fbpx

Motivare ÎCCJ: De ce instanța nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la desfacerea căsătoriei

Motivarea Deciziei ÎCCJ la RIL-ul promovat de Avocatul Poporului, pronunțate în 9 decembrie 2019, arată de ce instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei, ci doar cu privire la aspectele accesorii divorțului.

Extras din motivarea Deciziei nr.33/2019 a Completului pentru judecarea recursurilor în interesul legii de la Înalta Curte, publicată în Monitorul Oficial, culmea, de Dragobete, în 24 februarie:

”Această analiză porneşte de la observaţia că art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, care reglementează regimul juridic al acordurilor de mediere încheiate între soţi, permite rezolvarea prin mediere a neînţelegerilor dintre soţi privitoare la continuarea căsătoriei, partajul de bunuri comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, respectiv a celor care au ca obiect drepturi în privinţa cărora soţii pot dispune potrivit legii, cum sunt cele ce se regăsesc în enumerarea din art. 919 alin. (1) lit. b) şi f) din Codul de procedură civilă.

Totodată, art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 prevede că “Înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune de către părţi la instanţa competentă să pronunţe divorţul”.

Sintagma “neînţelegerile dintre soţi privitoare la continuarea căsătoriei” din cuprinsul art. 64 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, ca şi prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, care se referă expres la acest tip de acord, par să indice că legiuitorul acceptă ca desfacerea căsătoriei să facă obiect al acordului de mediere.

Având în vedere că art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 stabileşte că nu sunt susceptibile de mediere drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege, se impune determinarea efectelor pe care le produc acordurile de mediere încheiate între soţi, potrivit art. 64 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006.

În privinţa acordurilor de mediere care au ca obiect desfacerea căsătoriei, doctrina de specialitate a definit sintagma “statutul persoanei” din cuprinsul art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006 ca fiind condiţia juridică în familie şi societate (de exemplu, dacă este minor sau major, căsătorit ori necăsătorit, copil firesc sau adoptat etc.; persoană de drept public ori de drept privat, cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ, de naţionalitate română sau străină etc.), iar capacitatea persoanelor desemnează aptitudinea lor, recunoscută de lege, de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă) şi de a le putea exercita (capacitatea de exerciţiu).

Art. 98 din Codul civil prevede că: “Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă”.

Ca drept nepatrimonial, starea civilă conferă persoanei posibilitatea de a fi individualizată (particularizată sau identificată) cu ajutorul calităţilor care rezultă din actele juridice şi faptele juridice de stare civilă la care a participat. În acest sens, în doctrină s-a afirmat că starea civilă este de domeniul legii, iar nu de domeniul voinţei individuale, starea civilă şi elementele ei componente neputând face obiectul vreunei înstrăinări sau renunţări.

Or, desfacerea căsătoriei prin divorţ se circumscrie stării civile a persoanei, astfel încât dreptul de a cere divorţul dobândeşte caracter exclusiv personal.

Procedând la o interpretare sistematică a dispoziţiilor normative anterior evocate, concluzia care se impune este în sensul că acordurile de mediere care consemnează înţelegerile soţilor referitoare la divorţ nu sunt apte să producă efecte juridice în privinţa desfacerii căsătoriei în sine, însă pot să ateste modalitatea în care soţii acceptă divorţul.

Un alt argument care susţine această concluzie este adus de faptul că, în actuala reglementare, întreaga procedură a desfacerii căsătoriei are caracter legal şi imperativ.

Astfel, pentru desfacerea căsătoriei, prevederile art. 916 alin. (1), art. 930 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 376 alin. (1) din Codul civil impun, drept condiţie de formă, depunerea unei cereri având ca obiect divorţul, semnată de ambii soţi.

Or, acordul de mediere privitor la desfacerea căsătoriei nu reprezintă un act de învestire al instanţei, în sensul art. 194 din Codul de procedură civilă, şi nici cerere adresată notarului public sau ofiţerului de stare civilă, potrivit art. 376 alin. (1) din Codul civil.

Totodată, dispoziţiile art. 373 şi 374 din Codul civil prevăd că desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi dispusă, în cazurile prevăzute de art. 373 din Codul civil, de instanţele de judecată, procedura divorţului fiind reglementată imperativ prin dispoziţiile art. 915-935 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, art. 375 din Codul civil prevede posibilitatea constatării desfacerii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, în cazul în care există acordul soţilor.

Potrivit art. 374 alin. (3) şi art. 376 alin. (3) din Codul civil, în ipoteza desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, indiferent de procedura prin care se realizează (administrativă, notarială sau judiciară), divorţul presupune verificarea consimţământului soţilor la desfacerea căsătoriei de către instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, aşadar de către o autoritate publică, respectiv de către un funcţionar public învestit să îndeplinească un serviciu de interes public.

Or, deşi de esenţa instituţiei medierii este încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile, iar activitatea de mediere reprezintă o activitate de interes public, potrivit art. 2 din Legea nr. 192/2006, mediatorii nu au calitatea de agenţi instrumentatori învestiţi de lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi nici de reprezentanţi ai statului în exercitarea funcţiei.

Un argument în plus în susţinerea acestei concluzii este acela că mediatorul nu este menţionat în cuprinsul art. 376 alin. (3) din Codul civil.

Prin urmare, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 374 alin. (3) şi art. 376 alin. (3) din Codul civil, exprimarea de către soţi a acordului acestora privind desfacerea căsătoriei în faţa unui mediator şi încheierea de către aceştia a unui acord de mediere în care consemnează acest acord nu poate avea drept consecinţă desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor.

Totodată, potrivit art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil, desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor se realizează prin hotărârea judecătorească definitivă prin care se pronunţă divorţul, respectiv prin certificatul de divorţ emis de notarul public sau ofiţerul de stare civilă competent, aşadar, printr-un înscris autentic.

Art. 58 din Legea nr. 192/2006 prevede că acordurile de mediere au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care acordul de mediere încheiat în faţa mediatorului nu este menţionat în cuprinsul art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil.

În contextul menţionat, de vreme ce acordul de mediere nu îndeplineşte cerinţa de a fi un act autentic, înţelegerea soţilor consemnată într-un astfel de acord, cu privire la divorţ, nu are aptitudinea de a determina desfacerea căsătoriei prin acord.

Ca urmare, prin încheierea unui acord de mediere cu privire la divorţ, soţii nu pot să deroge de la normele imperative care reglementează condiţiile şi procedura desfacerii căsătoriei.

De asemenea, se impune a se verifica dacă acordul de mediere cuprinzând înţelegerea soţilor privitoare la desfacerea căsătoriei poate fi consfinţit de instanţa de judecată prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, conform art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.

O atare analiză se impune întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, art. 382 alin. (1) din Codul civil stabileşte imperativ că desfacerea căsătoriei se dispune printr-o hotărâre prin care instanţa pronunţă divorţul.

Potrivit art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006: “Părţile sau partea interesată se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii (…)”.

Cerinţa din art. 382 alin. (1) din Codul civil referitoare la pronunţarea divorţului printr-o hotărâre judecătorească definitivă impune concluzia că hotărârea prin care se pronunţă divorţul prin acord presupune verificarea de către instanţa de judecată a consimţământului actual al soţilor, liber şi neviciat, la desfacerea căsătoriei, cerută de art. 374 alin. (3) din Codul civil.

Spre deosebire de acordul exprimat în faţa instanţei, consfinţit prin hotărârea judecătorească prin care se pronunţă divorţul, înţelegerile încheiate în procedura medierii pot fi afectate de termene şi condiţii.

În doctrină s-a subliniat că instanţa verifică îndeplinirea condiţiei privitoare la consimţământul soţilor, în sensul că acesta este necesar a fi constatat întrunit pe tot parcursul procedurii, şi nu doar la momentul sesizării instanţei.

Or, prin ipoteză, acordul de mediere cuprinzând înţelegerea soţilor referitoare la divorţ consemnează acordul acestora în privinţa desfacerii căsătoriei la data încheierii lui, aşadar anterior momentului sesizării instanţei, iar nu la termenul de judecată la care instanţa trebuie să verifice stăruinţa soţilor în desfacerea căsătoriei, conform art. 931 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

  Prin urmare, acordul de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei are doar valoarea unui mijloc de dovadă privind intenţia soţilor de a divorţa, existentă la momentul încheierii lui, astfel încât el nu poate fi consfinţit de către instanţă pe calea unei hotărâri de expedient.

Această concluzie rezidă şi din reglementarea în mod distinct, în cuprinsul prevederilor alin. (11) şi alin. (2) ale art. 64 din Legea nr. 192/2006, a regimului juridic al acordurilor de mediere privind stingerea conflictelor ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor de cel aplicabil înţelegerilor încheiate de soţi referitoare la desfacerea căsătoriei.

Astfel, este neîndoielnic că, potrivit art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006, pot fi consfinţite prin pronunţarea unei hotărâri de expedient acordurile de mediere încheiate de soţi pentru soluţionarea amiabilă a conflictelor ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia acestora la întreţinerea copiilor, stabilirea domiciliului copiilor. Această concluzie rezultă cu evidenţă din simpla lecturare a acestei norme.

Însă legiuitorul nu a înţeles să includă acordurile de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei în enumerarea din art. 64 alin. (11) al Legii nr. 192/2006, în privinţa acestora limitându-se la a statua prin art. 64 alin. (2) al Legii nr. 192/2006 că pot fi depuse la instanţa competentă să pronunţe divorţul.

Or, în măsura în care voinţa legiuitorului ar fi fost aceea ca acordurile de mediere, cuprinzând înţelegerea soţilor referitoare la desfacerea căsătoriei, să poată fi consfinţite prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, nu s-ar mai fi impus o atare diferenţiere.

De altfel, intenţia legiuitorului ca înţelegerile încheiate între soţi privitoare la desfacerea căsătoriei să nu facă parte din cele care pot fi consfinţite de instanţă, conform procedurii prevăzute de art. 438 din Codul de procedură civilă, rezultă şi din art. 916 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În acest sens, art. 916 alin. (4) din Codul de procedură civilă, normă care este cuprinsă în capitolul I intitulat “Dispoziţii comune” al titlului I din cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, titlu care reglementează procedura divorţului, stabileşte că, odată cu cererea de divorţ, soţii pot alătura acesteia înţelegerea lor rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.

Aşadar, prin această prevedere legală, legiuitorul a înţeles să rămână consecvent reglementării anterioare inserate în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.

Interpretarea dată art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, în sensul că instanţa nu poate lua act, printr-o hotărâre de expedient, de înţelegerea soţilor asupra desfacerii căsătoriei, divorţul vizând starea civilă a persoanei, este în concordanţă şi cu art. 2.268 alin. (1) din Codul civil potrivit căruia “Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să dispună potrivit legii”.

Ca atare, încheierea unui acord de mediere de către soţi, în care este consemnată înţelegerea acestora referitoare la desfacerea căsătoriei, nu îi îndreptăţeşte să solicite consfinţirea acestui acord în condiţiile stabilite de art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, care fac trimitere la art. 438 din Codul de procedură civilă, soţii fiind obligaţi să se conformeze normelor de procedură stabilite imperativ de art. 915 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Soluţia este conformă şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale care a statuat că “procesul de divorţ în întregul său, şi nu doar acţiunea prin care aceste aspecte sunt deduse judecăţii, are caracter strict personal, deoarece obiectul său implică antamarea de către instanţă a unor aspecte ţinând de viaţa intimă şi familială a părţilor din litigiu. Acest caracter strict personal al procesului a impus adoptarea unei proceduri speciale, derogatorii de la normele dreptului comun, care nu face decât să dea expresie particularităţii esenţiale a procesului de divorţ şi implicit prevederilor constituţionale cuprinse în art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 305 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 29 iunie 2016).

În ceea ce priveşte acordurile de mediere încheiate între soţi în temeiul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, care au ca obiect soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor ce derivă din efectele nepatrimoniale ale divorţului, precum numele soţilor, efectele divorţului în raporturile dintre soţi şi copiii lor minori, aceste înţelegeri pot constitui obiect al medierii, în privinţa acestora prevederile art. 64 alin. (11) din Legea nr. 192/2006 stabilind neechivoc că pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient.

Un argument în acest sens îl constituie prevederile art. 383 alin. (1), art. 396 alin. (1) şi art. 400 din Codul civil, norme care consacră expres posibilitatea încheierii unor înţelegeri între soţi referitoare la numele acestora, respectiv la modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti sau la locuinţa copilului, după divorţ.

Ca atare, soţii sunt îndreptăţiţi să solicite consfinţirea acordurilor de mediere cu acest obiect încheiate în temeiul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prin pronunţarea unei hotărâri de expedient de către instanţa de judecată învestită cu soluţionarea divorţului.

Această hotărâre urmează a se pronunţa în cazul desfacerii căsătoriei prin procedura divorţului reglementată de art. 915-935 din Codul de procedură civilă, ţinându-se cont şi de dezlegarea din prezenta decizie referitoare la efectele unui acord de mediere având ca obiect înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.

Tot astfel, potrivit art. 2 coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 192/2006, şi efectele patrimoniale ale divorţului pot constitui obiect al înţelegerilor soţilor, astfel cum sunt consemnate în cuprinsul acordurilor de mediere.

Pentru aceste considerente, se va constata că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4), art. 59 alin. (2) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, instanţa de judecată nu poate consfinţi acordul de mediere referitor la înţelegerea părţilor privind desfacerea căsătoriei.

Cu privire la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, instanţa de judecată poate consfinţi acordul de mediere având acest obiect, pentru ipoteza în care se va desface căsătoria.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns