăzută în art.4 alin.2 din lege, în sensul că de prevederile acesteia beneficiază şi “moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite”. (a se vedea decizia nr.3562 din 2004 a Î.C.C.J., secţia civilă, decizia 4982 din 15.06.2007 a Î.C.C.J., secţia civilă, fil.108, vol.29 dup)

Potrivit pct.4.4 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, în toate cazurile stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române, astfel încât pentru dovedirea calităţii de moştenitor a Elenei Lupescu după fostul rege Carol al-II-lea nu era suficientă existenţa unor acte de stare civilă, ci aceasta trebuia să rezulte dintr-un certificat de moştenitor sau certificat de calitate de moştenitor, care să probeze implicit că respectiva persoană a acceptat succesiunea în termenul legal.

Or, în certificatul de calitate de moştenitor nr.55 din 26.05.2005, singurul emis de pe urma defunctului rege Carol al-II-lea şi de care de care inculpatul s-a prevalat, este menţionat un singur moştenitor al fostului suveran, în persoana lui Mircea Grigore, iar nu şi fosta soţie Elena Lupescu, deşi certificatul a fost întocmit la solicitarea inculpatului Al României Paul. (fil.142 şi anterior, vol.63 dup)

În egală măsură, potrivit testamentului Elenei Lupescu, a cărui traducere se află doar în copie simplă la dosar, unica moştenitoare testamentară a fost desemnată Monique Urdărianu, care era în viaţă la data de 14.02.2002, când a expirat termenul de depunere a notificărilor în baza Legii  nr.10/2001.

În privinţa obiectului contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale, acesta a vizat doar o parte din bunurile Elenei Lupescu, respectiv “bunurile lăsate şi existente pe teritoriul statului român de către Prinţesa Elena de România”, în condiţiile în care aceasta a trăit împreună cu fostul rege şi a decedat în Portugalia.

Or, potrivit certificatului depus la dosar, fostul rege Carol al-II-lea s-a căsătorit cu Elena Lupescu la 3.07.1947, astfel încât fosta Fermă Regală Băneasa, care ar fi fost dobândită prin trei acte încheiate în 1931,1936 şi 1940, nu i-a aparţinut niciodată acesteia, nefiind “un bun lăsat pe teritoriul statului român” de către Elena Lupescu.

Mai mult, în realitate, la data preluării bunului de către stat, averea fostului rege Carol al-II-lea, aşadar inclusiv fosta Fermă Regală Băneasa, era sub sechestru încă din anul 1940, care fusese instituit prin Decretul-lege nr.3767 din acelaşi an.

Odată cu instituirea acestui regim special, fostul rege a pierdut atât dreptul de administrare, cât şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor sale (art.3 din Decretul-lege), situaţie care nu s-a schimbat până la instaurarea regimului comunist.

Rezultă aşadar că, odată cu instituirea sechestrului, fostul suveran nu a mai exercitat niciunul dintre atributele dreptului de proprietate (posesie, folosinţă, dispoziţie) asupra fostei Ferme Regale Băneasa, aceasta fiind preluată de facto de către Statul Român încă din anul 1940 şi doar formal prin Decretul nr.38/1948.

Deşi, aparent, preluarea de jure a fost una fără titlu, Înalta Curte constată, pe de o parte, că prin Deciziunea nr.1 din 26.11.1941 a Colegiului Prezidenţial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşadar mai înainte de instaurarea regimului comunist, fostul rege Carol al-II-lea a fost obligat la plata sumei de 194.613.773 lei către Statul Român, sumă care nu a fost achitată vreodată, existând astfel un titlu executoriu al statului care afecta averea fostului suveran, iar pe de altă parte, că acelaşi stat instituise încă din 1940 un sechestru asupra bunurilor acestuia, între care se regăsea şi Ferma Regală Băneasa.

De asemenea, prin aceeaşi decizie fostul rege a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie Statului Român mai multe imobile, între care şi cele care fac obiectul judecăţii în prezenta cauză, respectiv Trupul de pădure “Fundul Sacului” din pădurea Snagov, în suprafaţă de 46,78 ha, precum şi o parte din terenurile care constituiau Ferma Regală Băneasa –  terenul de 3540 mp., care anterior a făcut parte din terenul Şcolii de Horticultură Băneasa şi care n-a ieşit niciodată din patrimoniul Statului, fiind predat doar în folosinţă fostului rege şi deţinut de acesta “fără cauză şi fără titlu legal.”

În ce priveşte susţinerea, împărtăşită inclusiv de instanţa de fond, potrivit căreia Deciziunea nr.1/1941 ar fi fost plăsmuită de regimul comunist, Înalta Curte constată că aceasta este o simplă afirmaţie, nesusţinută probator.

Împrejurarea că această decizie nu a fost identificată în arhiva instanţei supreme şi nici în fondul arhivistic al acesteia de la Arhivele Naţionale, ci în fondul arhivistic “Gospodăria de partid a CC a PCR/Consiliul de Ministri”, nu poate conduce la concluzia că respectiva decizie ar fi plăsmuită de regimul comunist, ţinând seama că aceasta fusese pronunţată în urma unei cereri formulate de preşedintele ad interim al Consiliului de Miniştri, fapt care explică de ce nu a fost găsită în fondul arhivistic al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la Arhivele Naţionale.

Totodată, este de reţinut că aceasta nu a fost pronunţată potrivit dreptului comun, ci în baza art.23 din Legea nr.655/1941 privind Statutul Membrilor Familiei Domnitoare, care atribuia Colegiului Prezidenţial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa exclusivă de judecată a cererilor privind drepturi patrimoniale pentru neînţelegeri ce s-ar ivi între Statul Român şi membrii sau foştii membri ai Familiei Regale. Judecata unei asemenea cereri, care putea fi formulată doar de Preşedintele Consiliului de Miniştri, se făcea fără citarea părţilor şi cu excluderea publicităţii, hotărârea fiind definitivă, iar executarea se realiza în urma ordinului dat în acest sens de ministrul justiţiei (art.23 alin.4 şi 5 din lege – fil.251, vol.34 dup).

Dincolo de împrejurarea că nu se înţelege raţiunea pentru care regimul comunist ar fi recurs la plăsmuirea unei asemenea hotărâri, în condiţiile în care este de notorietate că, în acea perioadă, au existat cazuri în care proprietatea privată a fost preluată chiar şi în lipsa unui titlu formal, Înalta Curte constată că această decizie a format obiectul analizei în mai multe procese civile, iar instanţele au valorificat-o ca atare (a se vedea sentinţa civilă nr.9891/2007, fil.293, vol.26 dup sau decizia nr.429/A din 14.11.2017 a Curţii de Apel Tg.Mureş, nepublicată, definitivă prin decizia nr.567 din 22.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), reţinându-se chiar că aceasta a fost învestită cu formulă executorie la 23.12.1941.

În plus, deşi inculpatul Al României Paul şi membrii grupului infracţional organizat au cunoscut despre existenţa Deciziunii nr.1/1941 încă din anul 2007, care a fost găsită cu ocazia percheziţiei efectuate la sediul S.C.A.TZA având ataşat un sticker cu menţiunea “A NU SE FOLOSI ÎN NICIUN DOSAR” (fil.268, vol.34 dup), aceasta a fost contestată abia după declanşarea cercetărilor în prezenta cauză, iar o plângere penală a fost formulată abia în anul 2019, finalizată prin soluţia de clasare dată în dosarul nr.11/P/2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. 

În fine, conţinutul deciziei se coroborează cu alte acte a căror realitate nu a fost contestată, cum ar fi inventarul bunurilor aparţinând fostului rege Mihai I şi membrilor fostei familii regale, stabilit prin decizia Consiliului de Miniştri publicată în M.Of. nr.140 din 19.06.1948, dată în baza Decretului nr.38 din 26.05.1948. Astfel, bunurile menţionate în dispozitivul Deciziunii nr.1/1941, pe care fostul rege Carol al-II-lea a fost obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie Statului Român, nu se mai regăsesc între cele preluate de statul comunist prin actele sus-arătate.

Mai mult, în referatul întocmit de administratorul sechestru la 10.11.1943 se face referire explicită la deciziunea nr.1 din 26.11.1941, dată în temeiul art.23 din Legea nr.655/1941 pentru Statutul Membrilor Familiei Domnitoare, în urma acţiunii preşedintelui ad interim al Consiliului de Miniştri, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat pe fostul rege Carol al-II-lea să lase în deplină proprietate şi posesie mai multe bunuri, enumerate ca atare de administratorul sechestru şi care corespund dispozitivului deciziei a cărei realitate este contestată, precizându-se totodată bunurile rămase în prezent (la acea dată) sub sechestru (fil.125, 127, vol.27 dup).

În concluzie, pe lângă aspectele de nelegalitate rezultate din lipsa de competenţă a Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin raportare la disp.art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, considerentele expuse anterior adaugă noi elemente de nelegalitate ale actelor întocmite de organul de conducere al institutului, care au avut ca urmare păgubirea domeniului public al Statului Român şi a patrimoniului Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor cu terenul restituit inculpatului Al României Paul.

Strict formal, responsabilitatea pentru actele ilegale şi păgubitoare revine fără îndoială membrilor Consiliului de Administraţie, aspect consacrat explicit în art.20 alin.1 şi 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, conform căruia membrii consiliului de administraţie sunt răspunzători, în condiţiile legii, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi răspund solidar pentru gestionarea patrimoniului institutului, cu excepţia situaţiei în care s-au împotrivit luării unei decizii ce s-a dovedit păgubitoare pentru institut, prin consemnarea expresă a punctului lor de vedere în registrul de şedinţe şi comunicarea în scris despre aceasta organului ierarhic superior. (fil.214, vol.14 dup).

Probatoriul testimonial relevant readministrat în faza apelului, precum şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei au demonstrat însă că modul în care a acţionat cea mai mare parte a membrilor Consiliului de Administraţie şi, mai ales, deciziile ilegale şi păgubitoare pe care aceştia le-au luat, au fost influenţate în mod decisiv de conduita altor persoane, o parte dintre acestea având chiar funcţii de conducere sau fiind angajaţi esenţiali ai institutului, iar cealaltă parte fiind viitorii beneficiari, imediaţi sau mediaţi, ai acestor decizii, majoritatea membri ai unui grup infracţional organizat, care au reuşit să speculeze în favoarea lor lipsa cunoştinţelor juridice ale celor mai mulţi dintre membrii Consiliului de Administraţie, dar şi contextul faptic pe care  l-au creat prin acţiunile lor conjugate.

Astfel, beneficiarii reali ai deciziilor ilegale şi păgubitoare au reuşit, pe de o parte, să influenţeze, inclusiv prin acte de corupţie, persoane cu funcţii de conducere ori cu atribuţii esenţiale pentru desfăşurarea activităţii în condiţii de legalitate, iar pe de altă parte, au acţionat ei înşişi, în mod direct şi nemijlocit, pentru a-i determina pe membrii Consiliului de Administraţie să-şi asume deciziile ilegale menţionate anterior.

În acord cu scopul grupului infracţional pe care l-au constituit, inculpaţii Truică, Roşu şi Tal Silberstein au realizat că pentru a atinge obiectivul urmărit (intrarea cât mai rapidă în stăpânire a terenului administrat de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, aflat în domeniul public al statului), este nevoie să acţioneze în mod coordonat pe mai multe paliere:

– să obţină susţinere din partea unor persoane importante din interiorul institutului, care ulterior urmau să-i convingă pe membrii Consiliului de Administraţie că decizia de restituire a terenului către inculpatul Al României Paul este singura care poate fi luată;

– să creeze o stare de presiune, dar şi de temere membrilor Consiliului de Administraţie, prin prezentarea deformată a consecinţelor aceştia le-ar putea suporta în cazul luării unei decizii nefavorabile inculpatului Al României Paul;

– să influenţeze în mod direct membrii Consiliului de Administraţie, prin prezenţa lor la şedinţa la care urma să se ia în discuţie notificarea formulată, inclusiv a inculpatului Al României Paul, care avea să fie înfăţişat ca membru al familie regale a României, deşi ştiau că aceasta nu corespunde adevărului.

Acţiunile membrilor grupului infracţional organizat s-au intensificat după ce aceştia au intrat în posesia Notei juridice întocmită de inculpata Dicu la 14.04.2008, asumată sub semnătură de directorul institutului, Iliescu Horia, care era în mod evident defavorabilă restituirii terenului solicitat de inculpatul Al României Paul.

Astfel, inculpaţii au acţionat pentru a intra în legătură cu factori de decizie din cadrul A.S.A.S, în subordinea căreia funcţiona Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, dar şi cu conducerea institutului.

În acest sens, din declaraţiile martorului Hera Cristian, preşedinte al A.S.A.S., rezultă că inculpatul Al României Paul i-a solicitat o audienţă, însă a fost refuzat de martor, care nu a avut contact cu acesta, întrucât martorul se opunea restituirii terenului către inculpat.

În aceste condiţii, inculpaţii s-au orientat către directorul Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, numitul Iliescu Horia, culegând şi obţinând date în legătură cu acesta, inclusiv veniturile pe care le realizează. În acest context, este de reţinut că la sediul S.C.A. TZA, cu ocazia percheziţiei, printre alte înscrisuri, a fost descoperită decizia nr.67 din 19.05.2006 emisă de A.S.A.S., prin care Iliescu Horia fusese numit director al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi din care rezultau inclusiv veniturile acestuia (2800 lei salariu de încadrare şi 40% indemnizaţie de conducere), act pe care nici societatea de avocaţi şi nici clientul său, S.C.Reciplia S.R.L. nu îl puteau obţine în mod legal şi nu avea nicio legătură cu vreo activitate de reprezentare avocaţială.

Inculpatul Truică Remus a fost cel care l-a contactat pe directorul Horia Iliescu şi l-a influenţat în sensul susţinerii cererii de restituire a terenului în Consiliul de Administraţie, inclusiv prin mituirea acestuia.

Astfel, deşi poziţia iniţială a directorului institului a fost în sensul că inculpatul Al României Paul nu avea niciun drept să solicite suprafaţa de teren de la institut, fapt care rezultă din declaraţiile martorului Hera Cristian, dar şi din semnarea Notei juridice din 14.04.2008, ulterior, ca urmare a influenţelor exercitate de inculpatul Truică, dar şi a foloaselor oferite şi primite de la acesta, Iliescu Horia şi-a schimbat punctul de vedere şi a susţinut activ în ambele şedinţe ale Consiliului de Administraţie restituirea terenului solicitat de inculpatul Al României Paul.

Prezenţa la institut a inculpatului Truică, inclusiv împreună cu inculpatul Tal Silberstein, în perioada discutării cererii de retrocedare, rezultă din declaraţiile constante ale martorului Oancea Florin, menţinute cu ocazia audierii în faţa Înaltei Curţi, care a arătat că la una dintre întâlniri inculpatul Truică a venit însoţit de un cetăţean străin, al cărui nume se termina în “stein” şi pe care l-a prezentat ca fiind consilierul de imagine al premierului României. Cei doi i-au fost prezentaţi martorului chiar de directorul Iliescu, care l-a chemat special pentru aceasta, martorul realizând după câteva luni “că au venit pentru a ne impresiona, în sensul de a ne arăta nivelul de influenţă. Pe moment am fost impresionat, dar ulterior am realizat care a fost scopul acestei întâlniri. La acea întâlnire nu s-a discutat despre acea retrocedare şi s-a pus problema ca şi cum ar fi fost realizată. Am înţeles că acea persoană este asociatul lui Truică şi a venit pentru a vedea stadiul retrocedării.Tot atunci s-a discutat şi despre urgentarea trecerii din public în privat şi pe moment n-am înţeles.”

De asemenea, martorul a mai arătat în faţa instanţei de apel că inculpatul Truică i-a fost prezentat de Iliescu Horia ca fiind “prieten cu Al României Paul Philippe şi îl ajută „cu detalii” în legătură cu retrocedările”, relaţia dintre inculpatul Truică şi directorul Iliescu fiind percepută de martor ca una “de preţuire reciprocă”.

Rezultă aşadar că atât inculpatul Truică, cât şi inculpatul Tal Silberstein cunoşteau că terenul pe care-l vizau aparţinea domeniului public al statului şi că acesta nu putea fi restituit ca atare. Cu toate acestea, au continuat demersurile în sensul influenţării factorilor de decizie ai institutului, fiind pe deplin conştienţi că numai pe această cale vor obţine restituirea terenului.

Prezenţa inculpatului Tal Silberstein la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor rezultă şi din declaraţiile martorului Aparaschivei Cristian şi nu este infirmată de înscrisul provenind de la Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, căci acesta atestă intrările şi ieşirile din România ale inculpatului, însă doar în baza paşaportului israelian şi numai în ultimii 5 ani, aşadar până în 2010. (fil.147,148, vol.5 dup). În plus, din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că inculpatul Tal Silberstein era şi titularul unui paşaport emis de autorităţile franceze la data de 27.07.2005, valabil 10 ani, iar după intrarea României în Uniunea Europeană nu se mai stochează date cu privire la intrările/ieşirile în/din România efectuate de cetăţeni U.E., nexistând aşadar o evidenţă a situaţiilor în care inculpatul Tal Silberstein a intrat/ieşit în/din România, folosind cel de-al doilea paşaport (fil.158, vol.39 dup).

În declaraţia dată în faţa Înaltei Curţi, inculpatul Truică nu a negat prezenţa sa în mai multe rânduri la Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi nici prezenţa inculpatului Tal Silberstein la una dintre întâlnirile avute cu Iliescu Horia, recunoscând inclusiv faptul că “scopul vizitei noastre este în legătură cu cererea de retrocedare a terenului aparţinând sau aflat în administrarea institutului”.

De asemenea, inculpatul Truică a arătat că “l-am informat pe directorul Horia Iliescu despre faptul că exista o solicitare de retrocedare a terenului aflat în administrarea institutului şi aveam un cabinet de avocatură care se ocupă de toate aceste formalităţi”.

În aparenţă însă, prezenţa inculpaţilor Truică şi Silberstein nu avea nicio justificare, în condiţiile în care notificarea fusese formulată de către inculpatul Al României Paul, iar cei doi inculpaţi nu au devoalat directorului Iliescu contractul în baza căruia cel dintâi inculpat îşi cesionase drepturile, inclusiv cu privire la Ferma Regală Băneasa, către S.C.Reciplia S.R.L., în spatele căreia se aflau, între alţii, inculpaţii Truică şi Silberstein.

Prezenţa inculpatului Truică la institut rezultă şi din declaraţiile martorei Andrei Ana-Maria, membră a Consiliului de Administraţie, care a arătat că acesta a participat chiar la şedinţa din 2.09.2008 şi “stătea la aceeaşi masă cu noi.”

Prin urmare, prezenţa celor doi la institut şi discuţiile purtate cu directorului acestuia nu au avut o motivaţie legală, ci a avut ca unic scop influenţarea lui Iliescu Horia pentru a obţine susţinerea acestuia pentru o decizie favorabilă retrocedării, scop pe care l-au şi atins.

De altfel, în legătură cu terenul fostei Ferme Regale Băneasa, este de reţinut că, încă din perioada premergătoare încheierii contractului de cesiune din 1.11.2006, inculpatul Truică îi dăduse asigurări inculpatului Al României Paul că are conexiunile necesare pentru a recupera Băneasa într-o perioadă foarte scurtă de timp” (a se vedea declaraţia dată de A României Lia, fil.179 şi urm., vol.4 dup) şi că vor rezolva foarte repede obţinerea acestui teren pe cale administrativă, ceea ce s-a şi întâmplat.” (a se vedea declaraţia inculpatului Al României Paul, fil.234 şi urm., vol.3 dup).

Pentru a se asigura de susţinerea directorului institutului, Iliescu Horia, inculpatul Truică a acţionat şi în direcţia coruperii acestuia.

Deşi inculpatul Truică a negat această conduită ilegală, arătând în esenţă că doar a luat masa cu acesta, cu ocazia unei deplasări pe care cel dintâi a făcut-o la Monaco, în octombrie 2008, în realitate, mituirea directorului Iliescu de către inculpatul Truică este probată prin declaraţiile martorilor Aparaschivei Cristian şi A României Lia, ambii fiind reaudiaţi şi de către instanţa de apel.

Astfel, martorul Aparaschivei, prieten apropiat al inculpatului Truică, a arătat că acesta a intervenit la directorul Iliescu, “care în prima fază s-a opus (n.n- retrocedării), la un moment dat totul era blocat, pentru că directorul se tot opunea şi Truică spunea că trebuie să găsească o soluţie, pentru că partenerii evrei nu vor să renunţe la nicio parte din teren în favoarea institutului şi ştiu că Truică a fost la institut împreună cu Steinmetz (n.n- în realitate, Tal Silberstein) pentru a discuta”.

În privinţa mituirii directorului, acelaşi martor a arătat că “ştiu că directorul institutului şi soţia acestuia au fost invitaţi de Truică la Monaco.  I-a cazat la un hotel, i-a plimbat cu barca, au ieşit la masă. Şi eu eram atunci la Monaco împreună cu Truică, aşa că i-am văzut chiar eu pe cei doi acolo în vizită.(…) Precizez că această vizită s-a desfăşurat în condiţiile în care Remus Truică trebuia să-l convingă pe Horia Iliescu să semneze actul de punere în posesie a terenului de la Băneasa în favoarea lui Remus Truică şi asociaţilor lui. Ştiu aceste aspecte chiar de la Remus Truică, pentru că  l-am întrebat ce caută familia Iliescu acolo şi Truică mi-a răspuns să trebuie să găsească o cale de a-l convinge să le semneze actele de punere în posesie. A fost prima şi singura dată când Truică a invitat pe cineva şi a obţinut rezervare la Louis al XVI lea, un restaurant cu 3 stele Michelin din Monaco, unde rezervările se făceau cu luni de zile înainte (…) Truică şi Iliescu au avut mai multe discuţii pe barcă, unele private, pentru care se retrăgeau sub punte, discuţii la care eu nu am asistat, însă la finalul vizitei Truică mi-a spus că e bucuros, că a rezolvat problema şi terenul de la Băneasa este al lui.”

Deşi inculpatul Truică a încercat să-l decredibilizeze pe martor, este de reţinut că acesta nu a fost doar un bun prieten al inculpatului, ci s-a implicat în vânzare unora dintre terenurile obţinute prin retrocedările ilegale ce fac obiectul cercetărilor în prezenta cauză, în baza unor procuri obţinute chiar de la administratorul S.C.Reciplia S.R.L., iar ulterior, de asemenea împreună cu inculpatul Truică, a garantat nişte credite chiar cu terenurile astfel vândute, fapte care fac obiectul unui alt dosar penal.

În sensul celor susţinute de martorul Aparaschivei, cu referire la mituirea directorului Iliescu, este şi declaraţia martorei A României Lia, care a arătat că “ Remus Truică ne-a spus că a vorbit cu directorul Institutului de Cercetare de la Băneasa, despre care spunea că este un om foarte dificil, dar ar putea fi mulţumit cu nişte excursii. Eu i-am cerut lămuriri suplimentare, dar Remus Truică mi-a spus să stau liniştită, că este vorba doar despre Monaco. Din câte ştiu eu, Băneasa a fost recuperată prin influenţa lui Remus Truică. Reţin că la un moment dat, acesta ne-a spus că orice politician care se va opune retrocedării terenului de la Băneasa nu va mai fi reales.”

Împrejurarea că foloasele ar fi fost primite de directorul institutului după ce decizia restituirii fusese luată, pe lângă că nu este probată, nici nu are vreo relevanţă, câtă vreme înţelegerea infracţională a avut loc anterior şi a fost determinată tocmai de conduita iniţială a directorului, potrivnică restituirii terenului.

Ca urmare a acţiunilor întreprinse de inculpatul Truică, cu implicarea parţială şi a inculpatului Tal Silberstein, directorul Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi-a schimbat poziţia iniţială, asumată în scris prin semnarea Notei juridice din 14.04.2008, şi s-a transformat într-un susţinător al restituirii terenului aflat în administrarea institutului, în beneficiul inculpatului Al României Paul şi grupului infracţional organizat.

Astfel, acesta a susţinut activ restituirea terenului atât în şedinţa din 2.09.2008, cât şi în cea din 26.09.2008, iar poziţia sa, în calitate de director al institutului, alături de cea a inculpatei Dicu, în calitate de jurist al instituţiei, a cântărit semnificativ în luarea deciziilor ilegale şi păgubitoare de către membrii Consiliului de Administraţie, pe fondul lipsei lor de cunoştinţe juridice, dar şi a circumstanţelor în care au avut loc cele două şedinţe.

Poziţia favorabilă retrocedării, adoptată de directorul Iiescu după discuţiile cu membrii grupului infracţional organizat, nu s-a rezumat la a susţine că inculpatul Al României Paul este îndreptăţit să primească terenul, ci a avut în vedere şi întărirea stării de temere, creată prin demersurile aşa-zis legale, realizate sub coordonarea inculpatului Roşu, cu referire la posibilele consecinţe, inclusiv de natură penală pe care membrii Consiliului de Administraţie le vor suporta în cazul în care nu vor încuviinţa restituirea terenului.

Astfel, martora Andrei Ana-Maria, membru al consiliului, a arătat că “un rol determinant în convingerea noastră l-a avut şi directorul institutului Horia Iliescu, care ne atenţiona că prinţul a făcut poze cu terenul aflat în paragină, acesta inducându-ne ideea că ar exista un risc de răspundere penală dacă nu retrocedăm terenul solicitat prin faptul că îi încălcăm dreptul la reconstituirea proprietăţii şi prin faptul că nu putem justifica lăsarea în degradare a unor terenuri aflate în administrarea institutului (…) Din punct de vedere juridic dna Corina Dicu cunoştea cel mai bine situaţia, iar dl director Horia Iliescu era cel mai hotărât pentru a se retroceda terenul.”

În acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorului Oancea Florin, de asemenea membru al Consiliului de Administraţie, care a arătat că  “iniţial, împreună cu colegii mei, am hotărât să pasăm răspunderea la instanţă, însă jurista A.S.A.S. şi domnul Iliescu ne-a spus că putem plăti daune cominatorii, sugerându-ne că trebuie să restituim pentru a nu pune institutul într-o situaţie defavorabilă.”

Tot astfel, alt membru al Consiliului de Administraţie, martorul Pascu Alecsandru, reaudiat în faţa instanţei de apel, a reiterat aspectele declarate iniţial, ocazie cu care a arătat că “această procedură de retrocedare nu mi s-a părut transparentă şi s-a făcut cu mare grabă din partea directorului. Îmi amintesc că chiar în prima şedinţă a spus că el îşi asumă retrocedarea, că este un act de dreptate.”

Ulterior, după şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008, directorul lliescu s-a implicat activ şi în efectuarea expertizei încuviinţate, luând legătura cu expertul Stoian şi cerându-i să efectueze urgent expertiza fără a răspunde la chestiuni esenţiale, cum ar fi amplasarea terenului revendicat în intravilan sau extravilan la data preluării acestuia de către stat, de care depindea însăşi competenţa institutului de a soluţiona notificarea.

Deşi directorul Horia Iliescu a decedat şi nu a putut fi cercetat în prezenta cauză, conduita adoptată de acesta demonstrează că influenţele exercitate de membrii grupului infracţional organizat asupra sa, în principal, ale inculpatului Truică, au fost unele reale şi au dat rezultate, aceştia reuşind să obţină schimbarea poziţiei iniţiale, defavorabile restituirii, într-una de susţinere a intereselor inculpatului Al României Paul şi ale grupării infracţionale, pe care şi le-a însuşit ca şi cum ar fi fost o cauză proprie.

Or, este evident că schimbarea poziţiei iniţiale nu s-a datorat unor împrejurări sau înscrisuri noi, în condiţiile în care nu au fost depuse documente suplimentare, iar dispoziţiile legale erau clare şi nu permiteau restituirea terenului de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, potrivit celor expuse anterior.

Influenţele exercitate de membrii grupului infracţional organizat nu au vizat doar schimbarea conduitei directorului instituţiei, ci, prin intermediul acestuia, şi pe cea a inculpatei Dicu Corina, care întocmise, în calitate de jurist al institutului, Nota juridică din 14.04.2008, în care susţinuse nu doar caracterul incomplet al documentaţiei depuse, ci chiar inadmisibilitatea cererii, în condiţiile în care terenul fostei Ferme Regale Băneasa se situa în extravilanul comunei Băneasa la momentul preluării abuzive de către stat, iar aceste terenuri nu făceau obiectul Legii nr.10/2001.

Membrii grupului infracţional organizat au realizat astfel că, pentru a obţine o decizie favorabilă în cadrul Consiliului de Administraţie, schimbarea poziţiei directorului institutului trebuie însoţită de modificarea punctului de vedere al juristului instituţiei, întrucât, pe de o parte, ambii semnaseră Nota juridică, iar pe de altă parte, membrii consiliului nu aveau pregătire juridică, fiind astfel previzibil că aceştia îşi vor însuşi opinia legală exprimată de inculpata Dicu Corina.

Astfel, din declaraţiile martorului Aparaschivei Cristian, rezultă că “înainte de vizita la Monaco a familiei Iliescu, Remus Truică a fost de mai multe ori la institut, unde a discutat cu Iliescu, asistat de Corina Dicu, jurista institutului. Ştiu că aceasta s-a opus tot timpul, spunând că nu este normal să se dea terenul. S-a opus şi atunci când s-a discutat despre mutarea drumului de acces. La unele discuţii am participat şi eu în biroul directorului Iliescu sau pe terenul pe care Truică îl dorea.Dicu a fost prezentă la unele din aceste întâlniri, dar nu la toate. O dată sau de două ori a fost prezent şi Tal Silberstein, pe care Truică i l-a prezentat lui Iliescu ca fiind reprezentantul lui Benny Steinmetz.”

Martorul Bejenaru Andrei a arătat, cu referire la notificarea în cazul Fermei Regale Băneasa, că, după primirea Notei juridice din 14.04.2008, a fost o şedinţă la care a participat şi Tal Silberstein, iar cu această ocazie s-a stabilit că avocaţii vor completa actele conform celor cerute de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi apoi “Remus Truică le va duce avocatului institutului sau directorului (…) Oricum, s-a făcut vorbire de avocatul institutului care gestionează procedura. Din câte am auzit apoi avocaţii au dat actele cu un memoriu, pe care le-a dus la institut sau la avocatul acestuia Remus Truică şi Robert Roşu.Oricum, legătura cu avocatul institutului era păstrată de cei doi.”

Ca urmare a intervenţiilor inculpaţilor Truică şi Roşu, inclusiv a influenţelor şi actelor de corupţie săvârşite de cel dintâi asupra directorului institutului, numitul Iliescu Horia, aceştia au reuşit să o determine pe inculpata Dicu să nu mai susţină poziţia exprimată în cuprinsul Notei juridice cu privire la caracterul extravilan a terenului la data preluării sale de către stat, condiţie esenţială pentru ca restituirea terenului să fie dispusă de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în baza Legii nr.10/2001.

Mai mult, Nota juridică din 14.04.2008, defavorabilă restituirii terenului, nici nu a mai fost găsită printre actele predate de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor pe parcursul urmăririi penale, după cum nu a fost găsit integral nici Borderoul din 1948, din care rezulta amplasarea terenului la momentul preluării de către stat, ambele înscrisuri fiind descoperite, în copie, cu ocazia percheziţiei efectuate la sediul S.C.A.TZA.

Schimbarea poziţiei oficiale a Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor cu privire la inadmisibilitatea notificării întemeiate pe Legea nr.10/2001 (în realitate, lipsa competenţei de a o soluţiona, prin raportare la disp.art.8 alin.1) era crucială, căci trimiterea notificării Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar, care era soluţia legală, presupunea nu doar parcurgerea ulterioară a unei proceduri anevoioase, ci şi incertitudinea obţinerii terenului în natură, în locaţia respectivă, în condiţiile în care dispoziţiile legale în vigoare făceau trimitere la parcurgerea procedurii de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat sau chiar la acordarea de despăgubiri pentru terenul nerestituit în natură.

Or, obiectivul grupului infracţional era acela de a obţine într-un termen cât mai scurt chiar terenul pe care îl administra Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, iar nu altul, căci amplasarea deosebită a acestuia era cea interesa pentru afacerile care urmau să se deruleze în continuare.

În plus, membrii grupului infracţional cunoşteau atât situaţia exactă a actelor invocate în susţinerea notificării, inclusiv faptul că la acel moment nu putea fi stabilită calitatea inculpatului Al României Paul de moştenitor al fostului rege Carol al-II-lea, în condiţiile în care nu se obţinuse nici măcar o hotărâre în primă instanţă în procedura de exequatur, ca urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, cât şi implicaţiile pronunţării unei eventuale soluţii nefavorabile în această procedură, cu referire la obţinerea bunurilor vizate.

Astfel, în Sinteza raportului legal referitor la proprietăţile inculpatului Al României Paul, întocmit la 18.10.2006 de S.C.A.TZA, sub coordonarea inculpatului Roşu, pentru societăţile B.S.G. şi Reciplia (în spatele cărora se afla inculpatul Benyamin Steinmetz), s-a semnalat “riscul ca, în cazul respingerii în mod irevocabil a cererii de recunoaştere în România a Hotărârii de la Lisabona, orice persoană interesată să solicite modificarea certificatului de naştere contestând că Carol Mircea Grigore ar avea stabilită filiaţia faţă de tată. Consecinţa ar putea fi aceea a nerecunoaşterii calităţii lui Carol Mircea Grigore de moştenitor al Regelui Carol al-II-lea al României. Aşadar nici Paul Philippe al României nu ar mai putea pretinde drepturi asupra unor bunuri ce au făcut parte din patrimoniul Regelui Carol al-II-lea al României (n.n.-greşelile de exprimare aparţin autorului raportului legal(fil.225, vol.56 dup).

Astfel, aşa cum chiar inculpata Dicu a recunoscut, aceasta s-a deplasat la sediul S.C.A.TZA, însă nu din proprie iniţiativă, ci ca urmare a solicitării directorului Iliescu, purtând discuţii cu inculpatul Roşu. Deşi inculpata Dicu nu a văzut nimic în neregulă în aceste deplasări la sediul S.C.A.TZA, a recunoscut că a primit “invitaţii prieteneşti” din partea inculpatului Truică pentru a merge cu familia la el acasă, însă l-a refuzat (fil.297, vol.4 dup).

În esenţă, inculpata Dicu a negat că ar fi fost influenţată de inculpatul Roşu, că ar fi avut o înţelegere cu acesta şi că ar fi urmărit favorizarea inculpaţilor, susţinând că a emis doar o opinie juridică, pe care şi-a format-o după analiza Legii nr.10/2001, iar obligaţia de analiză şi decizie a revenit membrilor Consiliului de Administraţie.

Probatoriul administrat în cauză demonstrează situaţia contrară, respectiv existenţa unei conivenţe infracţionale stabilite între membrii grupului infracţional organizat şi inculpatul Al României Paul, pe de o parte, şi persoane cu funcţii de conducere din cadrul Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi inculpata Dicu Corina, pe de altă parte, în scopul retrocedării terenului aflat în domeniul public al statului şi în administrarea institutului.

Dincolo de împrejurarea că acorda asistenţă juridică unei instituţii publice, ceea ce presupunea apărarea drepturilor şi intereselor acesteia, inculpata Dicu Corina, în calitatea sa de avocat era obligată să respecte în primul rând dispoziţiile legale.

Potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic.

Potrivit art.37 alin.6 şi 7 din aceeaşi lege, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin.5, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului. Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin.6 constituie abatere disciplinară gravă, iar răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea juridică penală sau civilă, după caz.

Potrivit art.7 alin.4 din statutul profesiei de avocat, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, avocatul este dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzătoare legii şi să acţioneze numai în limitele legii, statutului, codului deontologic, potrivit crezului său profesional. 

Potrivit art.114 alin.2 din acelaşi statut, activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic.

Potrivit art.144 alin.2 şi 3 din statut, avocatul este obligat să se abţină de la asistarea şi sfătuirea conştientă a unui client în activităţi infracţionale. Un avocat este îndreptăţit să se retragă imediat şi să renunţe la asistarea şi reprezentarea clientului, în cazul în care, acţiunile şi scopurile clientului, deşi aparent legale la începutul asistenţei şi/sau reprezentării, se dovedesc pe parcursul acesteia ca fiind infracţionale.

Potrivit deciziei nr.1486 din 27.10.2007 a Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R.), începând cu 1.01.2007  Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană se aplică în România ca fiind şi Codul deontologic al avocatului român.

Astfel, potrivit pct.1.1 din acest cod, îndatoririle avocatului nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii.Avocatul trebuie să vegheze la respectul Statului de drept şi a intereselor celor ale căror drepturi şi libertăţi le apără.

De asemenea, sub rezerva respectării stricte a normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale interese sau cu interesele confraţilor săi. 

Rezultă aşadar că obligaţia avocatului de a apăra interesele clientului său nu este una absolută, ci aceasta subzistă numai până la punctul în care aceste interese intră în coliziune cu dispoziţiile legale. Altfel spus, mai presus de interesele clientului este legea, astfel încât avocatul nu are o fidelitate oarbă faţă de clientul său, fiind obligat să se abţină de la asistarea/reprezentarea acestuia, atunci când clientul este angrenat în activităţi ilicite şi, mai grav, infracţionale.

Într-o asemenea ipoteză, avocaţii nu beneficiază de imunitate în faţa legii penale, ci răspund pentru faptele penale săvârşite în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta.

În apărarea sa, inculpata Dicu nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de care este acuzată, susţinând că a exprimat doar opinii juridice şi că decizia de restituire a Fermei Regale Băneasa a aparţinut Consiliului de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor. 

În speţă, contrar susţinerilor sale, inculpata Dicu nu este acuzată de fapte care se circumscriu exercitării cu bună-credinţă şi în limitele legii a profesiei de avocat, ci de implicarea sa în demersuri ilicite, săvârşite în contextul existenţei unui grup infracţional organizat cu ramificaţii transfrontaliere, ce a avut ca scop însuşirea unor bunuri prin încălcarea legii, lucru care s-a şi realizat în cele două cazuri care fac obiectul cercetărilor în prezenta cauză (Pădurea Snagov şi Ferma Regală Băneasa).

Întrucât însuşirea acestor bunuri trebuia să aibă o aparenţă de legalitate, grupul infracţional organizat a presupus şi angrenarea unor profesionişti în domeniul dreptului în aceste fapte ilicite, fie prin cooptarea ca membru al grupării, cum a fost cazul inculpatului Roşu, fie prin folosirea poziţiei deţinute în cadrul instituţiei publice care era învestită cu soluţionarea notificării, cum a fost cazul inculpatei Dicu, avocat angajat să acorde asistenţă juridică Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Prin urmare, inculpaţii Dicu şi Roşu nu sunt acuzaţi pentru opinii juridice pe care le-au exprimat, şi care, teoretic, pot fi şi greşite, în situaţia unor avocaţi incompetenţi, ci pentru conlucrarea activă în atingerea unui scop ilicit, respectiv scoaterea din patrimoniul statului şi însuşirea a unui bun, în beneficiul unor terţi şi a grupului infracţional din care aceştia făceau parte.

În privinţa inculpatei Dicu, este de reţinut că iniţial s-a opus retrocedării terenului aflat în administrarea Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, întocmind în acest sens Nota juridică din 14.04.2008, argumentată în fapt şi în drept.

Prin această notă, inculpata a acţionat nu doar în interesul instituţiei publice căreia îi acorda asistenţă juridică, ci şi în conformitate cu dispoziţiile legale.

Schimbarea punctului său de vedere nu a avut la bază alte documente decât cele deja existente la dosarul administrativ ori vreo reinterpretare, din proprie iniţiativă, a dispoziţiilor legale, ci s-a produs în urma discuţiilor purtate la sediul S.C.A TZA cu inculpatul Roşu.

Deşi rigoarea juridică sau măcar principiul simetriei formelor ar fi impus întocmirea unui nou punct de vedere în scris, inculpata Dicu nu a procedat astfel, ci a susţinut în şedinţa din 2.09.2008 a Consiliului de Administraţie că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a se dispune retrocedarea terenului, aşa cum ea însăşi a recunoscut în declaraţia data în calitate de suspectă, care poate fi folosită ca mijloc de probă împotriva sa conform art.83 lit.a C.pr.pen. (fil.297, vol.4 dup).

Practic, membrilor Consiliului de Administraţie li s-a ascuns faptul că poziţia iniţială, consemnată într-un înscris oficial, care însă între timp dispăruse, fusese în sensul contrar celor susţinute atât de directorul Iliescu, cât şi de inculpata Dicu în şedinţa din 2.09.2008, căci dacă s-ar fi procedat astfel, exista riscul ca membrii consiliului să ceară detalii despre motivele şi, eventual, circumstanţele în care s-a ajuns la un punct de vedere diametral opus faţă de cel iniţial.

S-ar fi observat astfel că, iniţial, inculpata Dicu a opinat pentru inadmisibilitatea notificării, prin raportare la amplasarea în extravilan a terenului la data preluării abuzive, aspect esenţial, menţionat explicit în cuprinsul Notei din 14.04.2008.

Or, aşa cum rezultă din răspunsul formulat la 9.05.2008 de inculpatul Al României Paul la Nota juridică din 14.04.2008, neasumat formal de S.C.A.TZA,  s-a susţinut pur şi simplu că nu există dovezi privind situarea în extravilan a terenului, astfel încât o schimbare a opiniei contrare exprimată iniţial de inculpata Dicu şi întemeiată pe acte, care au fost ulterior ascunse Consiliului de Administraţie, nu ar fi fost justificată.

De altfel, aşa cum rezultă din procesul-verbal al şedinţei din 2.09.2008, deşi martorul Oancea a ridicat în mod explicit chestiunea situării terenului la data preluării de către stat, susţinând chiar că, dacă a fost în extravilan, Legea nr.10/2001 este inaplicabilă, inculpata Dicu nici măcar nu a încercat să lămurească acest aspect, dovedind implicit că nu avea niciun argument pentru schimbarea poziţiei exprimată în Nota din 14.04.2008 şi a cărei existenţă a ascuns-o membrilor Consiliului de Administraţie şi că, în realitate, această modificare s-a datorat influenţei inculpatului Roşu.

Din probatoriul testimonial administrat în cauză a rezultat că rolul cel mai important în convingerea membrilor Consiliului de Administraţie să accepte retrocedarea l-au avut directorul Iliescu şi inculpata Dicu, în calitate de jurist al institutului, în condiţiile în care membrii consiliului nu aveau pregătire juridică.

Astfel, martora Leaotă Elena a arătat că “jurista institutului a făcut o prezentare a acestui dosar, menţionând temeiul legal în baza căruia trebuie retrocedat terenul.Nu a spus expres că trebuie să votăm pentru retrocedare, dar din cele prezentate a rezultat că din punct de vedere legal aceasta ar fi soluţia”, martora precizând că nu este juristă şi nu are competenţă în acest domeniu (declaraţia din 4.12.2015, fil.104, vol.6 dup., menţinută în declaraţia din 7.07.2017 dată în faţa primei instanţe şi în declaraţia din 24.09.2020 dată în faţa instanţei de apel).

Totodată, martorul Oancea Florin a menţionat că “atât Corina, cât şi cealaltă juristă ne-a spus că Paul al României are dreptul. Nu ne-a spus dacă s-a completat cererea, dar ne-a spus că totul este în regulă şi nu ne-am gândit să întrebăm” şi că “am fost convins de către juriştii prezenţi la acea şedinţă că noi facem un lucru corect” (declaraţiile din 9.12.2015 şi 13.04.2018, menţinute în declaraţia dată în faţa instanţei de apel la 26.06.2020)

De asemenea, martora Andrei Ana-Maria a arătat că “din punct de vedere juridic dna Corina Dicu cunoştea cel mai bine situaţia”, că aceasta i-a convins că Al României Paul este persoană îndreptăţită la restituire şi că pentru martoră “în proporţie de 95% a contat părerea doamnei Dicu” (fil.216 vol.5 dup, declaraţie menţinută în faţa instanţei de fond la 13.04.2018)

În acelaşi sens, inculpatul Sin Gheorghe a arătat că “jurista de la Institut, pe care nu o ştiam, a susţinut punctul de vedere al directorului Iliescu, respectiv legalitatea retrocedării.” (declaraţia din 15.02.2016)

Prin urmare, ţinând seama că inculpata Dicu era o persoană specializată în domeniul dreptului, angajată totodată să reprezinte interesele legale ale institutului, era logic şi firesc ca membrii Consiliului de Administraţie să aibă încredere în susţinerile acesteia.

Astfel, deşi ştia că institutul nu poate dispune în mod legal restituirea terenului către inculpatul Al României Paul, inculpata Dicu a susţinut, împreună cu directorul Iliescu, că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a se dispune retrocedarea, având reprezentarea că o asemenea decizie încalcă legea şi este cauzatoare de prejudiciu, aşadar că urmează să se comită o infracţiune.

Aşa cum s-a reţinut anterior, inculpata nu a exprimat niciun punct de vedere în privinţa competenţei institutului de a soluţiona notificarea, deşi cunoştea inclusiv faptul că terenul solicitat era la acel moment unul agricol şi se afla în domeniul public al statului şi doar în administrarea institutului, astfel încât era supus procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate reglementate de legile fondului funciar, iar nu de Legea nr.10/2001, dar şi a celor de trecere din domeniul public în domeniul privat, în legătură cu care Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu avea nicio competenţă legală.

Pregătirea juridică pe care inculpata Dicu o avea prezuma în mod absolut că aceasta cunoaşte dispoziţiile legale relevante care stabileau fără dubiu aspectele menţionate anterior, în raport de care, cu atât mai mult, institutul nu putea dispune restituirea terenului.

Mai mult, inculpata Dicu cunoştea că A.S.A.S. formulase o notificare pentru un teren similar, pe care însă o adresase Comisiei sectorului 1 de fond funciar, având astfel cel puţin un indiciu că notificarea inculpatului Al României Paul nu poate fi legal analizată şi soluţionată de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Conivenţa infracţională a inculpatei Dicu rezultă cu evidenţa din conduita pe care aceasta a adoptat-o după şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008.

Probatoriul administrat în cauză, constând în declaraţiile martorei Avramovici şi înscrisurile aflate la dosar, ridicate cu ocazia percheziţiilor şi predate de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, a demonstrat că redactarea şi definitivarea procesului-verbal de şedinţă a fost făcută de inculpata Dicu împreună cu inculpatul Roşu, deşi acesta era un act intern al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Astfel, după ce martora Avramovici Iolanda, care asigura secretariatul lucrărilor consiliului, a redactat procesul-verbal pe baza notiţelor luate în cursul şedinţei, l-a transmis inculpatei Dicu spre verificare, urmând ca după aceasta, inculpata să-l retransmită martorei pentru tipărire şi semnare.

Din compararea formei definitive a procesului-verbal cu Registrul de procese-verbale, au rezultat însă diferenţe esenţiale, atât cu privire la modul de redare a susţinerilor făcute de cei prezenţi la şedinţa din 2.09.20008, cât şi cu privire la cele hotărâte.

Mai grav, o copie a unei forme intermediare a procesului-verbal, diferită de forma definitivă semnată de membrii consiliului, a fost găsită cu ocazia percheziţiei la sediul S.C.A.TZA, purtând menţiunea “proiect”.

Astfel, dacă potrivit art.25 alin.2 din Legea nr.10/2001 persoana îndreptăţită avea dreptul de a fi invitată la lucrările organului de conducere al unităţii deţinătoare, pentru a-şi susţine cererea de restituire, ea nu avea şi dreptul de a interveni în luarea deciziei şi motivarea acesteia, fiind atribute exclusive ale unităţii deţinătoare.

Toate acestea conduc la concluzia că forma definitivă a procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, care a fost semnată de membrii lui, a fost stabilită în realitate de inculpata Dicu, împreună cu inculpatul Roşu, care s-au asigurat că, prin modul de consemnare a dezbaterilor şi, mai ales, a celor hotărâte de consiliu, actul întocmit va servi scopului urmărit de inculpatul Al României Paul şi de grupul infracţional organizat, respectiv dobândirea terenului aflat în administrarea Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

În acest fel, încă de la acel moment, cei doi inculpaţi au lipsit practic de efecte expertiza asupra căreia se decisese în şedinţa din 2.09.2008, în condiţiile în care au consemnat în procesul-verbal că institutul se recunoaşte competent să soluţioneze notificarea, ca unitate deţinătoare, în baza Legii nr.10/2001, deşi amplasarea terenului în intra sau extravilan la data preluării sale de către stat, de care depindea însăşi incidenţa legii, constituia un obiectiv al expertizei neefectuate încă.

Conduita infracţională a inculpatei Dicu s-a manifestat şi în ce priveşte întocmirea expertizei, întrucât, deşi nu avea vreo atribuţie în acest sens, a dat îndrumări expertului cu privire la conţinutul expertizei, contrar obiectivelor stabilite în scris prin procesul-verbal de şedinţă, în sensul de a face doar o delimitare a loturilor stabilite, iar nu o identificare a terenului menţionat în notificare, indicându-i expres orientarea loturilor în vederea retrocedării.

În acest sens, declaraţiile inculpatului Stoian se coroborează cu conţinutul aşa-zisei expertize efectuate de acesta, care nu a răspuns în realitate obiectivelor menţionate în procesul-verbal al şedinţei din 2.09.2008, inclusiv cel referitor la amplasarea terenului la data preluării de către stat.

Implicarea inculpatei Dicu în efectuarea expertizei este dovedită implicit de conţinutul procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie din 26.09.2008, redactat integral de inculpată, în condiţiile în care martora Avramovici nu a participat la acea şedinţă.

Astfel, potrivit propriilor susţineri, inculpata Dicu a prezentat membrilor Consiliului de Administraţie implicaţiile concluziilor raportului de expertiză asupra notificării inculpatului Al României Paul.

Or, dacă inculpata Dicu ar fi fost de bună-credinţă, ar fi constatat nu doar că raportul de expertiză nu fusese pus la dispoziţia consiliului, ci şi că acesta nu răspundea de fapt obiectivelor stabilite la şedinţa anterioară, inclusiv, şi mai ales, cel referitor la amplasarea terenului în intra sau extravilan la data preluării sale de către stat, aspecte cunoscute de inculpată din discuţiile purtate cu inculpatul Stoian. În aceste condiţii, nu se putea lua nicio hotărâre, câtă vreme nu fuseseră respectate cele stabilite la precedenta şedinţă de consiliu.

În plus, potrivit procesului-verbal al şedinţei din 26.09.2008, redactat de inculpata Dicu, restituirea terenului s-a făcut prin raportare la criterii neprevăzute de lege. Astfel, dincolo de lipsa de competenţă a institutului deja analizată, reconstituirea dreptului de proprietate în cazul terenurilor aflate în administrarea institutelor de cercetare nu se putea face pe vechile amplasamente dacă acestea erau indispensabile cercetării, aspecte neanalizate în actele întocmite, în care s-a avut în vedere doar destinaţia construcţiilor amplasate pe acesta, iar nu a terenului.

Chiar şi în aceste condiţii, este de reţinut că, printre construcţiile care existau pe terenul restituit şi care, la rândul lor, făceau parte din domeniul public al statului, se afla amplasată şi o seră destinată cercetării, iar restituirea terenului s-a dispus fără a se achita o despăgubire pentru acestea, reprezentând valoarea de piaţă a contrucţiilor, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, în condiţiile art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001.

În fine, deşi se situează în timp după consumarea infracţiunii de abuz în serviciu, legăturile inculpatei Dicu cu membrii grupului infracţional organizat au continuat, aceasta fiind prezentă în luna septembrie 2009 în biroul directorului Iliescu, alături de reprezentantul inculpatului Truică, la înmânarea sumei de câte 2400 euro persoanelor care locuiseră cu chirie în imobilele aflate pe terenul retrocedat, dată pentru ca acestea să părăsească locuinţele.

Prin urmare, aşa cum se poate constata, activitatea inculpatei Dicu Corina, în calitate de avocat al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, nu s-a rezumat la opinii juridice, ci a fost mult mai amplă, ea transformându-se într-un adevărat apărător al pretenţiilor nelegale ale inculpatului Al României Paul, în detrimentul intereselor institutului.

În cazul inculpatei Dicu nu este vorba despre o simplă neglijenţă sau de incapacitate profesională, în condiţiile în care aceasta a ştiut de la bun început, odată cu redactarea Notei juridice din 14.04.2008, că terenul nu poate fi restituit inculpatului Al României Paul, având în vedere actele aflate la dosarul administrativ şi dispoziţiile legale în materie. Dimpotrivă, ca efect al influenţelor exercitate de inculpatul Roşu, în calitatea sa de membru al unei grupări infracţionale, inculpata Dicu a acţionat în mod deliberat, ştiind că va contribui la luarea unei decizii nelegale referitoare la restituirea unui teren aflat în administrarea institutului şi în domeniul public al statului, adică la săvârşirea unei infracţiuni.

Împrejurarea că inculpata nu a beneficiat de pe urma acestei infracţiuni, este lipsită de relevanţă, nefiind o condiţie pentru reţinerea vinovăţiei sale, urmând a fi avută în vedere doar în ce priveşte individualizarea pedepsei.

În privinţa inculpatului Roşu Robert Mihăiţă, în esenţă, şi acesta a susţinut că şi-a exercitat profesia de avocat în limitele legii şi că a exprimat doar opinii juridice.

În realitate, prin apărările sale, inculpatul tinde la scoaterea din context şi minimalizarea contribuţiei sale la restituirea ilegală a terenului aflat în administrarea Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, în condiţiile în care acuzaţiile care i se aduc nu vizează simpla reprezentare/asistare a unui client în relaţia acestuia cu o instituţie publică, ci acţiuni multiple pe care inculpatul le-a întreprins, ca membru al unui grup infracţional organizat, având ca finalitate dobândirea ilegală a unui teren de către acest grup, din care şi inculpatul, în mod indirect, avea să profite.

În ce priveşte calitatea în care inculpatul Roşu a acţionat, este de reţinut că acesta a reuşit să creeze aparenţa că este reprezentantul legal al inculpatului Al României Paul, prevalându-se în acest sens şi de împuternicirea avocaţială nr.258822 emisă la 2.09.2008 de S.C.A.TZA, semnată în calitate de client de către inculpatul Al României Paul. Conform acesteia, inculpatul Roşu era împuternicit de către clientul său să-l asiste/reprezinte în faţa Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, obiect care a fost completat, prin menţiuni olografe efectuate ulterior pe aceeaşi împuternicire, cu “semnare protocol predare-primire şi alte protocoale primire acte”, în baza cărora inculpatul Roşu a primit de la institut, între alte înscrisuri, decizia nr.30 din 26.09.2008, protocolul de predare-primire a terenului restituit şi expertiza întocmită de expertul Ioan Stângu (în realitate, inculpatul Stoian Ion) – fil.305,306, vol.10 dup.

Potrivit art.28 alin.1 din Legea nr.51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

Dincolo de împrejurarea că, potrivit împuternicirii sus-menţionate, aceasta ar fi fost emisă în baza contractului de asistenţă juridică încheiat în aceeaşi zi şi sub acelaşi număr (258822 din 2.09.2008), care însă nu se regăseşte printre actele ridicate de la S.C.A.TZA cu ocazia percheziţiei, probatoriul administrat în cauză demonstrează că, în realitate, clientul S.C.A.TZA, în numele căruia a acţionat şi inculpatul Roşu, nu era inculpatul Al României Paul, ci Reciplia Ltd. Cipru, care controla inculpata S.C.Reciplia S.R.L. şi căreia inculpatul Al României Paul îi cesionase drepturile cu privire la imobilele aflate în proceduri administrative sau judiciare de restituire, potrivit contractului din 1.11.2006 întocmit de inculpatul Roşu.

Împrejurarea că S.C.Reciplia S.R.L. era în realitate clientul S.C.A.TZA rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

Astfel, potrivit scrisorii redactate la data de 1.10.2006 de inculpatul Roşu, în calitate de partener al S.C.A.TZA şi însuşită sub semătură de Sandra Merloni Horemans, ca director al Reciplia Ltd., care deţinea S.C.Reciplia S.R.L., calitatea de “client” al serviciilor de asistenţă juridică şi reprezentare o avea Reciplia Ltd., iar nu inculpatul Al României Paul. (fil.326, vol.29 dup).

De asemenea, cu ocazia percheziţiilor efectuate în faza de urmărire penală, nu a fost identificat vreun contract de asistenţă juridică încheiat între S.C.A.TZA şi inculpatul Al României Paul, iar potrivit documentelor existente la dosar, acesta din urmă nu a plătit vreo sumă cu titlu de onorariu către S.C.A.TZA pentru servicii de asistenţă juridică şi reprezentare, toate plăţile primite de societatea de avocatură fiind efectuate de inculpata S.C.Reciplia S.R.L. (fil.333 şi urm., vol.29 dup).

De altfel, chestiunea lipsei unui contract de asistenţă juridică (caj) cu inculpatul Al României Paul rezultă şi din corespondenţa email găsită cu ocazia percheziţiilor, purtată la 2.04.2013 între avocata Cristina Vlădescu, care îl înlocuise pe inculpatul Roşu în proiectul Reciplia, şi partenerul S.C.A.TZA Zbârcea Gabriel: “Am fost azi la o întâlnire cu Mateescu la ASR (n.n.- Alteţa Sa Regală, adică inculpatul Al României Paul), cică să ne semneze caj-urile. Problemele iau o întorsătură stranie, ăştia iar se ceartă, se acuză, probabil se doreşte intrarea în alte negocieri, până una alta noi nu avem mandat de la ASR, iar dacă nu ne dă, nu putem continua să-l reprezentăm (mai ales pe fondul unei ostilităţi evidente faţă de TZA/Reciplia).Asta e f imp., cu atât mai mult cu cât ASR era cu avocatul la întâlnire, care zicea că va reclama încheierea unor obligaţii contractuale de către Reciplia şi alte alea. Tb să vorbesc neapărat mâine cu tine, dacă poţi. Este extrem de important, pt ca tb să ştim cum ne situăm în aceste dosare/demersuri de continuat. Mulţumesc, Cristina” (fil.9, vol.52 dup)

Această situaţie, ca şi consecinţele în cazul în care inculpatul Al României Paul nu semna un contract de asistenţă juridică cu S.C.ATZ a fost adusă şi la cunoştinţa inculpaţilor Tal Silberstein, Marcovici Marius şi Mateescu Lucian printr-un email transmis a doua zi, 3.04.2013, din care rezultă că S.C.A.TZA nu va mai putea acorda asistenţă juridică şi reprezentare în cauzele aflate pe rolul instanţelor şi autorităţilor administrative deschise de inculpatul Al României Paul în lipsa unui contract de asistenţă juridică şi a unor împuterniciri avocaţiale semnate de inculpat, situaţie în care Reciplia ar fi trebuit să continue aceste demersuri în baza contractului de cesiune de drepturi din 1.11.2006, ceea ce comporta anumite riscuri (fil.14, vol.52 dup). În cele din urmă însă, inculpatul Al României Paul a semnat contractul şi împuternicirile, astfel cum rezultă din email-ul din 4.04.2013 (fil.66, vol.52 dup).

Calitatea în care avocaţii S.C.A.TZA şi, implicit, inculpatul Roşu au acţionat, inclusiv în cazul Fermei Regale Băneasa, anume aceea de avocaţi ai Reciplia, rezultă şi din răspunsul transmis de această societate inculpatului Al României Paul la data de 5.07.2012, în contextul neînţelegerilor intervenite ulterior între inculpaţi, în care s-a menţionat, între altele că “în cei aproximativ 2 ani avuţi la dispoziţie (şi nu 6 ani, aşa cum în mod fals HRH Prince Paul Philippe of Romania afirmă în adresa ASR din 26.06.2012), avocaţii Reciplia au reuşit importante succese, precum obţinerea titlului de proprietate în legătură cu o parte din ferma Regală Băneasa (aprox 17 hectare), anumite imobile din Sinaia (vilă şi teren), 46,7 hectare în Pădurea Snagov (Fundul Sacului), 50 hectare teren agricol în Zorleni (jud.Vaslui), Pădurea Iersig – 706 hectare de pădure.” (fil.195, vol.30 dup).

Tot astfel, în răspunsul trimis de societatea Reciplia, la 27.08.2012, ca răspuns la o scrisoare a inculpatului Al României Paul din 9.08.2012, s-a făcut referire la o “întâlnire de lucru” care a avut loc la reşedinţa acestuia la data de 8.04.2012 ora 17,00, care a durat două ore şi zece minute şi la care “din partea Reciplia au participat: domnul Tal Silberstein, domnul Shimon Menahem, domnul Marius Marcovici, domnul Moshe Agavi, domnul Lucian Mateescu, domnul Dan Andronic şi, nu în ultimul rând, avocatul Reciplia, domnul Robert Roşu.

Este de reţinut, de asemenea, că în aceeaşi înţelegere de principiu încheiată la 1.10.2006, negociată şi semnată de inculpatul Roşu, în calitate de partener al S.C.A.TZA, pe lângă un onorariu de 10.000 euro/lună, s-a prevăzut un onorariu de succes de 2% din valoarea de piaţă a bunurilor recuperate, care urma a fi achitat de clientul Reciplia Ltd, iar nu de către inculpatul Al României Paul, în cuprinsul înţelegerii fiind detaliat mecanismul prin care S.C.A.TZA avea să primească onorariul de succes, în funcţie de valoarea acestuia (mai mare sau mai mic de 300.000 de euro), calculat prin raportare la valoarea de piaţă a fiecărui bun obţinut de inculpata S.C.Reciplia S.RL..

În legătură cu acest onorariu, cu ocazia percheziţiei efectuate în faza de urmărire penală a fost descoperit email-ul transmis la 5.12.2006 de inculpatul Roşu celorlalţi parteneri ai S.C.A.TZA în care se arăta că:” Dragii mei evrei par a fi de treabă: Cu Proiectul Prinţul, Remus Truică mi-a dat ok pentru monthly invoices (to be totally deducted from any succes fee paid) to range between Eur 5.000-10.000 with fee structure Eur 150/100/80/h and succes fee: 3%. Aştept ok şi de la Shimon. Eu vreau să închidem contractul cu succes 3,5% (discut cu Remus să mai pună din partea lui pentru noi încă 0,5%).” – fil.324, vol.52 dup

În acest context, din email-urile descoperite cu ocazia percheziţiei rezultă că plata onorariului de succes pentru obţinerea Fermei Regale Băneasa, ca parte a înţelegerii încheiate cu Reciplia, a suscitat ulterior preocupare în cadrul S.C.A.TZA, întrucât nu fusese achitat nici după trei ani de la dobândirea terenului, astfel încât s-a pus problema riscului de a nu mai fi primit, dar şi a prescripţiei dreptului de a-l mai solicita.

Astfel, în luna aprilie 2013, când inculpatul Roşu fusese îndepărtat din proiectul Prinţul/Reciplia, înlocuitoarea sa, Cristina Vlădescu, i-a adus la cunoştinţă această problemă partenerului S.C.A.TZA, Zbârcea Gabriel, care la rândul său, l-a informat pe inculpatul Roşu, redirecţionându-i mesajul primit de la sus-numita:

– email 4.04.2013 C.Vlădescu/G.Zbârcea: “Bună Gabi, Am verificat.Este prescris.Contractul dintre ASR şi Reciplia ref Băneasa este încheiat în ianuarie 2009. Potrivit Engagement letter semnat de Riverside în 2008, onorariul de succes este de 1,5% din val de piaţă a imobilului şi va fi plătit:dc este mai mic sau egal cu 300.000 Euro, în 3 luni de la emiterea facturii; dacă este mai mare, în 6 luni de la data plăţii sumei de mai sus. O declaraţie de recunoştere acum nu ne poate ajuta decât formal, dacă bineînţeles este urmată şi de plată (ca o obligaţie naturală, care nu poate fi pusă în executare silită).Fiind împlinit termenul de prescripţie, o asemenea declaraţie nu ne ajută pt că nu întrerupe termenul.Mă gândesc la un contract nou (pe care am de gând oricum să-l trimit) în care, alături de celelalte obligaţii pe care şi le vor asuma, să se nască practic o nouă obligaţie de plată cu privire la acest aspect (dacă, bineînţeles, nu li se va părea ciudat că reiterăm o obligaţie veche, asumată…)” – fil.66, vol.52 dup.

email 4.04.2013 Roşu Robert / G.Zbârcea: “(…) Cu greu am scos şi onorariul de succes pe Snagov şi tu ştii foarte bine tot contextul.La dracu, sper că nu trebuie să dau explicaţii că nu am emis factura pe onorariu în contextul în care am spus de zeci de ori chestiunea onorariului, m-am văzut împreună cu tine, cu Shimon, după ce i-am făcut scandal lui Tal că nu ne dă banii, ba îmi amintesc că te-ai văzut cu Benny la el pe yacht şi atunci când m-ai rugat ţi-am dat situaţia şi te-am rugat să insişti şi pe onorariul de succes şi ai încercat şi tu, fără succes.De fapt schimbarea mea din Proiect este făcută, în realitate, pt că eu nu mai vroiam să lucrez fiind neplătiţi 10 luni. Nu poţi după 7 ani de laude la adresa mea în proiect, brusc să spui că nu mai sunt bun. Pur şi simplu au refuzat discuţia şi nici măcar nu am emis o factură pe onorariu, că nu aveam nici un criteriu să o facem (care e valoarea bunului?) şi pentru că nu vroiam să suportăm sute de mii TVA. Dar tu cunoşti Gabi toate chestiunile astea.De câte ori toţi anii ăştia am zis de onorariu şi am spus că trebuie să rezolvăm cumva? Dacă capul jos pt că avem RMGC (n.n.- proiectul Roşia Montană, în care era implicat inculpatul Benny Steinmetz) îl înţeleg, heirupismul ăsta de a lucra acum în spume pt ei nu-l pot înţelege pt că de plătit văd că tot nu ne plătesc. Dacă vrea Cristina să te impresioneze, să o facă, dar firma pierde timp, bani şi nervi pe gratis. Şi tumbele doamnei mă enervează teribil” – fil.64, vol.52 dup.

– email 4.04.2013 G.Zbârcea / R.Roşu:” Ţi-am dat ca să ştii.Atât.Nu fac anchete, nu am trimis nici lui Ţuca sau Damian (n.n- alţi parteneri ai S.C.A.TZA). Mi s-a părut important să ştii, atât.No offence.Stai liniştit.”

Ulterior, în urma negocierilor cu inculpatul Tal Silberstein, s-a stabilit ca onorariul de succes pentru obţinerea Fermei Regale Băneasa va rămâne de 1,5%, dar acesta se va plăti în momentul valorificării bunurilor de către Reciplia către terţi (fil.90, vol.52 dup).

Chiar dacă prevederea unui onorariu de succes nu este o chestiune prohibită, câtă vreme nu este vorba despre un pact de quota litis, şi nu i se cuvenea exclusiv inculpatului Roşu, înscrisurile menţionate anterior demonstrează că exista şi un cert interes material, chiar indirect, al acestuia, având în vedere şi calitatea sa de partener la S.C.A.TZA, pentru a fi obţinute bunurile revendicate de inculpatul Al României Paul. Mai mult, acelaşi probatoriu dovedeşte că încasarea ulterioară a acestui onorariu, ca şi cel cuvenit pentru obţinerea Pădurii Snagov, a constituit o preocupare a inculpatului Roşu, care a făcut demersuri în acest sens, chestiunea banilor reprezentând, în opinia sa, motivul pentru care a fost îndepărtat din proiectul Prinţul/Reciplia.

Împrejurarea că acest onorariu de succes, calculat ca un procent din valoarea terenului obţinut în mod ilegal de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor (circa 2,7 milioane de euro, reprezentând 2% din valoarea de piaţă a terenului, de 135.874.800 euro), nu a fost încasat efectiv, cel puţin până la îndepărtarea inculpatului Roşu din proiectul Prinţul/Reciplia, este lipsită de relevanţă, întrucât nu s-a datorat lipsei de interes a S.C.A.TZA şi, în particular, a inculpatului Roşu, ci lipsei de voinţă a celorlalţi membri ai grupului infracţional organizat, care se aflau în spatele Reciplia, de a-l plăti, în condiţiile în care bunul nu fusese valorificat.

Din toate cele expuse anterior, rezultă că adevăratul şi singurul client al inculpatului Roşu, în calitatea sa de avocat la S.C.A.TZA, era Reciplia Ltd. care controla inculpata S.C Reciplia S.R.L., aspect pe care l-a ascuns în relaţia cu reprezentanţii Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor. Acestora le-a fost creată aparenţa că acţionează în calitate de reprezentant al inculpatului Al României Paul, deşi, potrivit contractului din 1.11.2006, redactat chiar de inculpatul Roşu, cel dintâi inculpat îşi cesionase drepturile inculpatei S.C.Reciplia S.R.L., stratagemă  folosită pentru a maximiza şansele de reuşită a demersurilor de obţinere a terenului, prin prezentarea inculpatului Al României Paul ca membru al familiei regale şi moştenitor al fostului rege Carol al II-lea. Devoalarea contractului de cesiune din 1.11.2006 şi substituirea S.C.Reciplia S.R.L. în procedurile judiciare şi administrative pornite de inculpatul Al României Paul cu privire la bunurile revendicate ar fi atras după sine riscul, semnalat ulterior membrilor grupului infracţional organizat (a se vedea email-ul menţionat anterior, din 3.04.2013), ca S.C.Reciplia S.R.L., în calitate de cesionar de drepturi, să nu fie considerată persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar demersurile de obţinere a acestora să fie sortite eşecului.

Este adevărat că, teoretic, un contract de asistenţă juridică poate fi încheiat şi în beneficiul unui terţ, însă în speţă nu ne aflăm într-o asemenea ipoteză, în condiţiile în care împuternicirea avocaţială a fost semnată chiar de inculpatul Al României Paul, în calitate de client.

Independent de existenţa sau nu a unui contract de asistenţă juridică încheiat cu inculpatul Al României Paul (deşi în lipsa acestuia s-ar fi impus efectuarea de cercetări şi sub aspectul infracţiunilor de fals în înscrisuri şi uz de fals, cu referire la împuternicirea avocaţială aflată la dosar), pe fondul acuzaţiilor, Înalta Curte reţine că, în calitate de profesionist al dreptului, inculpatul Roşu a avut de la început reprezentarea faptului că, în raport cu dispoziţiile legale în vigoare la acel moment, pe care chiar şi el trebuia să le respecte, restituirea unui teren agricol, care nu se aflase în intravilan la data preluării sale de către stat, iar în prezent era în administrarea unui institut de cercetare şi în domeniul public al statului, nu poate fi dispusă în mod legal de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

În acest context, este de reţinut că notificarea adresată de S.C.A. TZA  Prefecturii Municipiului Bucureşti pentru a nu demara proceduri de vânzare-cumpărare, de înstrăinare ori de grevare în orice mod a imobilului de 26,87 ha. până la soluţionarea notificării cu privire la retrocederea imobilului, a fost transmisă de această instituţie Subcomisiei de aplicare a Legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1, aspect comunicat S.C.A.TZA prin adresa nr.CG/26425/2007/SP3/2.10.2007 (fil.67,vol.11 dup).

Prin urmare, chiar dacă notificarea referitoare la interdicţia încheierii oricăror acte de dispoziţie cu privire la suprafaţa de teren de 26,87 ha. a fost adresată de S.C.A. TZA, în numele inculpatului Al României Paul, instituţiei Prefectului, în final aceasta a ajuns la Subcomisia de aplicare a Legilor fondului funciar de pe lângă Consiliul Local al Sectorului 1, considerându-se că numai această instituţie, în procedura de aplicare a procedurilor de aplicare a legilor fondului funciar, ar putea dispune, în tot sau parte, de terenul menţionat în notificare, împrejurare care dovedeşte o dată în plus că inculpatul Roşu cunoştea care era instituţia competentă să dispună cu privire la această notificare.

Pe lângă reglementările în vigoare, analizate în detaliu anterior, în calitatea sa de coordonator din punct de vedere legal al proiectului Prinţul/Reciplia, inculpatul Roşu cunoştea nu doar conţinutul studiilor interne efectuate în cadrul S.C.A. TZA, cum ar cel referitor la regimul juridic al restituirii imobilelor preluate de regimul comunist (fil.278, vol.30 dup), ci şi problemele care se ridicau în legătură cu fosta Fermă Regală Băneasa. 

Astfel, în tabelul transmis de inculpatul Roşu martorului Bejenaru Andrei la 14.01.2008, era menţionată explicit necesitatea stabilirii regimului terenului revendicat (dacă acesta era intra sau extravilan, dacă aparţinea domeniului public sau privat al statului), pentru a determina legea aplicabilă notificării formulate de inculpatul Al României Paul (Legea nr.18/1991 sau Legea nr.10/2001). În acest sens, s-a menţionat că, dacă terenul ar fi fost extravilan, agricol, legea aplicabilă era cea a fondului funciar nr.18/1991, iar nu Legea nr.10/2001 (fil.342, vol.57 dup). 

Or, apartenenţa la domeniul public al terenului vizat, ca şi destinaţia agricolă a acestuia rezultau cu certitudine din actele normative în vigoare, iar situarea terenului în extravilanul localităţii la data preluării de către stat, ca şi destinaţia agricolă a acestuia, inclusiv la acel moment, au fost invocate ulterior de Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, în Nota juridică din 14.04.2008, fiind probate de copia Recensământului agricol din 1948, ambele înscrisuri fiind descoperite cu ocazia percheziţiei de la sediul S.C.A.TZA.

De asemenea, inculpatul Roşu cunoştea şi corespondenţa  pe care inculpatul Al României Paul o purtase anterior cu fostul său avocat, Ion Igreţ, descoperită cu ocazia percheziţiei efectuate la S.C.A TZA, în care acesta din urmă îi atrăgea atenţia inculpatului că “de la prima discuţie v-am adus la cunoştinţă că nu aveţi dreptul să recuperaţi în baza Legii nr.10/2001 nicio fostă proprietate Elena Lupesc, deoarece Legea 10/2001 se aplică doar imobilelor intravilane preluate abuziv în PERIOADA 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ori toate proprietăţile Prinţesei Elena au fost expropriate în anul 1941, deci sunt excluse de la restituire. Cele extravilane, pe lângă că sunt excluse de la restituire, conform Legii 10/2001, dar sunt excluse de la restituire şi pentru faptul că nu au fost cerute în baza Legii 18/1991. În ceea ce priveşte fostele proprietăţi ale Regelui Carol, în afara celor 500 m.p. din Parcul Jianu, nu se mai poate recupera nimic deoarece sunt terenuri extravilane şi nu au fost cerute în termen, în baza Legii nr.18/1991.Complexul Peleş şi celelalte, lăsate prin testament Regelui Mihai, sunt ale acestuia şi recuperarea lor se poate face numai prin instanţele de judecată, şansele fiind minime. Cunoscând toate cele arătate mai sus, v-am cerut acordul să contactez eventuale persoane interesate în a le ceda dreptul dumneavoastră incert în schimbul unor sume de bani. Aţi spus că nu vreţi să ştiţi ce ilegalităţi se fac pentru recuperare şi aţi fost de acord cu cedarea drepturilor litigioase pentru terenul Snagov contra sumei de 600.000 USD şi cu cedarea drepturilor asupra terenului din Băneasa contra sumei de un milion de dolari SUA sau a unui teren de 5 ha în zona Pipera, în vederea valorificării lui. Pentru toate afirmaţiile de mai sus am dovezi provenind de la dumneavoastră (…)” – fil.494, vol.30 dup.

Prin urmare, dincolo de orice alte discuţii în legătură cu îndeplinirea condiţiilor referitoare la calitatea de moştenitor a inculpatului Al României Paul ori la dovedirea dreptului de proprietate, inculpatul Roşu a ştiut că restituirea respectivului teren de către Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu se poate face decât prin încălcarea legii de către reprezentanţii săi, cu consecinţa producerii unui prejudiciu domeniului public al statului, ceea ce din perspectiva legii penale constituie infracţiunea de abuz în serviciu.

În acest context, Înalta Curte reţine că, în calitatea sa de avocat, inculpatul Roşu era obligat să respecte în primul rând dispoziţiile legale.

Potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, în exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic.

Potrivit art.37 alin.6 şi 7 din aceeaşi lege, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin.5, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului. Nerespectarea de către avocat a prevederilor alin.6 constituie abatere disciplinară gravă, iar răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea juridică penală sau civilă, după caz.

Potrivit art.7 alin.4 din statutul profesiei de avocat, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, avocatul este dator să dea clientului sfaturi juridice corespunzătoare legii şi să acţioneze numai în limitele legii, statutului, codului deontologic, potrivit crezului său profesional. 

Potrivit art.114 alin.2 din acelaşi statut, activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic.

Potrivit art.144 alin.2 şi 3 din statut, avocatul este obligat să se abţină de la asistarea şi sfătuirea conştientă a unui client în activităţi infracţionale. Un avocat este îndreptăţit să se retragă imediat şi să renunţe la asistarea şi reprezentarea clientului, în cazul în care, acţiunile şi scopurile clientului, deşi aparent legale la începutul asistenţei şi/sau reprezentării, se dovedesc pe parcursul acesteia ca fiind infracţionale.

Potrivit deciziei nr.1486 din 27.10.2007 a Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R.), începând cu 1.01.2007  Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană se aplică în România ca fiind şi Codul deontologic al avocatului român.

Astfel, potrivit pct.1.1 din acest cod, îndatoririle avocatului nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în cadrul legii.Avocatul trebuie să vegheze la respectul Statului de drept şi a intereselor celor ale căror drepturi şi libertăţi le apără.

De asemenea, sub rezerva respectării stricte a normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport cu propriile sale interese sau cu interesele confraţilor săi. 

Rezultă aşadar că obligaţia avocatului de a apăra interesele clientului său nu este una absolută, ci aceasta subzistă numai până la punctul în care aceste interese intră în coliziune cu dispoziţiile legale. Altfel spus, mai presus de interesele clientului este legea, astfel încât avocatul nu are o fidelitate oarbă faţă de clientul său, fiind obligat să se abţină de la asistarea/reprezentarea acestuia, atunci când clientul este angrenat în activităţi ilicite şi, mai grav, infracţionale.

Într-o asemenea ipoteză, avocaţii nu beneficiază de imunitate în faţa legii penale, ci răspund pentru faptele penale săvârşite în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta.

În apărarea sa, inculpatul Roşu nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de care este acuzat, susţinând că a exprimat doar opinii juridice şi că a acţionat în interesul clientului său.

În speţă, contrar susţinerilor sale, inculpatul Roşu nu este acuzat de fapte care se circumscriu exercitării cu bună-credinţă şi în limitele legii a profesiei de avocat, ci de implicarea sa în demersuri ilicite, săvârşite în contextul existenţei unui grup infracţional organizat cu ramificaţii transfrontaliere din care a făcut parte încă de la data constituirii lui, ce a avut ca scop însuşirea unor bunuri prin încălcarea legii, lucru care s-a şi realizat în cele două cazuri care fac obiectul cercetărilor în prezenta cauză (Pădurea Snagov şi Ferma Regală Băneasa).

Întrucât însuşirea acestor bunuri trebuia să aibă o aparenţă de legalitate, grupul infracţional organizat a presupus şi angrenarea unor profesionişti în domeniul dreptului în aceste fapte ilicite, fie prin cooptarea ca membru al grupării, cum a fost cazul inculpatului Roşu, fie prin folosirea poziţiei deţinute în cadrul instituţiei publice care era învestită cu soluţionarea notificării, cum a fost cazul inculpatei Dicu, avocat angajat să acorde asistenţă juridică Institutului de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Prin urmare, inculpaţii Dicu şi Roşu nu sunt acuzaţi pentru opiniile juridice pe care le-au exprimat, şi care, teoretic, pot fi şi greşite, în situaţia unor avocaţi incompetenţi, ci pentru conlucrarea activă în atingerea unui scop ilicit, respectiv scoaterea din patrimoniul statului şi însuşirea a unui bun, în beneficiul unor terţi şi a grupului infracţional din care aceştia făceau parte.

În acest context, Înalta Curte reţine că opiniile juridice se fundamentează pe elemente factuale rezultate din mijloace de probă (înscrisuri). Or, aşa cum s-a arătat anterior în considerentele deciziei, documentele ataşate notificării, cunoscute de inculpaţii Dicu şi Roşu, nu dovedeau nici calitatea de persoană îndreptăţită a lui Al României Pual la restituirea Fermei Regale Băneasa şi nici incidenţa Legii nr.10/2001 cu privire la respectivul teren, astfel încât orice demers efectuat în acest scop era unul ilicit.

Deşi inculpatul Roşu a fost conştient de la bun început că restituirea Fermei Regale Băneasa se poate face doar cu încălcarea legii, acesta nu doar că nu s-a abţinut de la desfăşurarea în continuare a unor demersuri cu evidentă conotaţie penală, ci a acţionat în sens contrar, forţând obţinerea unei decizii ilicite în beneficiul unor terţe persoane, care se aflau în spatele adevăratului său client, dar, aşa cum s-a reţinut anterior, şi în propriul beneficiu, în mod indirect.

Astfel, după ce au intrat în posesia Notei juridice întocmită de inculpata Dicu la 14.04.2008 şi însuşită de directorul institutului, Iliescu Horia, din care rezulta, între altele, că terenul nu face obiectul Legii nr.10/2001, întrucât se afla în extravilan la momentul preluării abuzive, membrii grupului infracţional organizat au realizat că pentru obţinerea unei soluţii favorabile este necesară schimbarea punctului de vedere sus-menţionat, prin influenţarea persoanelor care l-au semnat.

În acest sens, membrii grupului infracţional au conlucrat îndeaproape, iar demersurile lor s-au completat reciproc, în condiţiile în care cu toţii cunoşteau situaţia terenului revendicat. Probatoriul testimonial, dar şi declaraţiile inculpaţilor, analizate anterior, îi plasează în centrul acestor demersuri pe inculpaţii Truică şi Roşu, coordonaţi de inculpatul Tal Silberstein, astfel încât nu se poate susţine că fiecare a acţionat independent şi fără vreo cunoştinţă despre acţiunile celuilalt.

Restituirea Fermei Regale Băneasa nu mai era o chestiune care-l privea strict pe inculpatul Al României Paul, ci constituia o parte a înţelegerii ce a stat la baza încheierii contractului de cesiune din 1.11.2006, astfel încât interesul de a obţine acest bun aparţinea inculpaţilor care se aflau în spatele proiectului Prinţul/Reciplia.

Aşa cum rezultă din probatoriu, inculpaţii Truică şi Tal Silberstein au acţionat “la vedere” în relaţia cu Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, în particular, cu directorul acestuia, Iliescu Horia, astfel încât nu se poate susţine că inculpatul Roşu a fost străin de aceste demersuri, fiind o victimă inocentă a unor coincidenţe nefavorabile, cu atât mai mult cu cât prezenţa sa şi a inculpatului Truică la sediul institutului a fost, cel puţin în parte (a se vedea şedinţa Consiliului de Administraţie), concomitentă.

Însuşi inculpatul Roşu, în prima declaraţie dată în cauză a recunoscut implicarea celor doi, arătând că “Tal sau Truică, nu mai reţin, ne-au cerut să depunem un punct de vedere juridic în legătură cu drepturile prinţului”, iar ulterior, după ce s-a primit invitaţia de a participa la şedinţa Consiliului de Administraţie, “eu am fost sunat de Remus Truică sau de prinţul Paul, cerându-mi se să îl asist pe acesta în calitate de invitat la respectiva şedinţă.”

Mai mult, în aceeaşi declaraţie, inculpatul Roşu a arătat că, într-o discuţie purtată cu inculpatul Truică după câteva săptămâni de la obţinerea terenului, “acesta a spus că s-a ocupat de această revendicare cu domnul Iliescu, dar la acel moment nu am înţeles sensul acelor cuvinte”.

Deşi în faţa primei instanţe inculpatul Roşu a retractat această afirmaţie, arătând că a făcut-o la presiunea procurorului şi în condiţiile în care a resimţit oboseală şi stres, la care s-au adăugat “asigurările avocatului meu domnul Şurghie că trebuie să zic orice, ceva despre domnul Horia IIiescu ca să plecăm acasa”, este de reţinut, pe de o parte, că inculpatul Roşu avea cunoştinţe juridice şi a dat această declaraţie în deplină cunoştinţă de cauză, deşi putea să se prevaleze de dreptul la tăcere, iar, pe de altă parte, că este greu de crezut că propriul avocat (ales) al inculpatului, în loc să se opună presupuselor “presiuni ale procurorului”, şi-ar fi instigat clientul să declare lucruri neadevărate, cu probabile consecinţe penale, cu privire la un terţ, dându-i “asigurări” că astfel vor merge acasă. În plus, în finalul declaraţiei, care a fost înregistrată audio-video, există menţiunea însuşită sub semnătură de inculpatul Roşu, potrivit căreia “după ce am citit declaraţia în întregime constat că aceasta corespunde celor declarate de mine astfel că o semnez ca atare fără vreo obiecţie.”

În ce priveşte afirmaţia retractată, aceasta punea în discuţie corectitudinea întregului proces desfăşurat la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi finalizat cu restituirea terenului, dar şi implicarea inculpatului Truică în soluţionarea revendicării, aspect pe care inculpatul Roşu îl cunoştea, în condiţiile în care, potrivit celor expuse anterior, a primit indicaţii de la acesta.

Dacă inculpatul Truică, ajutat şi de inculpatul Tal Silberstein, s-a ocupat (cu succes) de directorul Iliescu, inclusiv prin mituirea acestuia, inculpatului Roşu i-a revenit misiunea de a obţine susţinerea inculpatei Dicu, ţinând seama că membrii Consiliului de Administraţie, care urma să decidă asupra restituirii terenului, nu aveau pregătire juridică.

Astfel, susţinerea cauzei inculpaţilor de către directorul Iliescu, deşi necesară, nu era suficientă, ci aceasta trebuia dublată de argumente cu aparenţă de legalitate, provenind din partea avocatului institutului.

În acest sens, ca urmare a influenţelor exercitate de inculpatul Truică asupra directorului Iliescu, acesta i-a cerut inculpatei Dicu să se deplaseze la sediul S.C.A.TZA şi să ia legătura cu inculpatul Roşu.

Chiar dacă inculpaţii Roşu şi Dicu au încercat să minimalizeze importanţa vizitelor efectuate de cea din urmă la sediul S.C.A.TZA, cei doi inculpaţi nu au reuşit să explice în mod convingător de ce era necesar un asemenea demers, în condiţiile în care, prin ipoteză, inculpatul Roşu, în calitatea sa de “avocat” al inculpatului Al României Paul, redactase şi transmisese în scris punctul de vedere al “clientului” său cu privire la aspectele menţionate în Nota juridică întocmită anterior de inculpata Dicu, iar aceasta din urmă putea să-şi reconsidere poziţia iniţială, desigur, în mod argumentat, exclusiv pe baza răspunsului primit în scris de la inculpatul Al României Paul şi a noilor înscrisuri eventual prezentate de acesta, toate acestea trebuind a fi raportate strict la dispoziţiile legale relevante în vigoare.

În realitate, după discuţiile purtate cu inculpatul Roşu, inculpata Dicu s-a transformat în al doilea avocat al inculpatului Al României Paul (presupunând că primul a fost, în mod legal, inculpatul Roşu), făcând abstracţie nu doar de Nota juridică pe care o întocmise anterior şi de împrejurarea că, formal, trebuia să apere interesele institutului, ci mai ales de dispoziţiile legale relevante în materie.

Această “colaborare” între cei doi avocaţi, care teoretic asistau clienţi cu interese contrare, nu s-a rezumat la vizitele făcute în această fază de inculpata Dicu la sediul S.C.A.TZA, ci a avut în vedere, aşa cum s-a menţionat anterior, şi transmiterea unui document intern ale institului, respectiv procesul-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, pe care, în spiritul “normalei exercitări a profesiei de avocat”, cei doi inculpaţi cu pregătire juridică l-au definitivat împreună.

În acest context, este de precizat  faptul că nu era pentru prima dată când S.C.A. TZA şi, implicit, inculpatul Roşu, în calitate de coordonator al proiectului Prinţul/Reciplia au avut acces la documente interne ale Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, în condiţiile în care la percheziţia efectuată la sediul societăţii de avocaţi a fost găsită decizia nr.67 din 19.05.2006 emisă de A.S.A.S., prin care Iliescu Horia fusese numit director al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor şi din care rezultau inclusiv veniturile acestuia (2800 lei salariu de încadrare şi 40% indemnizaţie de conducere), act pe care nici societatea de avocaţi şi nici clientul său, S.C. Reciplia S.R.L., nu îl puteau obţine în mod legal şi nu putea avea vreo legătură cu “normala exercitare a profesiei de avocat” în legătură cu restituirea Fermei Regale Băneasa.

Deşi inculpata Dicu a negat că şi-ar fi schimbat punctul de vedere exprimat oficial la 14.04.2008, ca urmare a influenţelor exercitate de inculpatul Roşu, este evident că această schimbare de atitudine a inculpatei Dicu nu s-a datorat vreunei revelaţii juridice pe care a avut-o din proprie iniţiativă, recitind condiţiile impuse de Legea nr.10/2001 şi actele aflate la dosarul administrativ, ci aceasta s-a produs doar după ce inculpata s-a deplasat la sediul S.C.A. TZA şi a discutat cu inculpatul Roşu.

Mai mult, inculpata Dicu nu şi-a schimbat doar opinia juridică exprimată în Nota din 14.04.2008, ci s-a implicat activ şi în privinţa efectuării expertizei dispusă de Consiliul de Administraţie, deşi nu avea nimic de-a face cu “normala exercitare a profesiei de avocat”.

Modificarea punctului de vedere al inculpatei Dicu cu privire la competenţa institutului de a dispune asupra notificării în baza Legii nr.10/2001 nu era însă suficientă, mai ales în condiţiile în care aceasta nu a întocmit o nouă Notă juridică, în sens contrar celei dintâi, în care să argumenteze schimbarea opiniei.

În acest sens, deşi cunoşteau că Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu putea să restituie în mod legal terenul revendicat, pentru a obţine efectul scontat prin susţinerea de către directorul şi avocatul institutului a pretenţiilor inculpatului Al României Paul, membrii grupului infracţional organizat au acţionat şi pe alte două paliere, în care inculpatul Roşu, în calitatea sa de coordonator al proiectului Prinţul/Reciplia, a avut rolul principal.

Astfel, strategia pusă la cale a urmărit, pe de o parte, crearea unei stări de presiune, dar şi de temere membrilor Consiliului de Administraţie, prin prezentarea deformată a consecinţelor pe care aceştia le-ar putea suporta în cazul luării unei decizii nefavorabile inculpatului Al României Paul, iar, pe de altă parte, influenţarea în mod direct a membrilor Consiliului de Administraţie, prin prezenţa inculpaţilor la şedinţa la care urma să se ia în discuţie notificarea formulată, inclusiv a inculpatului Al României Paul, care avea să fie înfăţişat ca membru al familie regale a României şi moştenitor al fostului rege Carol al-II-lea, deşi ştiau că aceasta nu corespunde adevărului.

În acest sens, prin memoriile succesive din 26.08.2008 şi 27.08.2008, având acelaşi conţinut, primul semnat exclusiv de inculpatul Roşu, în numele S.C.A.TZA, în calitate de “avocaţi ai Alteţei Sale Regale Prinţul Paul Philippe al României”, iar cel de-al doilea, de inculpaţii Al României Paul şi Roşu, după ce s-au reluat argumentele expuse în Precizările din 9.05.2008, într-un capitol distinct au fost expuse “consecinţele legale ale tergiversării soluţionării cererii.” (fil.217, 223, vol.10 dup).

Făcând referire la dispoziţii legale care nu erau şi nu au fost niciodată în vigoare (a se vedea art.315 din Codul penal din 2004, aprobat prin Legea nr.301/2004), inculpaţii au pus în vedere directorului şi Consiliului de Administraţie al Institutului pentru Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor că “fapta persoanelor abilitate de a soluţiona (n.n.) cererea subsemnatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzut de art.315 Cod penal.”

De asemenea, s-a menţionat că, “tot ca o consecinţă a tergiversării soluţionării prezentei notificări, vă învederăm faptul că, suntem îndreptăţiţi să iniţiem măsurile legale ce se impun pentru obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului.”

Deşi aparent chestiunea pusă în discuţie, prin termenii ultimativi folosiţi în cele două memorii, tindea doar la soluţionarea cu celeritate a notificării (în condiţiile în care de la data depunerii ei, 13.02.2002 şi până în anul 2007 nu existase însă vreun demers similar, cel puţin din partea inculpatului Al României Paul), în realitate acestea urmăreau să pună o presiune pe conducerea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în sensul restituirii imobilului solicitat, fapt care rezultă atât din destinatarii memoriilor, indicaţi în antet (Consiliul de Administraţie şi directorul Horia Iliescu), cât şi din ultima frază, în care era exprimată “încrederea că veţi da eficienţă dispoziţiilor legale incidente şi că veţi soluţiona prezenta cerere în cel mai scurt timp posibil, în sensul restituirii în natură a Terenului”.

Aceste memorii-somaţii au fost utilizate în şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008 de directorul Iliescu Horia pentru a justifica soluţia de admitere a cererii de restituire.

În acest sens, în faţa instanţei de apel, martorul Oancea Florin, membru al Consiliului de Administraţie, a arătat că “singura presiune pe care am simţit-o în legătură cu opinia exprimată privind retrocedarea a fost momentul în care în cadrul şedinţei s-a susţinut că trebuie să avem în vedere şi daunele care se vor plăti în cazul în care nu se va da curs solicitării”, care confirmă astfel cele relatate în faza de urmărire penală de un alt membru al Consiliului de Administraţie, martora Andrei Ana-Maria, care a arătat că “un rol determinant în convingerea noastră l-a avut şi directorul Horia IIiescu, care ne atenţiona că prinţul a făcut poze cu terenul în paragină, acesta inducându-ne ideea că ar exista un risc de răspundere penală dacă nu retrocedăm terenul solicitat prin faptul că îi încălcăm dreptul la reconstituirea proprietăţii şi prin faptul că nu putem justifica lăsarea în degradare a unor terenuri aflate în administrarea institutului”.

Prin urmare, efectul scontat prin cele două memorii-somaţii s-a produs, fiind fără relevanţă că ameninţările din cuprinsul lor au fost aduse în discuţie de directorul Horia Iliescu, în condiţiile în care, pe de o parte, memoriile proveneau de la inculpaţi, iar pe de altă parte, potrivit celor expuse anterior, directorul fusese mituit pentru a susţine retrocedarea terenului, acţionând aşadar în deplină înţelegere cu ceilalţi inculpaţi.

Prin comparaţie, este de reţinut modul contrar în care au procedat reprezentanţii unei alte instituţii publice care a fost notificată în condiţii similare cu Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor pentru retrocedarea fostei Ferme Regale Băneasa, respectiv Regia Autonomă Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian ROMATSA. Astfel, dincolo de împrejurarea că avocatul Romatsa nu s-a deplasat la sediul S.C.A.TZA, ci discuţiile s-au purtat la sediul regiei, fiind consemnate într-o minută, atât conducerea Romatsa, cât şi avocatul acesteia au insistat pentru completarea dosarului administrativ cu mai multe documente/informaţii cerute încă în urmă cu 2 ani, refuzând astfel să dea curs solicitării avocaţilor S.C.A.TZA de soluţionare a notificării. În aceste condiţii, inculpatul Al României Paul s-a adresat şi instanţei civile, reclamând nesoluţionarea notificării, însă până în prezent cauza nu a fost soluţionată, fiind suspendată până la soluţionarea dosarului penal de faţă (a se vedea dosarul nr.22428/3/ 2013* al Tribunalului Bucureşti, Secţia a-IV-a civilă).

Or, această diferenţă de abordare a aceleiaşi probleme (soluţionarea unei notificări prin care se revendica aceeaşi suprafaţă de teren, fosta Fermă Regală Băneasa), se explică tocmai prin “legătura specială” stabilită între inculpatul Al României Paul şi “reprezentanţii” săi, în principal, inculpaţii Truică şi Roşu, pe de o parte, şi persoanele care au reprezentat Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, respectiv directorul Iliescu şi inculpata Dicu, pe de altă parte, care au preferat să susţină interesele grupului infracţional organizat, iar nu să respecte legea.

Presiunea pentru a obţine o decizie nelegală din partea Consiliului de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, creată prin cele două memorii-somaţii, a fost susţinută ulterior de prezenţa inculpaţilor la şedinţa la care urma să se ia în discuţie notificarea formulată, inclusiv a inculpatului Al României Paul.

În acest sens, prevalându-se de disp.art.25 alin.2 din Legea nr.10/ 2001, care permiteau invitarea persoanei îndreptăţite pentru a-şi susţine cererea în organului de conducere al unităţii deţinătoare, inculpatul Al României Paul, însoţit de inculpatul Roşu Robert, care s-a prezentat ca fiind avocatul acestuia, au fost invitaţi şi au participat la şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008.

Cu această ocazie, inculpatul Roşu a înmânat fiecărui membru al consiliului câte un dosar cu documente în care se prezenta că inculpatul AL României Paul este recunoscut ca membru al Casei Regale a României şi a susţinut că acesta are dreptul la retrocedarea imobilului solicitat.

Astfel, martorul Pascu Alexandru a arătat că “avocatul Roşu a prezentat dosarul, respectiv că Paul al României este moştenitorul lui Carol al II-lea, că a achiziţionat drepturi litigioase de la o doamnă şi a prezentat arborele genealogic. A fost ceva foarte pompos şi nu pot să redau tot ce a prezentat, dar a spus că dosarul este complet.” (declaraţia din 22.01.2016, fil.224, vol.5 dup, menţinută în declaraţia din 26.06.2020 dată în faţa instanţei de apel), în acelaşi sens fiind şi declaraţia dată în calitate de suspect de Gheorghiţă Dragomira, în prezenţa apărătorului ales al inculpatului Roşu (fil.261, vol.4 dup)

Tot astfel, martora Andrei Ana Maria a arătat că la acea şedinţă inculpatul Roşu a prezentat documente din care rezulta că Al României Paul are dreptul la retocedare, încercând să-i convingă de apartenenţa acestuia la Casa Regală şi de drepturile ce decurg din acest statut (fil.207 vol.5 dup, declaraţie menţinută în faţa instanţei de fond la 13.04.2018)

În fine, martorul Oancea Florin a relatat în faţa primei instanţe că în şedinţa din 2.09.2008 “ni s-a explicat istoria casei Regale a României, am înţeles cu toţii că domnul Paul al României este un urmaş al Regelui Carol al II-lea.Ni s-a spus că trebuie să facem restituirea în natură (…) am fost convins de către juriştii prezenţi la acea şedinţă că noi facem un lucru corect (…) Apoi am văzut că există o serie întreagă de argumente legale care arată că nu îndeplinea toate condiţiile solicitate de lege” (declaraţia din 13.04.2018, menţinută în faţa Înaltei Curţi), iar în depoziţia dată în apel a precizat că “în actele care mi-au fost prezentate şi care mi s-a indicat că atestă calitatea de moştenitor al lui Al României Paul Philippe îmi aduc aminte că a fost o hotărâre a unei instanţe române prin care se statua asupra faptului că Al României Paul Philippe este moştenitor al regelui Carol al II-lea şi un alt document prin care Al României Paul Philippe cumpărase drepturile succesorale ale lui Monique Urdărianu, moştenitoare a Elenei Lupescu fosta soţie a lui Carol.” (declaraţia din 26.06.2020)

În fapt, atât inculpatul Al României Paul, cât şi inculpatul Roşu cunoşteau că la acea dată, 2.09.2008, hotărârea de exequatur, prin care se recunoştea practic paternitatea lui Mircea Grigore, tatăl inculpatului Al României Paul, faţă de fostul rege Carol al II-lea şi în baza căruia fusese emis certificatul de calitate de moştenitor nr.55/2005, fusese desfiinţată în căile de atac, iar cauza respectivă se afla din nou pe rolul primei instanţe, fără a se fi obţinut până la acea dată o hotărâre în fond.

Prin urmare, la data de 2.09.2008 nu era stabilită în mod legal calitatea inculpatului Al României Paul, de nepot de fiu al fostului rege Carol al II-lea şi, cu atât mai puţin, acesta nu era membru al familiei regale a României.

Mai mult, inculpatul Roşu, în calitate de coordonator al proiectului Prinţul/Reciplia, cunoştea nu numai faptul că notificarea având ca obiect terenul fostei Ferme Regale Băneasa fusese formulată de inculpatul Al României Paul în nume propriu, iar nu de tatăl său, Mircea Grigore, care era în viaţa la acea dată, ci şi consecinţele juridice ale unui asemenea demers.

Astfel, în Sinteza raportului legal referitor la proprietăţile inculpatului Al României Paul, întocmit la 18.10.2006 de S.C.A TZA, sub coordonarea inculpatului Roşu, pentru B.S.G. şi Reciplia (societăţi în spatele cărora se afla inculpatul Benyamin Steinmetz), s-a reţinut explicit că: “există riscul ca, în cazul respingerii în mod irevocabil a cererii de recunoaştere în România a Hotărârii de la Lisabona, orice persoană interesată să solicite modificarea certificatului de naştere contestând că Carol Mircea Grigore ar avea stabilită filiaţia faţă de tată. Consecinţa ar putea fi aceea a nerecunoaşterii calităţii lui Carol Mircea Grigore de moştenitor al Regelui Carol al-II-lea al României. Aşadar nici Paul Philippe al României nu ar mai putea pretinde drepturi asupra unor bunuri ce au făcut parte din patrimoniul Regelui Carol al-II-lea al României.

(…)Pentru a putea solicita restituirea bunurilor ce au aparţinut unor membri ai Familiei Regale, Paul Philippe al României trebuie să facă dovada calităţii sale de moştenitor/succesor al persoanei căreia i-a aparţinut bunul a cărui restituire se solicită. Această calitate trebuie să existe la momentul la care s-a solicitat restituirea bunului.

Sub acest aspect, semnalăm riscul respingerii acelor cereri de restituire formulate de către Paul Philippe al României în nume propriu pentru bunuri moştenite de Carol Mircea Grigore şi care atâta timp cât era în viaţă, avea în realitate calitatea legală de a formula aceste cereri. Este vorba despre bunurile care au apaţinut Regele Carol al-II-lea al României şi Regina Elisabeta a Greciei.” (fil.231, vol.56 dup)

Or, întreaga construcţie folosită în faţa Consiliului de Administraţie s-a făcut în jurul acestei calităţi a inculpatului Al României Paul, aceasta fiind de fapt şi explicaţia prezenţei sale personale în şedinţa din 2.09.2008.

De asemenea, nici celelalte documente prezentate, analizate anterior în prezenta decizie, nu dovedeau că inculpatul Al României Paul este ,persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Prin urmare, deşi inculpatul Roşu a susţinut că în faţa Consiliului de Administraţie al institutului a formulat doar opinii juridice, acesta eludează cu bună ştiinţă împrejurarea că, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea opinie s-a bazat pe ascunderea adevăratei situaţii de fapt rezultată din înscrisurile existente la acel moment şi care făceau imposibilă retrocedarea Fermei Regale Băneasa de către Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Astfel, dincolo de condiţiile de fond prevăzute de Legea nr.10/2001, una dintre chestiunile puse în discuţie de martorul Oancea Florin a fost necesitatea stabilirii statutului de extravilan sau intravilan a terenului la momentul preluării sale de către stat, în raport de care, aşa cum martorul a arătat în mod explicit (a se vedea însemnările olografe din Registrul de procese-verbale), “Legea 10 devine inaplicabilă”.

Aşa cum rezultă atât din Registrul de procese-verbale, cât şi din procesul-verbal al şedinţei din 2.09.2008, singura persoană care a intervenit sub acest aspect, care punea în discuţie însăşi competenţa institutului de a soluţiona notificarea, a fost inculpatul Roşu, care “aduce la cunoştinţă faptul că la momentul preluării terenului, acesta nu a fost extravilan.Terenul era situat în comuna Băneasa la acel moment, deci intravilan.” 

Problema pusă în discuţie de martorul Oancea nu presupunea exprimarea unei “opinii juridice”, ci era o chestiune de fapt afirmată de inculpat cu valoare de certitudine, care avea certe consecinţe juridice, întrucât în raport de aceasta Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor putea sau nu să soluţioneze notificarea cu care fusese învestit.

Aşa cum s-a arătat, pe lângă lipsa de cunoştinţe juridice, membrii Consiliului de Administraţie nu au avut la dispoziţie Nota juridică din 14.04.2008 şi nici documentul în baza căruia a fost întocmită, din care rezultau că notificarea nu putea să fie legal analizată de institut, având în vedere amplasarea terenului în extravilan la data preluării de către stat.

Or, la acel moment, ca şi inculpata Dicu, inculpatul Roşu cunoştea conţinutul documentului pus la dispoziţie de institut odată cu Nota juridică din 14.04.2008, singurul act din care rezulta categoria şi amplasarea terenului la data preluării de către stat, respectiv “Borderoul populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din comuna suburbană Băneasa”, întocmit conform “Recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948”, descoperit cu ocazia percheziţiei efectuate la S.C.A.TZA (fil.358, vol.30).

Din chiar titlul documentului rezulta că recensământul “agricol” a avut în vedere doar “proprietăţile şi explotaţiile agricole”, iar terenurile ce compuneau la acea dată fosta Fermă Regală Băneasa (grădini de zarzavat, fâneţe naturale, păşuni, vii altoite, livezi cu pomi), erau situate în întregime “în hotarul satului”, sintagmă care nu desemna, aşa cum s-a reţinut anterior în considerentele prezentei decizii, intravilanul comunei.

Mai mult, inculpatul Roşu cunoştea că, potrivit actelor normative în vigoare, terenul în cauză era şi la momentul soluţionării notificării unul în cea mai mare parte agricol (27,23 ha. din 31.409 ha.), aflat în administrarea unui institut de cercetări agricole şi în domeniul public al statului, astfel încât nici din această perspectivă terenul nu putea fi restituit de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în baza Legii nr.10/2001, decât cu încălcarea dispoziţiile art.8 alin.1 din lege.

  Chiar dacă această din urmă chestiune nici măcar nu a fost amintită de cineva cu ocazia dezbaterilor din 2.09.2008, deşi aceasta putea şi trebuia să fie pusă în discuţie măcar de conducerea executivă şi/sau avocatul instituţiei publice, ea contribuie, alături de susţinerile sale explicite făcute în contra evidenţei în aceeaşi şedinţă, la conturarea formei de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul Roşu.

Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art.37 alin.6 şi 7 din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea prevederilor alin.5, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului.

Este evident că, prin susţinerile sale, inculpatul Roşu nu a avut în vedere “stabilirea adevărului”, ci, dimpotrivă, inducerea în eroare asupra unei chestiuni de fapt şi, prin aceasta, influenţarea membrilor Consiliului de Administraţie în sensul luării unei hotărâri favorabile, dar ilegale, în beneficiul grupării infracţionale din care făcea parte. Această conduită a inculpatului Roşu nu se circumscrie unei “opinii juridice” şi nu reprezintă decât o parte din acuzaţiilor aduse inculpatului, în condiţiile în care acţiunile sale au fost mai numeroase şi nu s-au rezumat la prestaţia sa din şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008.

Astfel, după finalizarea acesteia, deciziile adoptate trebuiau formalizate într-un proces-verbal, care a fost întocmit într-o primă formă de martora Avramovici, iar aceasta l-a transmis inculpatei Dicu spre verificare.

Înscrisurile predate de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, constând în Registrul de procese-verbale şi procesul-verbal semnat de membrii Consiliului de Administraţie, ca şi înscrisul ridicat cu ocazia percheziţiei de la S.C.A.TZA, purtând menţiunea “proiect”, demonstrează, pe de o parte, diferenţe între deciziile luate în şedinţa din 2.09.2008 şi cele menţionate în forma finală a procesului-verbal, iar, pe de altă parte, implicarea inculpatului Roşu, alături de inculpata Dicu, în stabilirea acesteia.

Inculpatul Roşu a susţinut în declaraţia dată în primă instanţă că acest document i-ar fi fost predat la finalul şedinţei din 2.09.2008 şi că fiecare membru al consiliului ar fi primit un asemenea document, inclusiv inculpatul Al României Paul, pentru a fi citit, a confirma că acesta a fost conţinutul şi a-l semna.În plus, inculpatul a susţinut că acest proiect de proces-verbal este identic cu cel semnat, adăugându-se doar nişte referiri privitoare la identificarea terenului.

Aceste susţineri ale inculpatului Roşu nu sunt confirmate de probatoriul administrat în cauză, ci reprezintă doar o încercare a acestuia de a scăpa de răspunderea care-i revine pentru faptele comise.

În primul rând, martora Avramovici, care se ocupa de secretariatul şedinţelor de consiliu, nu a confirmat susţinerile inculpatului Roşu, aceasta arătând în mod constant că, după ce a întocmit procesul-verbal, l-a trimis inculpatei Dicu pentru a fi verificat din punct de vedere juridic şi abia apoi, după ce a primit forma finală,  l-a tipărit şi pus la mapă pentru a fi semnat.

Martorul Pascu Alecsandru, membru al Consiliului de Administraţie, a arătat că în şedinţă se luau notiţe de către martora Avramovici, iar procesul-verbal se întocmea ulterior, poate la o săptămână, nu în aceeaşi zi.

De asemenea, din declaraţiile date de membrii Consiliului de Administraţie nu rezultă că vreunul dintre ei ar fi primit un proiect de proces-verbal la sfârşitul şedinţei pentru a-l citi, verifica şi semna.

Mai mult, chiar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, nu se vede motivul pentru care un proiect al procesului-verbal ar fi fost înmânat pentru citire, confirmare şi semnare unor persoane din exteriorul instituţiei, care au avut doar calitatea de invitaţi la şedinţa consiliului. Acest proces-verbal nu a fost o minută a unei întâlniri, întocmită ad-hoc, ci era un înscris oficial al organului de conducere al instituţiei, cu reguli clare de întocmire şi evidenţă, astfel încât terţii, fie ei şi invitaţi la şedinţele consiliului, nu puteau cenzura în niciun fel procesul-verbal întocmit cu acest prilej şi nu interferau în redactarea, verificarea şi semnarea acestuia.

De altfel, potrivit art.25 alin.3 din Legea nr.10/2001, singurul act care se comunica persoanei îndreptăţite era decizia motivată a unităţii deţinătoare prin care aceasta a soluţionat notificarea, iar printre actele ridicate oficial de către inculpatul Roşu de la institut, conform înscrisului aflat la dosar, nu se află şi procesele-verbale ale celor două şedinţe ale Consiliului de Administraţie.

Prin urmare, dacă aceste procese-verbale nu se predau invitatului la şedinţele de consiliu şi nu erau semnate de acesta, nu se vede raţiunea pentru care i s-ar fi înmânat un proiect al unui asemenea act.

Astfel, aşa cum s-a arătat, nici din discuţiile redate în cuprinsul procesului-verbal semnat ori în varianta olografă a acestuia, din Registrul de procese-verbale, nu rezultă că membrii Consiliului de Administraţie s-ar fi pronunţat în sensul că institutul are competenţa legală de a soluţiona notitificarea în baza Legii nr.10/2001, ca unitate deţinătoare.

Cu toate acestea, în dispozitivul procesului-verbal semnat de membrii Consiliului de Administraţie, prima menţiune este exact aceasta.

Or, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, inclusiv cel testimonial, singura discuţie purtată, care avea legătura cu competenţa institutului de a soluţiona notificarea, s-a referit la necesitatea stabilirii statutului de extravilan sau intravilan a terenului notificat la momentul preluării sale de către stat, iar nu în legătură cu calitatea institutului de unitate deţinătoare.

De altfel, această din urmă calitate nu se putea stabili decât după ce Consiliul de Administraţie ar fi hotărât că nu sunt incidente disp.art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001, care excludeau însăşi soluţionarea notificării în baza acestui act normativ.

De aceea, deşi s-ar putea susţine că statutul de extravilan sau intravilan a terenului la momentul preluării sale de către stat urma să se stabilească abia după efectuarea expertizei, în realitate, menţiunea adăugată în forma finală a procesului-verbal faţă de cea din Registrul de procese-verbale referitoare la calitatea institutului de unitate deţinătoare în sensul Legii nr.10/2001 făcea inutile concluziile raportului de expertiză în ce priveşte amplasarea terenului la momentul preluării de către stat, câtă vreme în procesul-verbal din 2.09.2008 se stabilise deja că este incidentă această lege.

De asemenea, faţă de proiectul de proces-verbal găsit la sediul S.C.A. TZA, varianta finală semnată de membrii Consiliului de Administraţie cuprinde suplimentar, pe mai mult de o pagină, dispoziţii referitoare la emiterea deciziei de restituire în natură, precum şi la acordarea de măsuri prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri aflate în administrarea institutului şi în proprietatea publică a statului, după trecerea lor în proprietatea privată a statului sau a unităţii administrativ teritoriale.

Prin urmare, contrar susţinerilor inculpatului Roşu, între proiectul găsit la sediul S.C.A. TZA şi procesul-verbal semnat de membrii Consiliului de Administraţie şi predat cu ocazia cercetărilor există deosebiri importante, care nu se rezumă la simpla identificare a terenului.

Toate aceste deosebiri demonstrează că inculpatul Roşu, în calitate de coordonator al proiectului Prinţul/Reciplia în cadrul S.C.A. TZA, care s-a ocupat personal de notificarea vizând restituirea Fermei Regale Băneasa,  în deplină conivenţă cu inculpata Dicu, s-a implicat în stabilirea formei finale a procesului-verbal al şedinţei din 2.09.2008 a Consiliului de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, acţionând astfel în afara oricăror atribuţii şi drepturi recunoscute de lege în favoarea unui avocat.

Dispoziţiile procesului-verbal al şedinţei din 2.09.2008 au fost ulterior valorificate ca atare, întrucât au stat la baza emiterii Deciziei nr.30 din 26.09.2008, prin care inculpatului Al României Paul i-au fost restituite 17 ha. din cele 31,4 ha. (27,23 ha. fiind teren agricol), pe care Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor le avea în administrare şi care se aflau în domeniul public al statului.

În ce priveşte şedinţa Consiliului de Administraţie din 26.09.2008, aşa cum rezultă din conţinutul procesului-verbal, discuţiile au vizat exclusiv suprafaţa de teren concretă care va fi restituită, fără a se prezenta aşa-zisul raport de expertiză. Astfel, membrilor consiliului le-au fost prezentate de către directorul Iliescu şi inculpata Dicu “implicaţiile concluziilor raportului de expertiză tehnică topografică agreată de ICDPP asupra notificării ASR Prinţul de România”, fără a li se preciza şi fără a avea posibilitatea de a constata personal că, în fapt, acest raport de expertiză nu răspundea obiectivelor stabilite de acelaşi consiliu la şedinţa precedentă, din 2.09.2008.

Astfel, cele mai importante obiective, cum ar fi identificarea terenului care făcea obiectul notificării şi amplasarea lui la data preluării de către stat, nu au primit răspuns din partea expertului, care, aşa cum s-a arătat, a efectuat expertiza în condiţiile impuse de conducerea restrânsă a institutului şi de inculpata Dicu.

Prin urmare, profitând de inserarea în procesul-verbal din 2.09.2010 a menţiunii vizând recunoaşterea competenţei institutului de a soluţiona notificarea, ca unitate deţinătoare, efectuată în condiţiile menţionate anterior, directorul IIiescu şi inculpata Dicu au purtat discuţiile  exclusiv cu privire la terenul pe care urma să-l primească în concret inculpatul Al României Paul, fără a se mai clarifica dacă, în raport cu amplasarea terenului la momentul preluării sale de jure de către stat, acesta făcea sau nu obiectul Legii nr.10/2001.

În şedinţa din 26.09.2008, inculpatul Roşu a exprimat, în numele inculpatului Al României Paul, acordul cu privire la folosirea temporară de către institut, timp de un an, a unei părţi din suprafaţa de teren ce urma a fi restituită, în condiţiile în care, potrivit martorului Oancea, pe aceasta existau proiecte în derulare, care necesitau înfiinţarea unor culturi. Or, potrivit legislaţiei în vigoare, reconstituirea dreptului de proprietate (de către comisiile de fond funciar) pe vechile amplasamente pentru terenurile agricole aflate în perimetrul unităţilor de cercetare-dezvoltare nu se putea face decât dacă acestea nu erau indispensabile cercetării, ceea ce dovedeşte o dată în plus caracterul nelegal al hotărârilor adoptate de Consiliul de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că probatoriul administrat în cauză, neavut în vedere în totalitate de prima instanţă, demonstrează, pe de o parte, că restituirea terenului fostei Ferme Regale Băneasa către inculpatul Al României Paul s-a făcut cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor din legislaţia primară şi cea secundară, iar pe de altă parte, că această operaţiune a fost înlesnită atât de persoane din interiorul institutului (cum  este cazul inculpatei Dicu), cât şi din afara lui (cum este cazul inculpaţilor Truică şi Roşu), acestea din urmă acţionând în interesul unor terţe persoane (ceilalţi membri ai grupului infracţional constituit în spatele inculpatei S.C.Reciplia S.R.L.), dar şi în propriul interes material, în condiţiile în care cu toţii aveau să câştige din această restituire ilegală.

În cazul inculpaţilor Dicu şi Roşu, actele săvârşite de aceştia nu se circumscriu exercitării profesiei de avocat în limitele prevăzute de dispoziţiile legale şi statutare, interne şi internaţionale, care reglementează această profesie. Ambii inculpaţi au avut reprezentarea faptului că, în raport cu înscrisurile existente în dosarul administrativ, dar şi cu dispoziţiile legale în vigoare, analizate în detaliu în considerentele prezentei decizii, restituirea de către Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor a terenului solicitat de inculpatul Al României Paul nu se putea face decât prin încălcarea legii, astfel încât efectuarea de către ei a oricăror demersuri având drept finalitate ieşirea terenului din domeniul public al statului şi intrarea lui în stăpânirea inculpatului Al României Paul, iar ulterior, a grupului infracţional organizat, reprezenta un act deliberat de înlesnire a unei decizii ilegale, cauzatoare de prejudiciu, adică de complicitate la săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, contrar celor susţinute de inculpaţii Dicu şi Roşu, activitatea lor nu a constat în simpla expunere a unor opinii juridice, ci a fost una mult mai vastă, cei doi inculpaţi conlucrând activ (deşi teoretic reprezentau interese contrare) nu doar pentru a-i influenţa pe membrii Consiliului de Administraţie în luarea deciziei ilegale, dar favorabile grupului infracţional organizat, mizând pe lipsa cunoştinţelor juridice şi pe starea de temere ce le-a fost creată, ci şi pentru definitivarea actelor interne relevante emise de organul de conducere colectivă a institutului (a se vedea procesul-verbal de şedinţă din 2.09.2008), într-un sens favorabil restituirii terenului revendicat.

Deciziile ilegale de restituire a terenului au fost înlesnite şi prin activitatea sau actele întocmite de alţi inculpaţi.

Astfel, deşi prin contractul din 1.11.2006 îşi cesionase drepturile cu privire la fosta Fermă Regală Băneasa către inculpata S.C.Reciplia S.R.L., inculpatul Al României Paul Philippe, animat de dorinţa de intra în posesia procentului negociat din acest bun, a acceptat să facă parte din strategia pusă la cale de membrii grupului infracţional organizat, care a presupus, pe de o parte, crearea unei stări de presiune, dar şi de temere membrilor Consiliului de Administraţie, prin prezentarea deformată a consecinţelor aceştia pe care aceştia le-ar putea suporta în cazul luării unei decizii nefavorabile inculpatului Al României Paul, iar, pe de altă parte, influenţarea în mod direct a membrilor Consiliului de Administraţie, inclusiv prin prezenţa personală a inculpatului Al României Paul la şedinţa la care urma să se ia în discuţie notificarea, care avea să fie înfăţişat ca membru al familie regale a României şi moştenitor al fostului rege Carol al-II-lea, deşi ştiau că aceasta nu corespunde adevărului.

În acest sens, inculpatul Al României Paul şi-a asumat prin semnătură, alături de inculpatul Roşu, memoriul din 27.08.2008, analizat anterior, care relua în esenţă argumentele expuse în Precizările pe care inculpatul Al României Paul le transmisese institutului, sub semnătură proprie, în 9.05.2008, iar ca element de noutate, într-un capitol distinct, cuprindea “consecinţele legale ale tergiversării soluţionării cererii.” (fil.217,223, vol.10 dup).

Totodată, prevalându-se de disp.art.25 alin.2 din Legea nr.10/2001, care permiteau invitarea persoanei îndreptăţite pentru a-şi susţine cererea în organului de conducere al unităţii deţinătoare, inculpatul Al României Paul, însoţit de inculpatul Roşu Robert, care s-a prezentat ca fiind avocatul acestuia, au fost invitaţi şi au participat la şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008.

Este de reţinut că niciunul dintre inculpaţi nu a adus la cunoştinţa membrilor organului colectiv de conducere existenţa contractului de cesiune din 1.11.2006, deşi, odată cu intrarea lui în vigoare, toate drepturile invocate anterior de inculpatul Al României Paul, care făceau obiectul unor proceduri administrative, cum era şi cazul fostei Ferme Regale Băneasa, fuseseră cesionate inculpatei S.C.Reciplia S.R.L., al cărei avocat era inculpatul Roşu.

Or, acest mod de a proceda a fost unul deliberat, ca parte a strategiei pusă la cale de membrii grupului infracţional, căci astfel demersurile nelegale de obţinere a bunurilor aveau mai multe şanse de reuşită, prin folosirea numelui şi a prezenţei inculpatului Al României Paul în faţa autorităţilor administrative şi înfăţişarea sa ca membru al fostei familii regale şi titular al drepturilor invocate, deşi acestea fuseseră deja cesionate.

În acest context, inculpatul Al României Paul nu doar că a participat în persoană la şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008, ci acesta, pe lângă documentele invocate în susţinerea notificării, a insistat ca membrilor Consiliului de Administraţie să li se înmâneze şi o broşură, pentru a dovedi că el este recunoscut ca membru al Casei Regale a României şi că are dreptul la retrocedarea imobilului solicitat.

Aşa cum s-a arătat anterior, în considerentele prezentei decizii, prin semnarea contractului de cesiune din 1.11.2006, inculpatul Al României Paul a recunoscut în mod explicit, conform art.12, că la acel moment “nu deţine toate documentele necesare valorificării drepturilor patrimoniale care făceau obiectul contractului” şi că a prezentat cesionarului “oricare şi toate documentele şi informaţiile pe care le deţine” cu privire la bunurile care fac obiectul contractului.

În fapt, inculpatul Al României Paul cunoştea în primul rând că în august-septembrie 2008, hotărârea de exequatur, prin care se recunoştea practic paternitatea lui Mircea Grigore, tatăl inculpatului Al României Paul, faţă de fostul rege Carol al-II-lea şi în baza căruia fusese emis certificatul de calitate de moştenitor nr.55/2005, fusese desfiinţată în căile de atac, iar cauza respectivă se afla din nou pe rolul primei instanţe, fără a se fi obţinut până la acea dată o hotărâre în fond.

Prin urmare, în acea perioadă, nu era stabilită în mod legal calitatea inculpatului Al României Paul, de nepot de fiu al fostului rege Carol al-II-lea şi, cu atât mai puţin, acesta nu era membru al familiei regale a României, astfel încât susţinerile făcute de acesta prin memorii şi oral în faţa Consiliului de Administraţie nu corespundeau adevărului.

Mai mult, aşa cum s-a arătat, tatăl inculpatului era în viaţă la data la care acesta depusese, în nume propriu, notificarea  referitoare la Ferma Regală Băneasa, iar referitor la oferta de donaţie făcută anterior de tatăl său, aceasta fusese acceptată de inculpat după expirarea termenului limită până la care puteau fi depuse notificări în baza Legii nr.10/2001.

În privinţa drepturilor succesorale dobândite de la Monique Urdărianu, inculpatul Al României Paul cunoştea că acestea făcuseră obiectul a două contracte diferite, unul de donaţie şi altul de vânzare-cumpărare, încheiate la câteva luni unul de altul.

Or, câtă vreme drepturile fuseseră donate, ele nu mai puteau fi ulterior vândute.

Astfel, prin actul de donaţie din 2.04.2001, acceptat de inculpatul Al României Paul la 21.05.2001, Monique Urdărianu i-a donat acestuia “toate proprietăţile ce i-au aparţinut Elenei Lupescu şi pe care le-am moştenit, dar nu le-am putut pretinde până acum” (fil.353, 356, vol.26 dup), pentru ca prin contractul încheiat la 2.08.2001, aceeaşi Monique Urdărianu i-a vândut inculpatului Al României Paul “drepturile succesorale privind bunurile lăsate şi existente pe teritoriul statului român de către Prinţesa Elena de România, drepturi la care am vocaţie conform testamentului de mai sus.” (fil.139, vol.10 dup). În acest din urmă act, vânzătoarea a fost reprezentată de Năstase Daniela, care era de fapt avocata inculpatului Al României Paul.

În legătură cu aceste două contracte diferite vizând aceleaşi drepturi, este relevantă declaraţia martorului Poenaru Liviu, fost avocat al inculpatului Al României Paul, care a arătat că l-a întrebat pe acesta “cum de are două contracte diferite şi mi-a spus că a rezolvat-o şi a rezolvat cum să fie mai bine. L-am întrebat dacă a plătit ceva ca preţ şi mi-a spus că nu a dat niciun ban”, deşi în contractul de vânzare s-a menţionat că “preţul vânzării este de 50.000 USD, adică echivalentul sumei de 1.481.900.000 lei, pe care eu, vânzătorul, l-am primit integral de la cumpărător azi, data notificării.”

Or, potrivit declaraţiei martorei Burlacu (fostă Năstase) Daniela, care a semnat contractul ca mandatar al vânzătorului, aceasta nu s-a implicat în negocieri, nu a discutat de preţ, nu ştie dacă s-a dat un preţ şi cât a fost acesta.

De asemenea, inculpatul Al României Paul cunoştea precaritatea dovezilor depuse pentru probarea dreptului de proprietate asupra presupusului său autor, în condiţiile în care, deşi suprafaţa revendicată, corespunzătoare fostei Ferme Regale Băneasa, era de fapt compusă din trei terenuri diferite, el nu a depus titlul de proprietate nr.2 din 2.10.1931 care atesta dreptul de proprietate al fostului rege Carol al-II-lea pentru cel mai mare dintre aceste terenuri (23 ha.), iar cu privire la cel de-al treilea, acesta făcuse obiectul Deciziunii nr.1/1941, aflată în posesia “avocaţilor” săi de la S.C.A TZA., unde a fost descoperită la percheziţie purtând menţiunea “a nu se folosi în niciun proces”.

Toate aceste aspecte referitoare la actele în baza cărora inculpatul Al României Paul susţinea că are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea fostei Ferme Regale Băneasa, deşi erau cunoscute de acesta, au fost ascunse acelor membri ai Consiliului de Administraţie care nu se aflau în conivenţă cu grupul infracţional organizat. 

Tot astfel, nici inculpatul Al României Paul şi niciunul dintre inculpaţii care l-au susţinut la şedinţa din 2.09.2008 nu au prezentat situaţia reală a fostei Ferme Regale Băneasa la data preluării ei de jure de către stat, atât cu privire la amplasarea acesteia în extravilanul localităţii, cât şi a împrejurării că aceasta fusese sechestrată de Statul Român încă din 1940, aşadar mai înainte de instaurarea regimului comunist, după cum tot din perioada anterioară data şi Deciziunea nr.1/1941 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care avea relevanţă inclusiv cu privire la terenul revendicat.

Astfel, în ce priveşte fosta Fermă Regală Băneasa, deşi inculpatul Al României Paul cunoştea din scrisoarea anterior citată, provenind de la un alt fost avocat al său, Igreţ Ion, că terenul era situat în extravilan la momentul preluării de către stat şi trebuia să fi fost revendicat în baza legii fondului funciar, acesta a insistat ca notificarea să fie soluţionată de Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor în baza Legii nr.10/2001, deşi acest lucru nu era posibil conform art.8 alin.1 din lege.

Prin urmare, prin conduita sa, inculpatul Al României Paul a fost parte la o procedură desfăşurată cu încălcarea legii, înlesnind în mod direct adoptarea de către Consiliul de Administraţie al respectivului institut a deciziei nelegale de restituire în favoarea sa a mai mult de jumătate din suprafaţa de teren aflată doar în administrarea institutului şi în domeniul public al statului (17 din 31 de hectare), astfel încât actele îndeplinite de acest inculpat sunt circumscrise complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu prev.de art.132 din Legea nr.78/2000.

În privinţa inculpatului Stoian Ioan, din probatoriul administrat în cauză rezultă că acesta a efectuat expertiza dispusă de Consiliul de Administraţie la şedinţa din 2.09.2008, care avea 6 obiective, între care  identificarea terenului ce face obiectul notificării, conform actelor depuse la dosar, în sensul stabilirii exacte a amplasamentului şi a vecinătăţilor, precum şi determinarea amplasamentului fostei Ferme Regale Băneasa deţinute de fostul rege Carol al II-lea, în sensul stabilirii dacă aceasta se află în limitele hotarelor comunei Băneasa sau în exteriorul lor (în intravilanul sau extravilanul comunei, aşa cum este definită această noţiune în prezent).

În vederea efectuării expertizei s-a făcut trimitere la expertiza întocmită de Hogea Constantin, la cererea inculpatului Al României Paul, în perioada în care notificarea s-a aflat la Primăria Municipiului Bucureşti şi la planurile utilizate de acesta, dintre care doar unul prezenta relevanţă (cel care era anexă la contractul de vânzare-cumpărare prin care fusese dobândită doar o parte din terenul ce avea să constituie Ferma Regală Băneasa, respectiv o suprafaţă de 3,5224 ha.)

Totodată, s-a dispus ca noua expertiză să ia în considerare şi prevederile Legii de înfiinţare a Institutului de Cercetări Agronomice al României şi a staţiunilor agronomice, modificată prin Legea promulgată cu înaltul decret regal nr.1676 din 16.05.1932, în baza căreia acest institut se înzestrase cu 40 ha.de teren în aceeaşi zonă.

Luarea în considerare a acestei legi se explică prin aceea că în şedinţa din 2.09.2008 problema delimitării terenului solicitat s-a pus şi prin raportare la suprafaţa de teren revendicată de A.S.A.S şi pentru care era formulată notificare la Comisia sectorului 1 de fond funciar, aspect confirmat de adresa şi actele transmise de A.S.A.S. ulterior şedinţei din 2.09.2008.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă mai întâi că inculpatul Stoian Ioan a întocmit o lucrare intitulată “expertiza tehnică imobiliară”, folosind fără drept ştampila expertului Stângu Ioan, în condiţiile în care inculpatul era consilier cadastru la Centrul Naţional de Cartografie şi nu putea efectua expertize.

De altfel, în faţa instanţei de fond, inculpatul a recunoscut că lucrarea întocmită era o ridicare topografică, o sinteză a calculului suprafeţelor, iar nu o expertiză, însă şi-a intitulat-o astfel în urma discuţiei cu directorul Iliescu şi inculpata Dicu, care a atras atenţia că în Consiliul de Administraţie s-a cerut o expertiză.

În al doilea rând, aşa cum chiar inculpatul a recunoscut în declaraţiile date în cauză, el nu a delimitat fosta Fermă Regală Băneasa, care constituia de fapt obiectul notificării, ci terenul aflat în administrarea institutului, iar apoi, folosindu-se doar de planul întocmit anterior de Hogea Constantin, pe care l-a preluat ca atare, a delimitat suprafaţa stabilită de acesta, de 204.740 mp. în interiorul suprafeţei administrate de institut.

Or, identificarea terenului ce face obiectul notificării, conform actelor depuse la dosar, în sensul stabilirii exacte a amplasamentului şi a vecinătăţilor, ca prim obiectiv al expertizei, presupunea în realitate delimitarea fostei Ferme Regale Băneasa şi verificarea suprapunerii acesteia cu actualul teren deţinut de institut, lucru pe care inculpatul Stoian nu l-a făcut.

În acest context, este de reţinut că, aşa cum corect se menţionase în Nota juridică din 14.04.2008, la identificarea întregului imobil revendicat prin notificare, de 26,87 ha., şi stabilirea vecinătăţilor acestuia, expertul Hogea Constantin folosise doar anexa la actul de vânzare-cumpărare pentru o suprafaţă de 3,5224 ha., în condiţiile în care, aşa cum se precizase explicit în notificare, suprafaţa revendicată era compusă din trei terenuri diferite: 23 ha. dobândite în baza titlului de proprietate nr.2/1931, 3,5224 ha.dobândite prin actul de vânzare-cumpărare sus-menţionat şi 3540 mp. dobândiţi în baza Jurnalului Consiliului de Miniştri nr.1722/1940 (şi care ulterior au făcut obiectul Deciziunii nr.1/1941, potrivit celor expuse anterior).

Prin urmare, pentru identificarea terenului iniţial şi verificarea suprapunerii sale cu terenul aflat în administrarea institutului, erau necesare planuri/schiţe din care să rezulte amplasarea tuturor celor trei terenuri componente la momentul dobândirii lor sau măcar la cel al preluării de către stat, nefiind suficiente acte referitoare la alte terenuri, aflate în aceeaşi zonă, cum era cazul terenurilor fostei Şcoli de Horticultură.

De altfel, aşa cum însuşi inculpatul Stoian a arătat în declaraţia dată în primă instanţă, el nu a primit de la institut decât schiţa întocmită anterior de expertul Hogea şi pe baza acesteia a urmărit terenul, neavând aşadar în vedere nici măcar anexa la contractul de vânzare-cumpărare prin care fusese dobândită o parte din terenul ce avea să constituie Ferma Regală Băneasa, menţionată explicit în procesul-verbal de şedinţă din 2.09.2008.

Mai mult, inculpatul Stoian nu a identificat terenul nici prin raportare la prevederile Legii de înfiinţare a Institutului de Cercetări Agronomice al României şi a staţiunilor agronomice, modificată prin Legea promulgată cu înaltul decret regal nr.1676 din 16.05.1932, în baza căreia acest institut se înzestrase cu 40 ha.de teren în aceeaşi zonă, deşi acest lucru fusese stabilit în mod explicit prin procesul-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie din 2.09.2008.

În al treilea rând, inculpatul Stoian a recunoscut că nu a răspuns la ultimul obiectiv, referitor la determinarea amplasamentului fostei Ferme Regale Băneasa prin raportare la intravilanul sau extravilanul comunei Băneasa. Din declaraţia sa de inculpat rezultă că a adus la cunoştinţa directorului Iliescu, de faţă fiind şi inculpatele Dicu şi Gheorghiţă Dragomira, că pentru a răspunde la acest obiectiv are nevoie de date de la arhivă, planuri şi schiţe. 

În raport cu cele susţinute de inculpatul Stoian, directorul Iliescu i-a spus “să facă lucrarea fără acel obiectiv”, pentru că “se grăbeşte foarte tare” şi nu-i interesează decât suprafeţele şi variantele de loturi.

De altfel, tot inculpatul a arătat că din discuţiile purtate cu directorul Iliescu şi inculpata Gheorghiţă a rezultat că interesul acestora era doar în legătură cu delimitarea terenului, iar nu acela de a verifica dacă terenul pretins se suprapunea peste terenul institutului.

De asemenea, din aceeaşi declaraţie a rezultat şi că inculpata Dicu i-a impus cum să facă loturile, ca suprafaţă şi orientare şi a stabilit mai multe variante, aşa cum i-a cerut conducerea institutului.

Chiar dacă în faţa primei instanţe inculpatul Stoian a încercat să dea o altă explicaţie intervenţiei inculpatei Dicu, arătând că aceasta i-ar fi pus la dispoziţie doar actele normative în baza cărora fuseseră cedate suprafeţe de teren către alte instituţii, care trebuiau excluse, o asemenea explicaţie nu poate fi primită, câtă vreme toate acestea erau anterioare H.G.nr.1881/2005 şi a anexei 11c, în care era prevăzută suprafaţa de teren administrată de institut. În plus, aşa-zisele “enclave” de teren la care a făcut referire inculpatul nu apar figurate în planurile pe care le-a întocmit.

Mai mult, este evident că inculpatul Stoian nu putea stabili singur cele două variante pentru negocieri şi nici varianta finală, care “a fost aleasă” şi pentru care a efectuat lotizarea suprafeţei care nu s-a retrocedat în natură.

Susţinerile sale sunt probate cu conţinutul raportului de expertiză, din care lipseşte orice referire la cel de-al şaselea obiectiv stabilit de Consiliul de Administraţie, deşi lista obiectivelor este ataşată la raport (fil.174, 190, vol.14 dup).

Din această declaraţie, pe care inculpatul a acceptat să o dea după ce i s-au pus în vedere drepturile prev.de art.83C.pr.pen., aşadar inclusiv împrejurarea că ceea ce declară poate fi folosit ca mijloc de probă împotriva sa, rezultă nu doar faptul că şi-a asumat efectuarea unui raport de expertiză incomplet, ci şi circumstanţele în care aceasta s-a întâmplat, adică la solicitarea directorului Iiescu şi în prezenţa inculpatelor Dicu şi Gheorghiţă, care au ştiu la rândul lor faptul că expertiza nu răspunde obiectivelor stabilite de Consiliul de Administraţie.

Cu toate acestea, cele două inculpate nu numai că nu au avut nicio reacţie, ba mai mult, nu au adus în discuţie acest aspect în şedinţa Consiliului de Administraţie din 26.09.2008, când, potrivit procesului-verbal, inculpata Dicu “a prezentat membrilor Consiliului de Administraţie implicaţiile concluziilor raportului de expertiză tehnică topografică agreate de ICDPP asupra notificării ASR Prinţul de România”, iar inculpata Gheorghiţă Dragomira s-a mărginit să spună doar că “a confruntat suprafeţele de teren rezultate din schiţele întocmite de expertul cadastral cu cele din actele normative” şi că “diferenţele rezultate se încadrează în toleranţa admisă de 6%”.

Inducerea în eroare prin omisiune a membrilor Consiliului de Administraţie a fost favorizată de faptul că în şedinţa din 26.09.2008 acestora nu li s-a pus la dispoziţie raportul de expertiză, în materialitate lui, ci au fost prezentate doar concluziile acestuia de către directorul Iliescu, susţinut de inculpatele Dicu şi Gheorghiţă, adică exact persoanele care s-au aflat în contact cu inculpatul Stoian, au participat la discuţiile cu acesta şi au cunoscut exact în ce a constat expertiza efectuată de acesta.

Mai mult, contrar celor menţionate în procesul-verbal de şedinţă, redactat în integralitate de inculpata Dicu, la şedinţa Consiliului de Administraţie nu a participat, în realitate, şi inculpatul Stoian.

Prin urmare, cunoscând atât obiectivele expertizei, cât şi finalitatea acesteia, inculpatul Stoian a ştiut că lucrarea întocmită de el va fi avută în vedere de Consiliul de Administraţie la soluţionarea notificării, lucru care s-a şi întâmplat.

Astfel, având în vedere menţiunile din procesul-verbal al şedinţei din 2.09.2008, emiterea deciziei referitoare la terenul notificat era formal condiţionată de concluziile expertizei dispuse cu acelaşi prilej.

Prin urmare, şi inculpatul Stoian, prin lucrarea efectuată, a contribuit la emiterea deciziei în baza căreia terenul pe care l-a individualizat în aşa-zisa “expertiză” a fost restituit în mod nelegal inculpatului Al României Paul.

În privinţa inculpatei Gheorghiţă Dragomira, deşi aceasta şi-a exprimat nedumerirea pentru faptul că este singurul membru al Consiliului de Administraţie trimis în judecată ca autor al infracţiunii de abuz în serviciu în legătură cu modul de soluţionare a notificării referitoare la Ferma Regală Băneasa, situaţia în care se găseşte această inculpată nu este identică cu cea în care s-au aflat ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie,

Făcând abstracţie de legătura de rudenie dintre ea şi inculpata Dicu, care probabil i-a permis inculpatei Gheorghiţă “să înţeleagă mai bine” documentele aflate la dosar, probatoriul administrat în cauză demonstrează că, spre deosebire de ceilalţi membri ai Consiliului de Administraţie, inculpata Gheorghiţă Dragomira a cauţionat acţiunile inculpatei Dicu şi ale directorului Iiescu, care au avut ca finalitate restituirea nelegală a terenului aflat în administrarea institutului şi în domeniul public al statului.

Inculpata Gheorghiţă a fost singurul membru al Consiliului de Administraţie (alături, evident, de directorul Iliescu) care a votat în favoarea restituirii terenului, deşi a avut cunoştinţă de Nota juridică întocmită de fiica sa la 14.04.2008, în care, dincolo de lipsa unor documente, care nu au fost complinite (cum ar fi certificatul de moştenitor al Elenei Lupescu), erau ridicate şi alte probleme, care puneau în discuţie însăşi admisibilitatea notificării prin raportare la disp.art.8 alin.1 din Legea nr.10/2001.

În ce priveşte amplasarea terenului la momentul preluării sale, susţinerile inculpatei Gheorghiţă, în sensul că “s-a discutat despre situaţia acestuia şi s-a ajuns la concluzia că este în intravilan, întrucât era situat în comuna Băneasa jud.Ilfov”, nu corespund adevărului, fiind infirmate chiar de conţinutul procesului-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie, în ambele variante (din Registru şi cel semnat), dar şi de declaraţiile celorlalţi membri ai consiliului, audiaţi în calitate de martori. Astfel, cu excepţia martorului Oancea, cel care a şi ridicat această problemă în şedinţa din 2.09.2008, niciunul dintre ceilalţi membri nu a menţionat că “s-a ajuns la concluzia că este intravilan.”

De altfel, din conţinutul procesului-verbal nu rezultă că inculpata Gheorghiţă ar fi exprimat un punct de vedere la chestiunea ridicată explicit de martorul Oancea, singura persoană care s-a exprimat cu acest prilej, afirmând un fapt nereal cu titlu de certitudine, fiind inculpatul Roşu.

Mai mult, dacă această chestiune a fost tranşată în şedinţa din 2.09.2008, inculpata Gheorghiţă nu a putut explica de ce, totuşi, un obiectiv al expertizei dispuse cu această ocazie a fost chiar amplasamentul terenului la data preluării de către stat.

Tot astfel, inculpata Gheorghiţă a susţinut că discuţiile din şedinţa din 2.09.2008 au fost redate fidel în procesul-verbal, iar în urma acestora “s-au supus la vot toate aspectele cerinţei Legii nr.10”, aspecte care nu corespund adevărului, pentru motivele expuse anterior şi care nu vor mai fi reluate.

În realitate, prin susţinerile neadevărate făcute, inculpata Gheorghiţă nu şi-a susţinut doar propria nevinovăţie, ci a încercat să o apere astfel şi pe inculpata Dicu şi, implicit, pe inculpatul Roşu, în condiţiile în care varianta finală a procesului-verbal a fost stabilită de cei doi inculpaţi.

Însă dincolo de aceste susţineri necorespunzătoare adevărului, conduita inculpatei Gheorghiţă după şedinţa din 2.09.2008 demonstrează conivenţa sa infracţională, creându-i astfel o poziţie singulară printre membrii Consiliului de Administraţie (fără a-l lua în considerare şi pe directorul Iliescu, care a decedat între timp).

Astfel, deşi inculpata a susţinut că nu s-a implicat în efectuarea expertizei şi nu i-a dat îndrumări expertului, din declaraţia inculpatului Stoian rezultă că acesta a purtat discuţii cu directorul Iliescu şi inculpata Gheorghiţă, din care a înţeles că interesul acestora era doar în legătură cu delimitarea terenului, iar nu acela de a verifica dacă terenul pretins se suprapunea peste terenul institutului, deşi acesta era esenţial.

În acest sens, din declaraţiile martorei Andrei Ana-Maria, membru în Consiliul de Administraţie rezultă că l-a văzut pe expert în teren, fiind însoţit de inculpata Gheorghiţă Dragomira.

Totodată, inculpatul Stoian a adus la cunoştinţa directorului Iliescu, de faţă fiind şi inculpatele Dicu şi Gheorghiţă Dragomira, că pentru a răspunde la obiectivul referitor la amplasarea terenului la data preluării de către stat are nevoie de date de la arhivă, planuri şi schiţe, condiţii în care directorul Iliescu i-a spus “să facă lucrarea fără acel obiectiv”, pentru că “se grăbeşte foarte tare” şi nu-i interesează decât suprafeţele şi variantele de loturi.

În final, aşa cum rezultă din declaraţiile constante ale inculpatului Stoian, acesta a predat lucrarea efectuată inculpatei Gheorghiţă, care a cunoscut conţinutul real al acesteia.

Prin urmare, deşi inculpata Gheorghiţă a cunoscut că aşa-zisa expertiză nu este conformă celor dispuse în şedinţa din 2.09.2008 a Consiliului de Administraţie din care făcea parte, nu a adus la cunoştinţă acest aspect în şedinţa din 26.09.2008, în condiţiile în care, potrivit convocatorului, urmau să se discute tocmai concluziile raportului de expertiză în vederea emiterii unei decizii în ce priveşte notificarea inculpatului Al României Paul.

Cu această ocazie, inculpata Gheorghiţă s-a mărginit să susţină că a confruntat suprafeţele de teren rezultate din schiţele întocmite de inculpatul Stoian cu cele din actele normative şi a constatat că diferenţele rezultate se încadrează în toleranţa admisă, de 6%, fiind din nou în consonanţă cu inculpata Dicu, care, deşi la rândul său cunoştea că inculpatul Stoian nu răspunsese tuturor obiectivelor stabilite anterior, nu a adus acest aspect la cunoştinţa membrilor consiliului, ci le-a prezentat “implicaţiile concluziilor raportului de expertiză tehnică topografică agreate de ICDPP asupra notificării ASR Prinţul de România”.

De altfel, contrar realităţii, inculpata Gheorghiţă a susţinut în declaraţiile date în cauză că raportul de expertiză a fost prezentat fizic membrilor Consiliului de Administraţie, iar inculpatul Stoian a fost prezent la şedinţă, aspect consemnat în mod neadevărat de inculpata Dicu, în procesul-verbal pe care aceasta l-a întocmit în mod exclusiv.

Astfel, membrii Consiliului de Administraţie au avut în vedere doar susţinerile orale ale directorului Iliescu, precum şi ale inculpatelor Dicu şi Gheorghiţă, care au prezentat în mod omisiv conţinutul aşa-zisului raport de expertiză, deşi acesta trebuia analizat prin raportare la toate obiectivele stabilite în şedinţa din 2.09.2008. Or, dacă ar fi avut la dispoziţie lucrarea întocmită de inculpatul Stoian, ar fi realizat cu uşurinţă că, în realitate, el nu efectuase un raport de expertiză şi că, practic, nu a răspuns cerinţelor impuse anterior de consiliu, astfel încât această lucrare nu ar fi putut să stea la baza unei decizii în ce priveşte notificarea inculpatului Al României Paul.

Acest lucru a fost posibil ca urmare a conivenţei stabilite între directorul Iliescu şi inculpatele Dicu şi Gheorghiţă, în calitate de reprezentanţi ai institutului, şi inculpatul Al României Paul şi ceilalţi membri ai grupului infracţional organizat.

În cazul inculpatei Gheorghiţă, împrejurarea că aceasta a acţionat în beneficiul acestor din urmă inculpaţi este probată şi de declaraţiile martorului Oancea Florin, care a arătat în declaraţia dată în faţa primei instanţe, menţinută în  apel, că legătura cu “reprezentanţii prinţului” se făcea prin intermediul inculpatelor Dicu şi Gheorghiţă.

Astfel, martorul a relatat discuţiile purtate în anul 2010 cu directorul Iliescu şi inculpata Gheorghiţă, în contextul în care la institut era în desfăşurare controlul Curţii de Conturi, care s-a finalizat prin procesul-verbal de constatare întocmit la 12.10.2010 şi în care s-a reţinut că retrocedarea de către Consiliul de Administraţie al I.C.D.P.P. a terenului în suprafaţă de 170.924,975 m.p., proprietate publică a statului către inculpatul Al României Paul s-a făcut fără a avea competenţele legale de aprobare a acestei operaţiuni patrimoniale şi cu încălcarea prevederilor legale în domeniul proprietăţii publice (vol.13 dup).

Din aceste discuţii, martorul Oancea a reţinut că directorul Iliescu făcea presiuni asupra inculpatei Gheorghiţă pentru obţinerea unei rezoluţii favorabile, printr-o intervenţie a inculpatului Truică la Curtea de Conturi, în condiţiile în care, cu altă ocazie, acelaşi director îl îndrumase pe martor să ia legătura cu inculpata Gheorghiţă pentru ca aceasta “să vorbească” cu “prinţul”.

Prin urmare, probatoriul administrat în cauză, inclusiv propriile declaraţii necorespunzătoare adevărului, o individualizează pe inculpata Gheorghiţă Dragomira ca fiind acel membru al Consiliului de Administraţie (alături de directorul Iliescu Horia, decedat între timp), care a acţionat în deplină cunoştinţă de cauză în ce priveşte restituirea nelegală a terenului aflat în administrarea institutului către inculpatul Al României Paul, aceasta acceptând atât păgubirea Statului Român (cu atât mai mult cu cât cunoştea cel mai bine situaţia patrimoniului institutului, prin prisma calităţii deţinute), cât şi obţinerea unui folos material necuvenit de către acest din urmă inculpat.

În privinţa inculpatului Sin Gheorghe, din actul de sesizare rezultă că acestuia i s-au imputat două acţiuni, prin care ar fi ajutat la restituirea nelegală a terenului aflat în administrarea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor: pe de o parte, semnarea adresei nr.1420 din 29.07.2008, iar, pe de altă parte, participarea la şedinţa Consiliului de Administraţie al institutului din 2.09.2008.

În ce priveşte adresa sus-menţionată, semnată de inculpatul Sin Gheorghe, în calitate de secretar general al A.S.A.S, din conţinutul ei rezultă că aceasta a fost emisă în atenţia directorului institutului, numitul Iiescu Horia, ca urmare a faptului că la data de 29.07.2008 inculpatul Al României se adresase Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (A.S.A.S), solicitând ca, în considerarea calităţii sale, de coordonare a activităţii institutului, A.S.A.S. să ia măsuri pentru convocarea de urgenţă a Consiliului de Administraţie al institutului pentru a supune dezbaterii notificarea sa, cu invitarea reprezentantului său legal la lucrările organului de conducere, conform art.25 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Prin urmare, emiterea acestei adrese de către inculpatul Sin, prin care se solicita convocarea Consiliului de Administraţie pentru discutarea notificării inculpatului Al României Paul şi invitarea reprezentantului acestuia la şedinţa în care urma să se ia în discuţie notificarea,  nu a avut la bază vreo iniţiativă personală a inculpatului Sin, ci solicitarea explicită a lui Al României Paul, adresată în scris A.S.A.S., în subordinea căruia îşi desfăşura activitatea Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor.

În condiţiile în care probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat existenţa unei legături între inculpatul Sin, pe de o parte, şi membrii grupului infracţional şi inculpatul Al României Paul, pe de altă parte, emiterea acestei adrese nu are în sine o conotaţie penală.

Mai mult, este de reţinut că în aceeaşi zi, 24.07.2008, o adresă cu un conţinut asemănător şi o solicitare identică fusese transmisă de inculpatul Al României Paul şi Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, în atenţia directorului institutului, astfel încât convocarea Consiliului de Administraţie se putea face şi în temeiul acesteia, iar nu doar a adresei primite de la A.S.A.S.

Potrivit art.17 alin.1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, convocarea Consiliului de Administraţie se putea face doar de preşedinte (directorul institutului), vicepreşedinte sau la solicitarea a cel puţin 3 membri, iar nu şi a A.S.A.S.

Or, în speţă, aşa cum rezultă şi din invitaţiile transmise tuturor participanţilor la şedinţa din 2.09.2008, convocarea Consiliului de Administraţie s-a făcut de către directorul Iliescu Horia.

În ce priveşte participarea inculpatului Sin la şedinţa Consiliului de Administraţie din 2.09.2008, este adevărat că aceasta a avut aparent un caracter neobişnuit, în condiţiile în care inculpatul nu făcea parte din consiliu şi nu mai participase anterior, chiar şi în calitate de invitat, la şedinţele acestuia.

În acest context, este de reţinut că participarea inculpatului Sin la şedinţa din 2.09.2008 a avut la bază invitaţia scrisă pe care i-a adresat-o în nume personal directorul institutului (fil.236, vol.10 dup).

În condiţiile în care directorul Iliescu nu a fost audiat în prezenta cauză, fiind decedat, nu au putut fi stabilite motivele pentru care acesta a considerat necesară invitarea inculpatului Sin, în calitate de secretar general al A.S.A.S, însă din declaraţiile acestuia din urmă, neinfirmate de celelalte mijloace de probă, rezultă că inculpatul a considerat că trebuie să răspundă invitaţiei primite, în contextul în care existau demersuri anterioare ale A.S.A.S., concretizate într-o notificare adresată comisiei de fond funciar a sectorului 1, prin care era revendicată o suprafaţă de teren în aceeaşi zonă, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.247/2005, astfel încât exista riscul suprapunerii terenului solicitat de inculpatul Al României Paul cu terenul revendicat de A.S.A.S. În plus, poziţia exprimată până la acel moment de A.S.A.S. fusese în sensul protejării patrimoniului institutelor de cercetare din subordine, fiind vorba despre terenuri indispensabile cercetării, iar în ce priveşte notificarea inculpatului Al României Paul, terenul solicitat era în extravilan şi nu putea face obiectul Legii nr.10/2001.

Potrivit menţiunilor din procesul-verbal al şedinţei din 2.09.2008, singura poziţie exprimată de inculpatul Sin a vizat “necesitatea delimitării proprietăţii care se solicită”, în condiţiile în care acesta a precizat că “o parte din terenul se află şi în proprietatea A.S.A.S.”.

Atât inculpatul Sin, cât şi martora Popescu Ileana, jurista A.S.A.S. care a participat la şedinţa din 2.09.2008, la solicitarea inculpatului, au contestat conţinutul procesului-verbal, care nu ar reda cu fidelitate şi în întregime discuţiile purtate şi, mai ales, susţinerilor lor, cu referire la regimul juridic al terenului (extravilan, care nu face obiectul Legii nr.10/2001) şi la împrejurarea că acesta este indispensabil cercetării, iar A.S.A.S nu este de acord cu restituirea lui.

Deşi probatoriul testimonial administrat în cauză nu confirmă faptul că inculpatul Sin şi martora Popescu ar fi avut şi alte susţineri decât cele menţionate în procesul-verbal, niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu au arătat că inculpatul ar fi susţinut în vreun fel legalitatea şi temeincia notificării sau că s-ar fi exprimat în favoarea restituirii terenului solicitat, ci doar că ar trebui identificat terenul pentru care s-a formulat cererea de retrocedare.

Potrivit martorului Hera Cristian, preşedintele de la acea vreme a A.S.A.S., acesta a fost informat de către inculpatul Sin şi martora Popescu despre şedinţa la care au participat şi, ca urmare a acestei informări, a fost redactată adresa nr.1772 din 2.09.2008 prin care A.S.A.S. a încunoştinţat oficial institutul despre cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pe care o formulase în baza Legii nr.247/2005 pentru o suprafaţă totală de 62,74 ha. şi care fusese adresată Comisiei locale a sectorului 1 de fond funciar.

Mai mult, în această adresă s-a solicitat să nu se întreprindă măsuri de înstrăinare a imbilului identificat conform unei expertize topografice, care ar fi atestat suprapunerea suprafeţei revendicate de A.S.A.S. cu amplasamentul actual al mai multor instituţii, inclusiv Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, având în vedere că “dosarul nostru de fond funciar este în curs de soluţionare la Primăria sectorului 1.”

Prin urmare, această adresă transmisă de A.S.A.S. institutului între cele două şedinţe ale Consiliului de Administraţie nu este în contradicţie cu poziţia exprimată de Sin Gheorghe în şedinţa din 2.09.2008, singura la care inculpatul a participat şi care dovedeşte că nu s-a exprimat în favoarea retrocedării terenului solicitat de României Paul.

În consecinţă, niciuna dintre acţiunile imputate inculpatului Sin Gheorghe prin actul de sesizare nu a constituit un ajutor acordat directorului Iliescu sau celorlalţi membri ai Consiliului de Administraţie pentru a dispune restituirea nelegală a terenului solicitat de inculpatul Al României Paul, astfel încât nu se poate reţine în sarcina inculpatului Sin săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.

În concluzie, faţă de toate considerentele expuse anterior, contrar concluziei la care a ajuns instanţa de fond, pe baza întregului probatoriu aflat la dosarul cauzei, instanţa de apel constată că faptele imputate prin actul de sesizare în cazul restituirii fostei Ferme Regale Băneasa, există, au fost săvârşite de inculpaţii indicaţi în rechizitoriu (cu excepţia inculpatului Sin Gheorghe) şi întrunesc condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru altul un folos necuvenit, cu consecinţe deosebit de grave, în forma autoratului, respectiv a complicităţii.

Astfel, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 170.924,97 mp. aflat în domeniul public al Statului Român şi în administrarea Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor s-a făcut cu încălcarea 8 alin.1 din Legea nr.10/2001 cu referire la art.V alin.1 şi 2 din Legea nr.247/2005, art.8.2 din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 şi art.3 din H.G. nr.1881/2005, dar şi la art.9 alin.1, art.10 alin.1 şi 2 şi art.12 alin.1,3 şi 4 din Legea nr.1/2000, art.10 alin.1 şi 2 din Legea nr.213/1998 şi art.10 alin.8 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G.nr.890/2005, dar şi cu nesocotirea art.10 alin.1, 2 şi 5 şi art.21 din Legea nr.10/2001.

Restituirea nelegală a terenului sus-menţionat a avut ca urmare producerea unui prejudiciu Statului Român în cuatum de 135.874.800 euro (reprezentând valoarea suprafeţei de 150.972 mp. rezultată din măsurători), respectiv de 153.832.478 euro (reprezentând valoarea suprafaţei de 170.924,95 mp. menţionată în actele întocmite de Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor), sumă care reprezintă totodată un folos necuvenit pentru inculpaţii Al României Paul, Truică Remus şi ceilalţi membri grupului infracţional organizat.

În speţă, nu este vorba despre o simplă decizie eronată a Consiliului de Administraţie, pentru care ar fi responsabili doar membrii acestuia, ci despre deturnarea unei decizii a unei instituţii publice în beneficiul unui grup de interese transfrontatlier, ce a avut drept consecinţă prejudicierea Statului Român.

Tot astfel, restituirea nelegală a terenului aflat în administrarea institutului şi în domeniul public al statului nu a fost doar o afacere personală a inculpatului Truică şi a unui director corupt, care a şi decedat mai înainte de declanşarea cercetărilor penale, aşa cum s-a încercat să se acrediteze de către ceilalţi inculpaţi acuzaţi în prezenta cauză.

Restrângerea responsabilităţii pentru faptele ilegale cauzatoare de prejudicii la membrii Consiliului de Administraţie sau la directorul decedat face abstracţie de adevărata situaţie de fapt din speţă, potrivit căreia persoane din interiorul institutului au conlucrat perfect cu adevăraţii beneficiari ai restituirii ilegale, inclusiv, dar nu doar cu inculpatul Truică, aceştia reuşind să determine, pe fondul lipsei de cunoştinţe juridice, a ascunderii unor documente, inclusiv a contractului de cesiune de drepturi încheiat la 1.11.2006 între inculpaţii Al României Paul şi S.C.Reciplia S.RL., dar şi a adevăratei legături stabilite între conducerea institutului şi membrii unui grup infracţional organizat, luarea de către Consiliul de Administraţie al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor, prin încălcarea legii, a unor hotărâri cu consecinţe păgubitoare atât pentru Statul Român, cât şi pentru institutul în care cei mai mulţi îşi desfăşurau activitatea.

Astfel, inculpaţii care au fost trimişi în judecată în legătură cu retrocedarea fostei Ferme Regale Băneasa, în calitate de autor, respectiv complici, au prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptelor lor, urmărind sau doar acceptând păgubirea patrimoniului public al statului şi, corelativ, obţinerea unor foloase necuvenite de către alte persoane.

Prin urmare, criticile Parchetului şi ale părţii civile ce pun în discuţie greşita achitare a inculpaţilor (cu excepţia lui Sin Gheorghe) pentru faptele săvârşite în legătură cu restituirea fostei Ferme Regale Băneasa sunt întemeiate, astfel încât, admiţând căile de atac formulate, în baza art.421 pct.2 lit.a C.pr.pen., Înalta Curte va proceda la rejudecarea cauzei după desfiinţarea sub acest aspect a sentinţei atacate şi va dispune condamnarea următorilor inculpaţi pentru:

(….)

– în cazul inculpatului Roşu Robert Mihăiţă: complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru altul un folos necuvenit, cu consecinţe deosebit de grave, fapta constând în aceea că, în perioada august-septembrie 2008, în baza înţelegerii stabilite cu inculpaţii Tal Silberstein şi Truică Remus, deşi ştia că, în baza actelor existente la dosar şi a dispoziţiilor legale în vigoare, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor nu poate restitui în mod legal terenul ce a făcut obiectul notificării nr.554 din 13.02.2002, cu încălcarea dispoziţiilor art.2 alin.1 din Legea nr.51/1991 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.7 alin.4 şi art.144 alin.2 şi 3 din Statutul profesiei de avocat, precum şi art.1.1 din Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană, în forma în vigoare la data săvârşirii faptei, a efectuat demersurile detaliate anterior în considerentele prezentei decizii, prin care a înlesnit restituirea de către Consiliul de Administraţie al institutului a suprafeţei de 170.924,95 mp. aflată în administrarea acestuia şi în domeniul public al Statului Român, cu încălcarea dispoziţiilor din legislaţia primară şi secundară sus-menţionate, cauzând prin aceasta un prejudiciu Statului Român în cuatum de 135.874.800 euro reprezentând valoarea suprafaţei de 150.972 mp. rezultată din măsurători), respectiv de 153.832.478 euro (reprezentând valoarea suprafaţei de 170.924,95 mp. menţionată în actele întocmite de Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Plantelor), sumă care reprezintă totodată un folos necuvenit pentru inculpaţii Al României Paul, Truică Remus şi ceilalţi membri grupului infracţional organizat;

..

IX. Individualizarea pedepselor

În privinţa inculpatului Roşu Robert Mihăiţă, Înalta Curte reţine că acesta s-a implicat activ în proiectul Prinţul/Reciplia, a asigurat interfaţa juridică şi a dat aparenţa de legalitate a întregului demers, coordonând aspectele legale şi implicându-se ulterior, prin demersuri efective, în obţinerea ilicită a terenului aferent fostei Ferme Regale Băneasa.

Gravitatea faptelor comise de inculpatul Roşu este cu atât mai mare cu cât, dintre toţi inculpaţii, el nu doar că avea pregătire juridică, ci activa într-una dintre casele importante de avocatură din România, prezumându-se în mod absolut că acesta cunoaşte rigorile legii, inclusiv ale celei penale, pe care era obligat să le respecte, mai presus de interesele unui grup sau chiar a potenţialelor beneficii materiale pe care şi el urma să le obţină, ca procent din bunurile restituite în mod ilegal.

În ciuda celor susţinute de inculpatul Roşu pe parcursul cercetărilor, probatoriul administrat în cauză a demonstrat că acesta a ales în mod deliberat să satisfacă interesele materiale ale unui grup infracţional organizat cu caracter transfrontalier în detrimentul respectării legii, implicându-se în mod activ şi fără scrupule în demersuri cu caracter ilegal, care au adus atingere inclusiv onoarei profesiei de avocat.

Din aceste motive, luând în considerare şi faptul că inculpatul Roşu se face vinovat de săvârşirea unui concurs de infracţiuni, instanţa de apel îl va condamna la pedepse cu închisoarea, orientate către minimul special, dar cu executare în regim de detenţie, nefiind posibilă şi nici justificată o altă modalitate de individualizare a executării pedepsei rezultante, prin raportare la cuantumul acesteia.

În acelaşi timp, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, inclusiv calitatea de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunilor, Înalta Curte va interzice inculpatului Roşu, ca pedepse complementare şi accesorii, nu numai exercitarea drepturilor prev.de art.66 alin.1 lit.a şi b C.pen., ci şi a dreptului de a exercita profesia de avocat, pe durata stabilită prin prezenta decizie

În temeiul art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, schimbă încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului Roșu Robert Mihăiță prin rechizitoriu din infracțiunea prev. de art. 367 alin. 1 Cod penal în infracțiunea prevăzută de art. 367 alin. 1 și 2 Cod penal. 

În temeiul art. 367 alin. 1 și 2 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, condamnă pe inculpatul Roșu Robert Mihăiță la pedeapsa de 3 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și g Cod penal pentru săvârșirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat. 

În temeiul art. 65 Cod penal, interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie  exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b și g  Cod penal.

În temeiul art. 48 alin. 1 Cod penal rap. la art. 297 alin. 1, art. 309 Cod penal și art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal, condamnă pe același inculpat la pedeapsa principală de 4 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a şi lit. b Cod penal, pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu dacă funcționarul a obținut pentru altul un folos necuvenit, cu consecințe deosebit de grave (în legătură cu Ferma Băneasa).

În temeiul art. 65 Cod penal, interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a și lit. b Cod penal.

În temeiul art. 38 alin. 1, art. 39 alin. 1 lit. b și art. 45 alin. 2 Cod penal, contopește pedepsele aplicate inculpatului Roșu Robert Mihăiță prin prezenta decizie în pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv de 1 an închisoare, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. a, b și g Cod penal.

În temeiul art. 65 Cod penal, interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. lit. a, b și g Cod penal.

În temeiul art. 72 Cod penal, deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestului la domiciliu din data de 10.12.2015 până la 11.03.2016, inclusiv.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns