CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
În motivarea decizie recente a Înaltei Curți, prin care a fost achotat primarul din Ploiești, este criticată dur probațiunea prezentată de DNA. Înalta Curte constată că ”declaraţiile date în faza judecăţii cu privire la aspecte de neloialitate ale conduitei organului judiciar se coroborează.” Judecătorii ÎCCJ ajung la ”concluzia neasigurării în prezenta cauză a standardului de probaţiune”. De asemenea, subliniază că denunţătorul Capră Daniel era cercetat în perioada respectivă într-un dosar aflat pe rolul aceleiaşi unităţi de parchet. ”Totodată, se observă că singura probă directă a acţiunii de pretindere de foloase materiale necuvenite imputată inculpatului a fost reprezentată de declaraţia martorului Capră”
Primarul municipiului Ploieşti, Andrei Volosevici, a fost achitat definitiv într-un dosar de corupţie în care a fost trimis în judecată în 2016 de procurorii DNA, faptele având legătură cu finanţarea echipei FC Petrolul Ploieşti şi atribuirea unui contract de lucrări către firma omului de afaceri Daniel Capră, denunțător în cauză.
Extras din motivarea deciziei ÎCCJ:
”În ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârşită de către inculpatul A. în perioada iulie- septembrie 2009, Înalta Curte constată următoarele:
În sarcina inculpatului A. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., constând în aceea că, în calitate de primar al municipiului Ploieşti şi ordonator principal de credite, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor în sensul încălcării dispoziţiilor art. 63 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi de art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 10 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, precum şi de art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, a iniţiat proiectul de hotărâre privind asocierea Municipiului Ploieşti cu S.C. C. S.A. Ploieşti în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, servicii şi proiecte de interes public local, având ca obiectiv principal funcţionarea echipei de fotbal C., şi a semnat contractul de asociere nr. x/03.09.2009 încheiat între Municipiul Ploieşti şi S.C. C. S.A. Ploieşti, contract încheiat prin nerespectarea dispoziţiilor art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi în afara cadrului legal – în condiţiile în care o instituţie publică nu poate finanţa o activitate lucrativă desfăşurată de un agent economic cu capital privat, fapt ce a determinat prejudicierea bugetului local cu suma totală de 32.577.437,07 RON, reprezentând:
– 17.842.137,70 RON – plăţi efectuate exclusiv în baza contractului cu încălcarea dispoziţiilor legale privind finanţele publice,
– 12.955.859,28 Iei – chirie datorată de C. pentru Stadionul D. pus la dispoziţie în baza contractului – cu încălcarea prevederilor legale privind administraţia publică locală,
– 121.234,19 RON – contravaloare utilităţi datorate de societate şi achitate din bugetul local,
– 1.658.205,90 RON – debite stabilite prin acte de control ale Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi Prahova ca fiind datorate de societate şi care, în evidenţa contabilă a unităţii administrativ teritoriale apar ca achitate prin transferarea sumei respective între conturi ale bugetului local şi nu prin plăţi efectuate de societate, precum şi obţinerea de către S.C. C. S.A. Ploieşti a unui folos necuvenit de aceeaşi valoare.
Înalta Curte apreciază ca fiind legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu pretins comise de inculpatul A. şi îşi însuşeşte argumentaţia soluţiei de achitare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte acuzaţia de a fi iniţiat proiectul de hotărâre privind asocierea Municipiului Ploieşti cu S.C. C. S.A. Ploieşti în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, servicii şi proiecte de interes public local, Înalta Curte constată că legislaţia în vigoare în perioada relevantă (art. 45 alin. (6) teza I din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2002) prevedea expres, pentru primar, şi nu numai, posibilitatea propunerii de proiecte de hotărâri a căror adoptare intra în competenţa consiliului local. Răspunderea, inclusiv penală, cu privire la legalitatea hotărârii de consiliu local adoptate în urma unei astfel de propuneri, nu poate aparţine persoanei care a formulat propunerea, persoană care putea fi inclusiv una lipsită de pregătire juridică – art. 45 alin. (6) teza I din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2002 prevede inclusiv pentru simpli cetăţeni posibilitatea sesizării consiliului local cu proiecte de hotărâri -, ci eventual celor competenţi să adopte hotărârea în cauză şi să efectueze verificări asupra legalităţii în etapele administrative specifice adoptării unei astfel de hotărâri. De altfel, nici Ministerul Public nu combate această argumentaţie a primei instanţe.
Dispoziţiile art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2002, pretins încălcate prin adoptarea HCL nr. 264 din 24.08.2009 şi care figurează şi ca temei al asocierii expres menţionat în această hotărâre, fac referire la o atribuţie a cărei exercitare aparţine Consiliului Local, şi anume de a hotărî, în condiţiile legii, cooperarea cu persoanele juridice române şi străine în vederea realizării în comun a unor acţiuni, lucări sau servicii sau proiecte de interes public local.
Deşi, faţă de considerentele de mai sus, sunt lipsite de relevanţă juridică aspectele care au determinat iniţierea proiectului de hotărâre, Înalta Curte apreciază ca fiind eronate argumentele prezentate în motivele de apel cu privire la aptitudinea listei “cu peste 15.000 de semnături” ale cetăţenilor Municipiului Ploieşti de a justifica demersul primarului de a iniţia proiectul de hotărâre în cauză. Este incert faptul că semnatarii acestei liste au fost în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la modalitatea juridică în care autorităţile locale ar urma să susţină fotbalul ploieştean. Vechimea proiectului nu prezintă relevanţă atât timp cât nu s-a contestat că, inclusiv la momentul intiţierii proiectului de hotărâre, interesul cetăţenilor Municipiului Ploieşti subzista.
De altfel, în conţinutul rechizitoriului s-a învederat că dezideratul exprimat de către inculpat în sensul preluării şi finanţării echipei locale, adus de către acesta la cunoştinţa publicului inclusiv în perioada campaniei sale electorale, a constituit unul dintre motivele care i-au asigurat reuşita în alegeri. Numărul de 15.000 de semnături este însemnat, nu atât faţă de ponderea pe care 15.000 de cetăţeni o reprezintă din totalul populaţiei Municipiului Ploieşti din anul 2009 (nu rezultă dacă cifra de 228.378, reţinută în motivele de apel, este reprezentată de toate persoanele înregistrate în evidenţele Municipiului Ploieşti, indiferent de vârstă, drept de vot, etc.), ci prin faptul că este de notorietate dificultatea cu care un astfel de număr de semnături se poate obţine în susţinerea unei iniţiative cetăţeneşti.
Pe de altă parte, existenţa altor domenii care s-ar impune a fi finanţate de către autorităţile locale nu exclude un interes concret ridicat al membrilor unei anumite comunităţi locale pentru susţinerea unei echipe de fotbal de tradiţie.
Înalta Curte apreciază că eventuala nelegalitate a hotărârii consiliului local nu poate atrage răspunderea penală a primarului care, în calitatea sa de autoritate executivă, avea obligaţia legală de a pune în executare hotărârile consiliului local, fără posibilitatea de a le contesta, eventual în justiţie, sub aspectul nelegalităţii.
În acest sens, sunt pertinente şi elocvente:
– Decizia nr. 12/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă (în care s-a statuat: În condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, unitatea administrativ-teritorială, prin autoritatea sa executivă, respectiv primarul, nu are dreptul de a ataca în faţa instanţei de contencios administrativ hotărârile adoptate de autoritatea sa deliberativă, respectiv consiliul local sau, după caz, Consiliul General al Municipiului Bucureşti) şi
– Decizia nr. 356/2002 pronunţată de Curtea Constituţională, ale căror menţiuni relevante sunt reluate în considerentele sentinţei penale apelate.
Susţinerea Ministerului Public potrivit căreia aplicarea Deciziei nr. 12/2015 în cauza de faţă ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii este neîntemeiată, în condiţiile în care, deciziile pronunţate în dezlegarea unor chestiuni de drept nu fac decât să furnizeze interpretarea corectă a unor dispoziţii legale în vigoare, pe care acele texte de lege ar fi trebuit să o primească încă de la momentul intrării lor în vigoare, nu să genereze o modificare legislativă cu privire la care să se pună problema asigurării neretroactivităţii.
De altfel, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate avea loc decât în cursul judecării unei cauze care vizează un raport juridic anterior momentului sesizării, ceea ce nu constituie o piedică în aplicarea în cauza respectivă a dezlegării date chestiunii de drept, dimpotrivă, existând o obligaţie în acest sens.
Argumentul Ministerului Public, în susţinerea nepertinenţei celor două decizii, potrivit căruia infracţiunea de abuz în serviciu constă atât în “iniţierea . . . . . . . . . .cât şi semnarea”, neavând vreo legătură cu controlul judecătoresc ulterior “cu privire la pretinsa ilegalitate a unui act al consiliului local”, apare ca vădit nefondat, în condiţiile în care, chestiunea controlului judecătoresc ulterior este necesară în contextul analizei posibilităţilor pe care primarul, ca autoritate executivă, îl avea, de a nu pune în executare o hotărâre a consiliului local în pofida obligaţiei sale expres prevăzute în acest sens (art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001).
Chiar dacă, aşa cum susţine Ministerul Public în motivele de apel, inculpatul dorea să se ajungă la încheierea contractului de asociere, din moment ce acesta a iniţiat proiectul de hotărâre de consiliu local, acest aspect nu semnifică faptul că, legal, avea posibilitatea să nu pună în executare hotărârea consiliului local şi, prin urmare, să nu încheie contractul de asociere.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora primarul are atribuţii referitoare la bugetul local, nu introduc o derogare de la prevederile art. 61 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Lipsa referatului Compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului (Direcţia Economică), în absenţa căruia, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, proiectele de hotărâri înscrise pe ordinea de zi a consiliului local nu puteau fi dezbătute, nu este imputabilă inculpatului, eventuala nelegalitate a hotărârii adoptate în aceste condiţii, neputând constitui, faţă de aspectele menţionate anterior, un temei al refuzului primarului de încheiere a contractului de asociere.
În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia, deşi prima instanţă a precizat că verificarea contractului de asociere nu este de competenţa primarului, totuşi, în privinţa inculpatei B. care, prin semnătură, şi-a asumat verificarea legalităţii contractului în discuţie, a dispus achitarea, Înalta Curte învederează că temeiul achitării inculpatei B. nu a fost acela că nu ar fi avut atribuţii de verificare a legalităţii contractului, în concret, asumându-şi, prin semnătură, verificarea legalităţii acestuia, ci că atribuţiile în exercitarea cărora a efectuat şi şi-a asumat verificarea legalităţii contractului nu sunt prevăzute în legislaţia primară.
De asemenea, nu poate fi reţinut nici argumentul Ministerului Public referitor la cel de-al doilea nivel de verificare a legalităţii contractului de asociere, şi anume că, în cursul urmăririi penale, faţă de secretarul unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Ploieşti, M., în prezent decedat, s-a pus în mişcare acţiunea penală sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, situaţie faţă de care nu se poate concluziona că s-a realizat al doilea nivel de verificare. Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii contractului s-a efectuat de către M. care, în mod constant, a adoptat o poziţie în sensul legalităţii acestui contract, iar în privinţa corectitudinii acestei poziţii nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie.
Referitor la controlul de legalitate efectuat de către instituţia prefectului, este adevărat că neatacarea în contenciosul administrativ a hotărârii consiliului local nu echivalează cu legalitatea actului, însă, în prezenta cauză, poziţia prefecturii în sensul neatacării actului a fost invocată în susţinerea ideii că niciuna dintre autorităţile care erau îndreptăţite să se pronunţe asupra legalităţii hotărârii consiliului local nu a adoptat o poziţie care să creeze dubii cu privire la legalitatea actului. Înalta Curte constată şi faptul că, în faza judecăţii, martora DD. a revenit asupra declaraţiei date în cursul urmăririi penale, în sensul că, avizul prefecturii viza doar procedura adoptării actului.
Având în vedere că Ministerul Public a invocat în defavoarea inculpatului răspunsul dat de acesta în faţa instanţei, la întrebarea adresată de reprezentantul Ministerului Public:
“poate primarul să încheie, să semneze un contract în mod vădit cu încălcarea legii?” şi anume, “În mod vădit, cu încălcarea legii, categoric nu”, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine caracterul vădit nelegal al asocierii între Municipiul Ploieşti şi S.C. C. S.A. Ploieşti, în condiţiile în care, din declaraţia martorului BB., director al Camerei de Conturi Prahova, dată în faza urmăririi penale, pentru lămurirea legalităţii unei astfel de asocieri, s-a simţit nevoia de a se solicita Curţii de Conturi a României – Departamentul Juridic un punct de vedere. Or, dacă nelegalitatea unei astfel de asocieri era vădită pentru orice practician care activează în domeniul dreptului administrativ, o astfel de lămurire nu ar fi fost necesară.
Chiar dacă nu prezintă importanţă pentru stabilirea condiţiilor angajării răspunderii penale a inculpatului, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, dacă asocierea între Municipiul Ploieşti şi S.C. C. S.A. Ploieşti era permisă de lege, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2002 permit asocierea între o unitate administrativ-teritorială şi o persoană juridică de drept privat cu scop lucrativ, cu condiţia ca, scopul acestei asocieri să reprezinte satisfacerea unui interes public local, condiţie îndeplinită în cazul de faţă.
În fine, concluziile expertului contabil sau opinia unor persoane audiate în calitate de martor cu privire la interpretarea unor dispoziţii legale nu sunt obligatorii pentru instanţă, aceasta fiind singura îndreptăţită să tranşeze cu privire la acest aspect.
În ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., pretins săvârşită de către inculpata B. în luna septembrie 2009, Înalta Curte constată următoarele:
Acuzaţia în cazul inculpatei B., constă în aceea că, în calitate de şef al Serviciului Juridic Contencios şi Legislaţie Specială din cadrul Direcţiei Juridice a Primăriei Municipiului Ploieşti, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiei de serviciu în sensul încălcării prevederilor cuprinse în fişa postului (pct. 6 din “Atribuţiile şi răspunderile consilierului juridic – Şef Serviciu”), atribuţie corelativă cu dispoziţiile art. 1 şi 4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic şi cu art. 12 pct. 3 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului propriu al primarului municipiului Ploieşti, a vizat de legalitate – semnând în numele directorului Direcţiei Juridice (care avea aceeaşi atribuţie, prevăzută la pct. 2 din “Atribuţiile şi răspunderile consilierului juridic – Director Executiv”) – contractul de asociere nr. x/03.09.2009 dintre Municipiul Ploieşti şi S.C. C. S.A. Ploieşti în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, servicii şi proiecte de interes public local, având ca obiectiv principal funcţionarea echipei de fotbal C., contract încheiat prin nerespectarea dispoziţiilor art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi în afara cadrului legal – întrucât o instituţie publică nu poate finanţa o activitate lucrativă desfăşurată de un agent economic cu capital privat, contribuind, astfel, la prejudicierea bugetului local cu suma totală de 30.797.996,98 RON, reprezentând plăţi efectuate exclusiv în baza contractului de asociere cu încălcarea dispoziţiilor legale privind finanţele publice (17.842.137,70 RON) şi chirie datorată de C. pentru Stadionul D. pus la dispoziţie în baza contractului – cu încălcarea prevederilor legale privind administraţia publică locală (12.955.859,28 RON), precum şi la obţinerea de către S.C. C. S.A. Ploieşti a unui folos necuvenit de aceeaşi valoare.
Înalta Curte apreciază ca fiind legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, reţinând, în acest sens, că, prin decizia nr. 405/2016 Curtea Constituţională a României a introdus două condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ în ceea ce priveşte latura obiectiva a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzut de art. 246 din C. pen. din 1969 şi art. 297 alin. (1) din C. pen.
Astfel, o prima condiţie ce intră în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu este că atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul şi pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplineşte, trebuie să fie prevăzută expres de “lege”, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă simplă ori de urgenţă emisă de Guvernul României.
O a doua condiţie ce intră în conţinutul laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu este ca actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară, care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgentă, emise de Guvernul României.
Prin urmare, doar în măsura în care sunt întrunite cumulativ aceste două condiţii impuse prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a României s-ar putea supune analizei întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracţiuni de abuz în serviciu.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că textele aparţinând legislaţiei primare reţinute în conţinutul acuzaţiei privind-o pe inculpata B. au un caracter general, având scopul de a contura cadrul în care trebuie să-şi exercite profesia un consilier juridic, nereglementând atribuţii de serviciu concrete ale acestuia în exercitarea cărora să se reţină că inculpata ar fi săvârşit fapta dedusă judecăţii. În realitate, aceste atribuţii de serviciu se regăsesc în legislaţia secundară, şi anume fişa postului şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului propriu al primarului municipiului Ploieşti.
Având în vedere modalitatea în care a fost reconfigurată infracţiunea de abuz în serviciu prin Decizia nr. 405/206 a Cuţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanţe, şi anume că fapta imputată, aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare a instanţei, nu este tipică în raport cu prevederile art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 309 C. pen.. Chiar în ipoteza în care s-ar reţine ca fiind conformă cu realitatea susţinerea acuzării în sensul caracterului nelegal al contractului de asociere, semnarea contractului de asociere de către inculpată nu s-a realizat în exercitarea unei atribuţii prevăzute de legislaţia primară, această faptă nefiind, prin urmare, în concordanţă cu tiparul prevăzut de infracţiunea reţinută în sarcina sa.
În ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârşită de către inculpatul A. în perioada iunie- august 2012, Înalta Curte constată următoarele:
Acuzaţia adusă inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de primar al municipiului Ploieşti, în vara anul 2012, în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale (la care candida pentru obţinerea unui nou mandat) a pretins denunţătorului E. suma de 80.000 RON pe care a primit-o în trei tranşe, cea de-a doua – în cuantum de 20.000 RON – prin intermediul lui F. – persoană din staff-ul său de campanie, în schimbul intervenţiei la membrii comisiei de achiziţie publică organizată şi desfăşurată de Primăria Ploieşti pentru executarea unei parcări supraterane pe strada x din municipiu, în vederea câştigării acesteia de către S.C. G. S.R.L. Măneşti, judeţul Prahova, societate de la care denunţătorul urma să obţină lucrări în subantrepriză la obiectivul respectiv.
Şi în privinţa acestei acuzaţii, Înalta Curte apreciază ca fiind legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că, în faza judecăţii, a intervenit o modificare radicală sub aspectele esenţiale ale situaţiei de fapt reţinute în rechizitoriu, a declaraţiilor care au constituit nucleul probatoriului pe care s-a fundamentat acuzaţia. În acest sens, Înalta Curte are în vedere declaraţiile martorilor E., QQ. (acesta în faza judecăţii a renunţat la identitatea protejată, şi anume, OO., care îi fusese atribuită în faza de urmărire penală), KK., MM. şi NN..
Este neîntemeiată susţinerea Ministerului Public în sensul că martorii nu au prezentat o justificare cu privire la diferenţele evidente dintre declaraţiile date în cele două faze ale procesului, întrucât în declaraţiile martorilor E., QQ., KK. şi MM. se fac precizări exprese cu privire la presiunea pe care au resimţit-o cu ocazia audierilor din faza de urmărire penală, exercitate de organele judiciare înseşi.
În ceea ce-l priveşte pe martorul NN., deşi acesta menţionează în faţa instanţei că îşi menţine în totalitate declaraţia dată în faţa procurorului, prezintă, în mod vizibil, diferit, detalii ale evenimentelor relevante la care a participat. Este suficient a se menţiona că, după ce în faza de urmărire penală martorul declarase în mod categoric că a asistat la remiterea de către numitul E. a unui plic către o doamnă care îl vizitase, în faza judecăţii menţionează că nu îşi mai aminteşte să fi văzut faptul remiterii acestui plic către doamna respectivă, fiind posibil ca E. să-i fi povestit ulterior că i-ar fi dat un astfel de plic.
Înalta Curte constată că declaraţiile date în faza judecăţii cu privire la aspecte de neloialitate ale conduitei organului judiciar se coroborează. Un exemplu în acest sens îl furnizează declaraţiile martorilor QQ. şi E., ambii relatând că au fost audiaţi simultan, unul în prezenţa celuilalt, pentru a se înlătura eventualele neconcordanţe dintre declaraţiile acestora.
Înalta Curte apreciază că aspectele prezentate anterior, deşi insuficiente pentru a conduce la o concluzie categorică în sensul conformităţii cu realitatea a versiunilor prezentate în faza judecăţii şi a încălcării principiului loialităţii în administrarea probelor (se face referire de către martorul QQ. la existenţa unei anchete penale în derulare cu privire la aceste aspecte în cadrul căreia se administrează proba cu înregistrări efectuate cu ocazia administrării probatoriului în faza de urmărire penală şi se efectuează percheziţii informatice asupra calculatoarelor la care ar fi fost consemnate simultan declaraţia sa, în calitate de martor cu identitate protejată, şi a martorului E.), sunt de natură să conducă la concluzia neasigurării în prezenta cauză a standardului de probaţiune prevăzut de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., necesar pronunţării unei soluţii de condamnare, neputându-se reţine că săvâşirea de către inculpat a faptei deduse judecăţii este probată mai presus de orice îndoială rezonabilă.
De altfel, nici probatoriul administrat în faza de urmărire penală nu susţine, în integralitatea sa, condamnarea, pe lângă poziţia inculpatului de negare a săvârşirii faptei, Înalta Curte identificând şi declaraţia martorei F., care a negat în mod constat implicarea sa în pretinsa primire a unei tranşe de bani din cei 80.000 de RON, pe care inculpatul i-ar fi pretins-o în schimbul exercitării influenţei sale.
În acelaşi sens, se remarcă faptul că, în legătură cu remiterea celei de-a treia tranşă din suma pretinsă, nu este administrat niciun mijloc de probă, în afară de declaraţia denunţătorului E..
În plus, deşi este invocat în rechizitoriu suportul optic depus în susţinerea denunţului de către E. şi care ar conţine înregistrarea video a uneia dintre cele două întâlniri pe care acesta le-ar fi avut cu inculpatul în perioada campaniei electorale din vara anului 2012, într-o clădire de birouri situată în Municipiul Ploieşti, analizând conţinutul procesului-verbal de redare în formă scrisă de către organele de urmărire penală a conţinutului discuţiei purtate în mediul ambiental între E. şi inculpat, a cărei înregistrare este stocată pe acest suport optic, se constată lipsa oricăror replici care să poată fi folosite în susţinerea acuzaţiei.
Mai mult decât atât, în cadrul acestei discuţii înregistrate şi redate în scris, apare o referire la existenţa unor colegii (E.: “nu ştiu eu discuţiile, pentru că eu sunt pe colegiul celălalt”), inculpatul învederând în concluziile scrise depuse la dosar că se face referire la colegiile electorale, noţiune specifică strict alegerilor parlamentare, care în anul 2012 s-au desfăşurat la un moment ulterior celui când se reţine că s-ar fi desfăşurat activitatea pretins infracţională, şi anume în toamna anului 2012.
Înalta Curte mai reţine că, nici acest proces-verbal de redare şi nici declaraţia martorului RR., căruia i-a fost prezentată în faza de urmărire penală această înregistrare şi care a recunoscut locaţia unde s-ar fi întâlnit inculpatul şi denunţătorul, recunoscuţi, de asemenea, de martor în înregistrarea vizionată, nu confirmă prezenţa la această întâlnire a unei a treia persoane (audiată în faza de urmărire penală cu identitatea protejată de OO.).
În faza judecăţii, martorul QQ. a negat că ar fi participat la cele două întâlniri ale denunţătorului cu inculpatul în cadrul cărora s-ar fi desfăşurat activitatea de pretindere a sumei de 80.000 RON, respectiv de primire a unei prime tranşe de 40.000 RON.
Înalta Curte remarcă şi lipsa unei analize în conţinutul motivelor de apel formulate de Ministerul Public cu privire la elementele noi de fapt prezentate de martori în faza judecăţii, inclusiv în ceea ce priveşte respectarea principiului loialităţii în administrarea probatoriului în faza de urmărire penală, limitându-se a aduce la cunoştinţă faptul sesizării din oficiu cu privire la săvârşirea de către martori a unor infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
În ceea ce priveşte solicitarea formulată de către inculpatul A., de constatare a nulităţii absolute, cu consecinţa excluderii mijloacelor de probă pretins administrate cu încălcarea principiului loialităţii, Înalta Curte învederează că, deşi o astfel de solicitare poate fi formulată în acest stadiu al procesului, relevante în acest sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 802/2017 a Curţii Constituţionale, invocată de către inculpat, în concret aceasta este neîntemeiată, ca urmare a insuficienţei probatoriului, aşa cum s-a menţionat anterior.
În ceea ce priveşte temeinicia soluţiei de achitare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 38 alin. (1) C. pen., pretins săvârşită de inculpatul A. în perioada martie- aprilie 2012, Înalta Curte constată următoarele:
Acuzaţia adusă inculpatului A. constă în aceea că, în calitate de primar al municipiului Ploieşti, în perioada martie- aprilie 2012, a pretins denunţătorului H. foloase materiale necuvenite constând în susţinerea financiară a campaniei electorale pentru alegerile locale din vara acelui an, la care candida pentru un nou mandat de primar din partea I. – Prahova, constând în închirierea de panouri publicitare, prestarea de servicii de panotaj şi producţia de afişe electorale, cuantificate la valoarea totală de 21.150,12 euro şi asigurate de denunţător în perioada campaniei (mai- iunie 2012), precum şi suma de 20.000 RON achitată de cel din urmă prin intermediul S.C. J. S.R.L. Ploieşti către S.C. K. S.R.L. Ploieşti – firmă indicată de edil, în schimbul intervenţiei la funcţionarii primăriei şi la consilierii locali pentru promovarea şi aprobarea unui proiect de hotărâre care să aibă ca obiect prelungirea contractului de asociere încheiat între Municipiul Ploieşti şi S.C. L. S.R.L. Ploieşti (la care denunţătorul avea calitatea de asociat), vizând exploatarea în comun a unor panouri publicitare aflate pe terenul aparţinând domeniului public de interes local al municipiului.
Şi în privinţa acestei acuzaţii, Înalta Curte apreciază ca fiind legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.
În primul rând, se constată că martorii H. şi BBB., ale căror declaraţii din faza de urmărire penală au constituit nucleul probator în susţinerea acuzaţiei de trafic de influenţă, şi-au modificat radical poziţia în faza judecăţii, prezentând o versiune care nu implică pretinderea şi primirea de către inculpat de foloase materiale necuvenite în schimbul intervenirii la funcţionarii primăriei şi la consilierii locali pentru promovarea şi aprobarea unui proiect de hotărâre care să aibă ca obiect prelungirea contractului de asociere încheiat între Municipiul Ploieşti şi S.C. L. S.R.L. Ploieşti, vizând exploatarea în comun a unor panouri publicitare aflate pe terenul aparţinând domeniului public de interes local al municipiului.
Cei doi martori sus menţionaţi au invocat aspecte ţinând de încălcarea principiului loialităţii cu ocazia audierilor de către organele de urmărire penală. Înalta Curte subliniind că denunţătorul H. era cercetat în perioada respectivă într-un dosar aflat pe rolul aceleiaşi unităţi de parchet.
Totodată, se observă că singura probă directă a acţiunii de pretindere de foloase materiale necuvenite imputată inculpatului a fost reprezentată de declaraţia martorului H.. Se remarcă faptul că denunţătorul, pe lângă faptul că nu a menţionat nicio altă persoană care să fi asistat la astfel de discuţii, nu a dat niciun detaliu cu privire la locul, data şi împrejurările în care a avut loc pretinsa discuţie, credibilitatea susţinerilor sale neputând fi verificată prin administrarea altor mijloace de probă.
De asemenea, Înalta Curte reţine că, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor LLLL., CCC. şi KKKK., inculpatul nu avea nicio atribuţie legată de asigurarea suportului logistic al campaniei electorale desfăşurate în anul 2012 cu ocazia alegerilor locale, acesta fiind atributul preşedintelui organizaţiei judeţene, LLLL..
În ceea ce priveşte achitarea sumei de 20.000 RON de către denunţătorul H. prin intermediul S.C. J. S.R.L. Ploieşti către S.C. K. S.R.L. Ploieşti, despre care se susţine că s-a făcut la solicitarea inculpatului, din faptul că nu s-a reuşit identificarea contractului în temeiul căruia s-au emis facturi şi chitanţe de către S.C. K. S.R.L. Ploieşti şi că în conţinutul facturilor se regăsesc formulări cu caracter general de tipul “contravaloare prestări servicii conform contract”, nu rezultă cu necesitate că ar fi existat o legătură între relaţia comercială dintre aceste societăţi comerciale şi inculpatul A..
Martorul BBB. a prezentat o explicaţie cu privire la formularea din partea S.C. L. S.R.L. Ploieşti a unei solicitări de prelungire a contractului de asociere între această societate comercială şi Municipiul Ploieşti, cu aproximativ un an înainte de expirarea acestuia, diferită de cea avută în vedere de Ministerul Public. Astfel, martorul a învederat că societăţii i se cerea din partea unei unităţi bancare dovada că a încheiat un asemenea contract pe o perioadă mai mare de 5 ani, iniţierea demersului fiind necesară. De asemenea, martorul a contestat susţinerea Ministerului Public, în sensul că motivaţia depunerii cererii de prelungire ar fi reprezentat-o riscul ca, în cazul în care inculpatul nu ar fi câştigat alegerile, contractul să nu mai fie prelungit.
Faptul că martorul DDD., directorul Direcţiei Gestiune şi Patrimoniu, a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite prin decizia nr. 1212 din 12.12.2018, pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul x/2016, pentru foloase materiale necuvenite primite de la S.C. AAA. S.R.L. Ploieşti, firma denunţătorului H. “în legătură cu efectuarea cu celeritate a demersurilor necesare promovării şi supunerii aprobării Consiliului Local Ploieşti a unui proiect de hotărâre pentru prelungirea contractului de asociere încheiat între Municipiul Ploieşti şi S.C. L. S.R.L. Ploieşti (la care denunţătorul avea calitatea de asociat), vizând exploatarea în comun a unor panouri publicitare aflate pe terenul aparţinând domeniului public de interes local al municipiului, precum şi pentru stingerea unui litigiu civil dintre cele două entităţi aflat pe rolul instanţei, sens în care a semnat raportul de specialitate la proiectul de hotărâre, referatul nr. x/25.04.2012 cu propunere de renunţare la continuarea acţiunii civile în instanţă împotriva societăţii menţionate şi actul adiţional nr. x din 04.05.2012 de prelungire a contractului de asociere” nu constituie un argument că, şi alţi funcţionari publici, spre exemplu primarul Municipiului Ploieşti, ar fi desfăşurat o activitate infracţională în legătură cu prelungirea contractului de asociere sus-menţionat.
Explicaţia pe care martorul denunţător H. o dă cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, sub aspectul căreia a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Ploieşti, citată în conţinutul motivelor de apel formulate de Ministerul Public, nu poate fi avută în vedere în susţinerea unei soluţii de condamnare a inculpatului A. sub aspectul infracţiunii de trafic de influenţă, în condiţiile în care acesta nu a fost menţionat expres de către H., ca fiind unul dintre beneficiarii serviciilor menţionate în declaraţia citată, iar în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, dosarul aflându-se pe rolul Tribunalului Prahova, în primă instanţă.
Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu a intervenit răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul.
Considerentele expuse cu ocazia analizării cererii apărării de excludere a unor mijloace de probă avute în vedere la trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul pretinsei infracţiunii de trafic de influenţă denunţate de martorul E. îşi păstrează valabilitatea şi cu privire la cererea formulată de apărare, de excludere a unor mijloace de probă avute în vedere la trimiterea în judecată a aceluiaşi inculpat pentru comiterea pretinsei infracţiuni de trafic de influenţă denunţate de martorul H..”
