Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Motivare decizie CA Cluj de stabilizare curs CHF-LEU după cauza Andriciuc de la CJUE. Spațiu amplu dedicat nominalismului monetar

Motivare decizie CA Cluj de stabilizare curs CHF-LEU după cauza Andriciuc de la CJUE. Spațiu amplu dedicat nominalismului monetar

Clujust.ro vă prezintă motivarea unei decizii a Curții de Apel Cluj de stabilizare a cursului CHF-LEU, pronunțată după cauza Andriciuc de la CJUE. Magistrații clujeni dedică un spațiu amplu din motivare principiului nominalismului monetar. Pârâta pierzătoare în dosar este Piraeus Bank, reprezentată de Țucă Zbârcea și Asociații.

”Instanta a stabilizat cursul de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul acordarii imprumutului. Cu toate acestea, este extrem de importanta motivarea Curtii in privinta principiului nominalismului monetar, careia ii dedica aproape jumatate din propria-i motivare.”, ne-a transmis Grupul clientilor cu credite in CHF.

DECIZIA CIVILĂ Nr. 729/2017 Curtea de Apel Cluj

Cu titlu preliminar curtea reține următoarele :

După cum arată CJUE la paragraful 32 din Decizia din speța Andriciuc: „în cazul în care instanța de trimitere ar constata că clauza în discuție în litigiul principal nu este inclusă în excepția menționată (n.n. art. 1 alin. (2) din Directivă), i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidența noțiunii „obiectul principal al contractului” sau în noțiunea „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13″.

Din acest paragraf rezultă o primă consecință pentru litigiul pendinte :

Chiar dacă instanța constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina ce a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Instanța are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de „obiect principal al contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

CJUE a arătat la paragraful 37 din Decizia data în speța Andriciuc că, „în speță, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziția Curții tind să indice că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist și un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13″.

În același sens sunt și paragrafele 41 și 43 din Decizie, cu mențiunea că CJUE a accentuat că „…această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar și inteligibil”.Revine instanței obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În aceasta privință, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51.

Din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei și b) Informarea, în faza pre-contractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

În accepțiunea curții, cerința privind redactarea clară și inteligibilă și transparența clauzei trebuie înțeleasă în mod extensiv (paragraf 44);contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă (paragraf 45);pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală (paragraf. 48);consumatorul trebuie să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice ale angajamentului sau contractual (paragraf 45);împrumutatul trebuie să fie clar informat cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, se expune unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să și-1 asume în cazul devalorizării monedei în care își primește veniturile (paragraf 50);instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (paragraf 49);profesionistul trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva moneda (paragraf 50);instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză (paragraf 51);o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeași monedă străină în care a fost contractat trebuie să poată fi înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia (paragraf 51);un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare (par. 51); această chestiune trebuie examinată de instanța de trimitere având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut (paragraf 46); mai precis, revine instanței naționale, atunci când ține seama de toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului, obligația să verifice că, în cauza respectivă, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său. (paragraf 47); revine instanței naționale obligația de a verifica faptul că profesionistul a comunicat consumatorilor respectivi orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50).             

A. Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar încorporată în cadrul secțiunii a 6-a (Rambursare)art. 6.3 s-a invocat  de consumator într-o procedură judiciară declanșată după intrarea în vigoare a noului cod civil.

1. Premisa  analizei prin raportare la starea de fapt expusă în cadrul secțiunii I o constituie un contract de credit încheiat între un profesionist și un consumator înainte de intrarea în vigoare a noului  Codului civil.

2. Considerații referitoare la legea aplicabilă acestei materii.

În raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de  Legea 193/2000.

Conform adagiului „specialia generalibus derogant”  Legea 193/2000 ( care transpune Directiva 93/13) este o normă specială  si ea se aplică ori de câte ori ne găsim într-un caz care intră sub incidența prevederilor sale. Cu alte cuvinte, norma specială se aplică prioritar față de norma generală (Codul civil).

Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale.

3. Obiecțiunile exprimate cu privire la incidența Legii 193/2000Ce tinde să acrediteze profesionistul ?

El afirmă faptul că clauza de risc valutar contestată reflectă dispoziții legale din dreptul intern referitoare la nominalismul monetar, nefiind susceptibilă de analiză din perspectiva pretinsului său caracter abuziv întrucât legislația specială și principiile referitoare la protecția consumatorului exclud din domeniul lor de aplicare clauzele care reflectă actele cu putere de lege și normele  administrative ,deci dispozițiile din dreptul național care se aplică între părțile contractante ,independent de alegerea acestora, sau cele ale dispozițiilor care sunt aplicabile din oficiu , în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință .

4. CJUE a relevat  în cauza Andriciuc  faptul că revine instanțelor naționale în sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin.2 din Directiva 93/13  este sau nu aplicabil.

În concluziile  Avocatului General privitoare la cauza Andriciuc pct. 58  s-a reținut că „ în speță, este permis să existe îndoieli, pe de o parte, cu privire la aspectul dacă principiul nominalismului monetar era aplicabil în mod absolut la data încheierii contractelor în discuție și, pe de altă parte, cu privire la aspectul dacă efectul abuziv prezumat rezultă numai din dreptul național sau din efectul combinat al acestuia și al clauzelor în discuție”.

5. Dezlegarea acestei chestiuni depinde așadar de lămurirea aspectului referitor la aceea dacă clauza supusă dezbaterii reflectă cu adevărat principiul nominalismului monetar , în  acest sens  fiind necesar a se statua cu titlu prealabil asupra naturii  și mecanismelor specifice acestui principiu dar și legii care-l  reglementează în ipoteza dată.

Analiza se raportează la contractele de creditare perfectate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

În ceea ce privește aplicarea în timp a noului Cod civil adoptat prin Legea nr.287/ 2009, legiuitorul a stabilit ca regulă , pentru actul juridic ( art. 6 alin.2,  alin.3 C. civ din 2009 , art. 3 , art. 4  art. 102 alin. 1  din Legea din Legea nr. 71/2011) aplicarea legii în vigoare[1] la data încheierii acestuia nu numai în privința condițiilor de validitate și pe cale de consecință , a nulității ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate , pentru regulile de interpretare a actului , pentru efectele actului juridic ( inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi) , pentru executarea obligațiilor asumate de părți , pentru încetarea actului juridic .

Această regula se aplică în cazul contractelor de creditare perfectate de societățile bancare înainte de intrarea în vigoare a noului cod civil în cazul cărora nu există stipulate derogări de la principiile ce decurg din art. 6 alin.2,  alin.3 C. civ din 2009 , art. 3 , art. 4  art. 102 alin. 1  din Legea din Legea nr. 71/2011.

Principala consecință care derivă de aici este aceea că principiul nominalismului trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C.civ de la 1865[2].

6. Reverberațiile principiului nominalismului monetar ( art. 1578 – 1579 C.civ de la 1865 ) asupra contractelor de credit încheiate de profesioniști cu consumatorii.

Așa cum s-a relevat în raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică cu prevalență normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de  Legea 193/2000.

Chestiunea clauzelor  abuzive se manifestă în mod preferențial în categoria contractelor de consum. În acest domeniu Legea 193/2000  trebuie completată cu prevederile  Codului consumului și numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive .

Prin urmare, ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigențele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislației speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice , urmând ca dispozițiile din dreptul comun să servească drept reper în situațiile în care legea specială nu conține statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislației speciale sunt :a) lipsa negocierii, b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului, c) încălcarea exigențelor  bunei-credințe d) toate celelalte circumstanțe relevante ( ex. natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia , toate circumstanțele care au determinat încheierea contractului și anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înțeleagă natura reală a tranzacției ).

Prin obiecțiunile formulate profesionistul urmărește să excludă de la cezură sub aspectul caracterului său abuziv clauza de risc valutar susținând faptul că ea reflectă o normă din dreptul din dreptul comun intern referitoare la nominalismul monetar  .

Așadar, trebuie lămurit cu precădere dacă o clauză precum cea  în discuție reflectă principiul nominalismului monetar.

7. Pentru a afla  dacă clauza contestată este expresia principiului nominalismului se impune o analiză comparativă a acestuia cu teza valorismului, nu înainte de a stabili sensul dispozițiilor legale care-l consacră , ținându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea normei, în contextul istoric dat.

O chestiune ce nu suscită discuții, este cea a naturii principiului nominalismului reglementat de dreptul comun,  din perspectiva  domeniului  său de aplicare  și prin raportare la interesul ocrotit.

Este unanim acceptată în doctrina clasică și cea contemporană  valoarea supletivă  a dispozițiilor art. 1578 C.civ , textul legal nefiind de ordine publică.

Așadar , o primă  concluzie ce decurge de aici,  o reprezintă împrejurarea că prima teză din  art. 1 alin. 2 din Directiva nr. 93/13  și  art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în economia cauzei.

Acest text (art. 1 alin. 2 din Directiva nr. 93/13  ) se referă la clauze care sunt obligatorii , conform unor legi speciale , clauze pe care părțile amândouă nu le pot evita.

Or, câtă vreme prevederile art. 1578  C.civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezența unui acord reglementat de lege în sensul definit prima teză din  art. 1 alin. 2 din Directiva nr. 93/13  și  art. 3 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 , clauza nefiind expresia unei norme imperative.

7.1.Pornind de la ideea caracterului supletiv al acestor dispoziții, trebuie subliniat faptul că nominalismul, la data consacrării și ulterior implementării sale, (anul 1864, respectiv 1867 când a apărut moneda metalică cu acoperire în aur ) [3] a avut   în vedere absolutizarea identității valorii monetare, consacrând perenitatea valorii nominale a leului ,pe toată perioada între data emiterii și data modificării valorii sale oficiale, pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflație .Astfel s-a absolutizat valoarea nominală a banilor ,ignorându-se valoarea lor reală,apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă și de  existența fluctuațiilor monetare.        Prin urmare, în baza acestui principiu, plata este liberatorie unitate cu unitate ,ceea ce contează , deci, fiind valoarea legală înscrisă pe piesa ce constituie instrumentul de plată.

Nominalismul a apărut în contextul stabilității monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plății ,a cuantumului sumei liberatorii.

Așa cum s-a relevat în doctrină, aspectul cel mai simplu al nominalismului( dar și controversat în același timp) îl constituie constanța juridică a monedei în timp, a cuantumului sumei liberatorii, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale.

În primul rând trebuie amintit că pe 22 aprilie 1867 s-a promulgat prima lege monetară prin care s-a stabilit că moneda națională este leul, iar diviziunea sa se numește ban și este egală cu a suta parte din leu. Prin acesta lege moneda natională capăta caracter legal, iar alte monede străine caracter ilegal. La acea data, moneda natională devenea moneda legala a Principatelor Române, initial doar scriptic adica in evaluari si acte, pentru ca emiterea efectiva si inlocuirea totală a valorilor monetare straine a fost un proces ce a durat cateva zeci de ani. Codul Civil a fost promulgat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. De-a lungul timpului, numeroase acte normative au abrogat, modificat și completat articole din Codul Civil. În ciuda unor numeroase eforturi de modificare, care au fost culminate prin pregătirea și finalizarea unor noi proiecte de Cod Civil, care erau menite să îl înlocuiască, precum cele din anii 1940, 1971 și 2004, Codul Civil din vremea lui Alexandru Ioan Cuza a rămas în vigoare până la data de 1 octombrie 2011 când a intrat în vigoare un nou Cod Civil. La  data emiterii Codului Civil, Principatele nu aveau moneda națională legală, “în curs”, “ïn circulatie” pe teritoriul Principatelor circulând peste 80 de specii monetare străine. La acea vreme legiutorul a preluat din legislația străină teoria nominalismului monetar, legiferând oarecum circulația monetară în tânărul stat.

7.2După data de 22.04.1867  leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul României .Leul este unitatea monetară a României .

7.3 Principiul nominalismului așa cum este el reglementa de dispoziții Codului civil de la 1865 nu poate avea în vedere  valutele cotate  .

BNR este responsabilă de  elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb  precum și de stabilirea regimului valutar .

Conform regulamentul privind regimul valutar,  valuta  e definită ca fiind moneda națională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum și monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Același act stipulează că valutele cotate  sunt  valutele menționate în lista cursurilor de schimb ale pieței valutare, comunicată de Banca Națională a României.

O dispoziție din legea română precum cea prevăzută de art. 1578 C.civ 1865   nu putea avea în vedere „ perenitatea” valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară .

Expresie a mecanismului etatic, emiterea ,retragerea și operațiunile asupra cursului reprezintă prerogative statale absolute, exclusive .

Așa fiind, în interpretarea art. 1578 C.civ 1865 trebuie să se pornească de premisa conform căreia noțiunea de „specie aflată în curs” este moneda națională, adică leul românesc.

7.4. Nominalismul în accepțiunea Codului civil de la 1865 versus valorism

Majoritatea doctrinei susține că stipularea unei clauze de indexare părțile este expresia derogării , pe cale convențională , de la norma supletivă care instituie  principiul nominalismului. Altfel spus , clauza de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părților  în raport de principiul nominalismului .În doctrina de dată recentă s-a reținut că „nominalismul este exclus convențional din contractele de credit bancar în valută ,caracterizate prin aceea că , la stabilirea dobânzii banca are în vedere deprecierea monetară prognozată , adică scăderea puterii de cumpărare infra-monetare.Dobânda creditului bancar cuprinde o componentă de indexare monetară care justifică bine-cunoscuta diferențiere între dobânda nominală și dobânda reală ,corectată cu rata inflației.Acest mecanism ,specific valorismului ,derogă de la nominalismul legal supletiv și ar trebui sa facă inutilă invocarea acestuia”.

Chiar în doctrina interbelică s-a relevat faptul  că  : „Dispoziția art. 1578 C Civ fiind excepțională nu se va aplica de câte ori părțile au stipulat anume că oricare ar fi variațiunea cursului monedelor în timpul împrumutului nu se va ține seama de nicio socoteală de acestă variațiune si că in orice caz împrumuatul va restitui o sumă în valoare egală cu cea primită” (D. Alexandresco Principiile dreptului civil român vol. IV pag 456 ).

O consecință  fireasca , logică a acestei abordări o reprezintă faptul că excepția prevăzută de art. 1 alin.2 din Directiva 93/13 nu este incidentă  .

În consecință, o clauză de indexare stipulată într-un contract de împrumut încheiat de un profesionist cu un consumator ar putea fi cercetată sub aspectul caracterului său abuziv pentru că nu reflectă o dispozițiile legală aplicabilă din oficiu deoarece părțile au derogat de la principiul nominalismului printr-o clauză de indexare.

7.5 Curtea apreciază că această abordare este cea corectă.

Prima întrebare care se poate legitim naște  este următoarea : De ce s-ar fi stipulat o clauza cum este cea în discuție dacă debitorul împrumutat era oricum „obligat” , în baza principiului nominalismului monetar, să restituie creditul în aceeași monedă în care el s-a tras ,indiferent de creșterea sau scăderea prețului ei ?

Care sunt beneficiile aduse de inserarea acestei clauze dacă și fără ea consecințele erau similare în ce privește mecanismele de stingere a datoriei ( adică s-a împrumutat valută  se va restitui valută) ?

Răspunsul poate fi acela că, norma convențională în discuție s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi , debitorul nu era obligat sa restituie datoria în valută ,ci doar în specia aflată în curs la data plății , leul românesc, monedă în care consumatorul își încasa veniturile,   acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcție de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plății – tragerii creditului (conform art. 1578 C.civ), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci ,dată de puterea de cumpărare a leului[6].

Puterea de cumpărare a consumatorului se raportează la moneda națională în care realizează veniturile ,gradul său de îndatorare fiind evaluat ,la data acordării creditului tot în moneda națională , leul românesc.

Tocmai pentru că a avut în vedere alterarea intrinsecă a speciei aflată în curs la data plății (leul românesc) și cunoscând limitările ce decurgeau din principiul nominalismului, profesionistul a apelat la remediile ce consolidează teza valorismului, inserând o clauză prin care riscul valutar era lăsat exclusiv în sarcina împrumutatului .

a) Principiul nominalismului în accepțiunea Codului civil din 1865 prevede obligativitatea respectării valorii nominale pornind de la prezumția de identitate a valorii nominale a monedei cu cea intrinsecă.

Clauza în discuție este expresia unei abordări situată într-o postură antagonică, care neagă identitatea valorii nominale a monedei în care consumatorul realizează veniturile  cu  valoarea sa intrinsecă  .

b) Valorismul

Din perspectiva rolului său juridic moneda constituie un mijloc de liberare ,de stingere a datoriilor ,iar în accepțiunea economică ea conferă deținătorului o putere de cumpărare.               Conform teoriei valoriste cu privire la monedă și obligațiile pecuniare nu trebuie absolutizată identitatea unității monetare .

Astfel, ori de câte ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeași putere de cumpărare ca și cea inițial stipulată de părți.     În acest mod valorismul tinde a integra valoarea în interiorul obligației pecuniare.

Moneda fiind un bun fungibil subiectiv prin excelență,rațiunea de a fi a acestor obligații rezidă în capacitatea de tezaurizare a monedei.

Interesul părților vizează puterea de cumpărare pe care o reprezintă și nu un număr oarecare de unități monetare.

Acesta este postulatul care a stat la baza nașterii și acceptării indexării , datoriilor de valoare ca expresie a teoriei valoriste   dar și ca metodă practică de înlăturare sau cel puțin de diminuare a inechităților generate de situația inflaționistă și scăderea puterii de cumpărare.

Indexarea reprezintă procedeul de reevaluare de plin drept a cuantumului unei sume obiect al obligației pecuniare în funcție de variația unui indice de referință stabilit prin voința părților sau cea a unei autorități.

Recurgerea la indexare se realizează în scopul menținerii echilibrului între prestațiile datorate.,prin acoperirea deprecierii valorii monedei naționale și păstrarea în timp a puterii sale de cumpărare. Elementul esențial pentru compararea și relaționarea valorilor în operațiunea de indexare este automatismul. Astfel , dacă între data nașterii obligațiilor pecuniare și data scadenței s-a constatat și a intervenit variația indicelui de referință,prin încorporarea sa în creanță are loc reevaluarea (în cazul reevaluării legale).

Indexarea contractuală este expresia diligenței părților care doresc să se pună la adăpost față de riscurile deprecierii monetare, constituind o formă de indexare.

Clauzele de indexare reprezintă convențiile prin care părțile unui raport juridic contractual stabilesc cuantumul sumei obiect al obligației pecuniare ca variabil de plin drept.

Variabilitatea cuantumului  obligației se determină prin raportarea unor indici aleși consensual , în scopul acoperirii deprecierii valorii monedei naționale  și asigurării echilibrului valoric între prestațiile stipulate.

Cuantumul datoriei se va stabili prin înmulțirea numărului de unități monetare cu indicele de calcul ( etalonul –cursul valutei ) reprezentând variația valorică a puterii de cumpărare a elementului de comparație. Stabilirea prețurilor în  valută pe teritoriul României exprimă o clauză de indexare.Rațiunea acestor clauze constă în asigurarea stabilității monetare ,astfel încât creditorul să poată primi exact contravaloarea a ceea ce a dat, din punct de vedere subiectiv ,printr-o previziune justă a evenimentelor. Pentru a asigura echilibrul valoric între prestațiile stipulate  și a contracara efectele deprecierii monetare este necesar ca indicele ales , în funcție de care se realizează indexarea creanței să fie ușor de cunoscut de părțile raportului juridic ,să fie adecvați relației concrete a părților.

Așa cum s-a semnalat în doctrină  ,”creditului bimonetar( și creditului în valută în general) nu-i este specifică problema deprecierii monetare(la care legea consacră soluția derogabilă a nominalismului), ci devalorizarea monetară, adică deteriorarea raportului de schim inter-monetar.Acest mecanism de creditare în valută nu este o aplicație a nominalismului, ci o reacție de apărare față de nominalism[7]” în cazul în care este cunoscut faptul că moneda în care consumatorul realizează veniturile  și care ,în realitate constituie moneda de plată este caracterizată de instabilitate.

c) Prin raportare la aceste considerente, conchidem în sensul că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului ci opozitul său ,fiind în realitate o clauză de indexare  prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur  riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

8. Dar chiar admițând  faptul că  nominalismul și clauza de indexare nu ar incompatibile[8] și că , în acest context, ar putea viza și altă monedă decât cea națională ( teză care este fi tributară distincției dintre moneda de plată-leu și cea de cont-valută, într-o altă manieră decât cea prezentată în secțiunea anterioară și în accepțiunea căreia clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont-valuta ), excluderea prevăzută de art. 1 alin.2 din Directivă nu ar opera  pentru următoarele considerente:

În opinia noastră, pentru ipoteza dată nominalismul din dreptul comun nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul.

În primul rând, excepția prevăzută de art. 1 alin.2 din Directiva 93/13 are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus pentru că, fiind vorba de o reglementare legală ( fie ea chiar cu caracter supletiv , dar aplicabilă din oficiu în lipsa unei stipulații contrare)  se prezumă că echilibrul preexistă.

Concluzia transpare cu precădere din considerentele cauzei   C‑92/11, RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein‑Westfalen eV care se impun a fi redate :

  1. „Astfel cum arată avocatul general la punctul 47 din concluzii, această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte
  1. Pe de altă parte, a permite excluderea aplicării Directivei 93/13 la clauzele contractuale pentru simplul fapt că acestea preiau acte cu      putere de lege sau norme administrative naționale care nu sunt aplicabile contractului încheiat de către părți sau că se referă la astfel de dispoziții ar compromite regimul protecției consumatorilor instituit prin această directivă

31   Astfel, în aceste condiții, un vânzător sau furnizor ar putea să se sustragă cu ușurință controlului caracterului abuziv al clauzelor care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cu un consumator prin redactarea clauzelor din contractele sale în același fel ca și cele prevăzute de reglementarea națională pentru anumite categorii de contracte. Or, ansamblul drepturilor și obligațiilor create prin contractul redactat astfel nu ar corespunde în mod necesar echilibrului pe care legiuitorul național a dorit să îl stabilească pentru contractele guvernate de reglementarea sa în materie.

41.  „sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, punctul 27, precum și Hotărârea din 26 aprilie 2012, Invitel, C‑472/10, punctul 33).

     42   Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, Directiva 93/13 prevede, pe de o parte, la articolul 3 alineatul (1) interzicerea clauzelor standard care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

     43   Pe de altă parte, Directiva 93/13 impune la articolul 5 vânzătorilor sau furnizorilor obligația de a formula clauzele într‑un limbaj clar și inteligibil. Al douăzecilea considerent al Directivei 93/13 precizează în această privință că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract.

44.     Astfel, pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

47      O clauză standard care permite o astfel de adaptare unilaterală trebuie, cu toate acestea, să respecte cerințele de bună‑credință, de echilibru și de transparență impuse prin directivele menționate.

48      În această privință, trebuie să se amintească faptul că, în cele din urmă, competența de a stabili acest lucru în fiecare caz concret nu aparține Curții, ci instanței naționale. Astfel, sunt de competența Curții interpretarea dispozițiilor acestor directive, precum și criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu acestea, avându‑se în vedere că este de competența instanței menționate să se pronunțe, ținând seama de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe (a se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2010, VB Pénzügyi Lízing, C‑137/08, Rep., p. I‑10847, punctul 44, și Hotărârea Invitel, citată anterior, punctul 22)

50    În ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, o simplă referire, realizată în CG, la un text legislativ sau la o normă administrativă care prevede drepturile și obligațiile părților nu îndeplinește această obligație de a aduce la cunoștința consumatorului metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, precum și dreptul său de a rezilia contractul. Astfel, este esențial ca acest consumator să fie informat de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Invitel, citată anterior, punctul 29).

53            Aceste cerințe stricte cu privire la obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract de distribuție, cât și în timpul executării acestuia, în ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral condițiile acestuia corespund unei echilibrări a intereselor celor două părți. Interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a‑și lua măsuri de precauție împotriva unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte, de a cunoaște și, așadar, de a putea să prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le‑ar putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într‑o astfel de ipoteză, de informații care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua sa situație.”

Doar convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante .Deși forța contractului este comparată cu legea contractul nu poate deroga de la legea imperativă.

În materia dreptului consumului, obligația de informare ce incumbă profesionistului face parte din categoria obligațiilor legale explicite.

Ca atare, părțile nu pot înlătura această obligație prin convenția lor .De aici rezultă natura de ordine publică a normelor care o reglementează.

Obligația generală de bună- credință ține de esența sistemului nostru de drept. Pe de altă parte , existența unei obligații generale de bună- credință contractuală a devenit un concept european.

Obligația de bună- credință  funcționează ca sursă a unor obligații subsecvente .Așa cum s-a relevat în doctrină obligația de informare, cooperare, coerență contractuală sunt toate formule comportamentale contractuale care sunt urmări ale bunei-credințe, buna- credință contractuală manifestându-se prin intermediul acestor obligații implicite[9].Obligația generală de bună-credință are o semnificație având o greutate însemnată în raporturile dintre profesioniști și consumatori.

În concluzie, obligația ce incumbă profesionistului potrivit legii speciale justifică „exercitarea oficiului de ordine publică conferind abilitate judecătorului de a utiliza instrumente de control /cenzură a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice. Din acest motiv,chiar dacă s-ar aprecia faptul că clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce privește moneda de cont-valuta, excepția

prevăzută de art. 1 alin.2 din Directiva 93/13 nu poate fi reținută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului  nu este exclus.

Interpretarea adusă în discuție ar distorsiona profund sensul art. 1578 C.Civ, determinând abandonarea /deturnarea scopului în care ea a fost instituită  și anume protejarea debitorului ( se vedea în acest sens „Mecanisme de actualizare a creanței consacrate în noul cod civil”   pct. 18  Felicia Roșioru )

Pe de altă parte, nu se poate susține că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 C.civ. mai ființează în prezent.

Textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale prețioase ,iar în prezent vorbim de o monedă discreționară.

Mai mult, nominalismul este expresia ideii de stabilitate , în timp ce indexarea – ca si componentă a nominalismului –are ca premisă instabilitatea, fluctuația monetară  monetară ( Liviu Pop  Tratat de drept civil Obligațiile vol. I 2006 ed. CH Beck pag. 471)

Așa fiind, o interpretare  a nominalismului în sensul acreditat de creditor nu se bazează pe circumstanțele avute în vedere la edictarea normei,este străină de scopul în care a fost adoptată și nu exclude abuzul de putere economică .

În acest sens, clauza în discuție  nu este exclusă de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligația de informare  care îi incumbă  în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la „virtutea dreptului comun” (care, de altfel,  nu poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează o situație).

Consecința unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate  oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului și implicit poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice , ceea ce nu poate fi acceptat întrucât exigențele bunei- credințe nu ar fi respectate. Iată de ce , în materia litigiului pendinte, el nu se poate apăra  invocând simplu numai  beneficiile nominalismului.

Buna- credință  în contractele de consum are standarde mai ridicate. Așa cum s-a relevat în doctrină[10] „buna -credință în materie de clauze abuzive reprezintă un  concept european autonom .Interpretarea autonomă presupune că noțiunea de bună- credință va fi identificată și aplicată în concordanță cu spiritul Directivei și nu în concordanță cu perspectiva pe care sistemele naționale de drept i-o atribuie. Buna-credință are rolul de ….a impune ca la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze să se aibă în vedere toate circumstanțele relevante ale încheierii contractului” .În această privință, posibilitatea consumatorului de conștientiza natura reală a tranzacției este unul dintre factorii cheie ce trebuie avuți în vedere .

Or, atunci când împrumutatul nu este acoperit în mod natural la riscul valutar întrucât nu obține venituri eligibile pentru rambursarea creditului la moneda în care acesta este acordat ,nivelul maxim admis pentru gradul de îndatorare trebuie definit inclusiv prin luarea  în considerare a riscului valutar , a riscului de rată a dobânzii și a riscului  de diminuare a veniturilor disponibile pe perioada de derulare a creditului . Astfel derularea scenariilor privitoare la variațiile posibile și șocul pe curs de schimb valutar, variațiile posibile și socul pentru rata dobânzii ,socul pe venit trebuie să caracterizeze etapa precontractuală, numai prin parcurgea lor consumatorul fiind în măsură să conștientizeze în mod real natura tranzacției .

Principiul nominalismului  din dreptul comun nu  poate fi  în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist și un consumator el trebuind evaluat din perspectiva exigențelor impuse de legea specială în ceea ce în ce privește clauza de risc valutar care vizează moneda de plată ,clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont .

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare  la dispozițiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condițiilor clarității și inteligibilității imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanțe se poate apreciat că o clauză de risc valutar face parte din obiectul principal al contractului.

8.1. Cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzei de risc valutar adusă în discuție.

În jurisprudența sa CJUE a reținut că sistemul de protectie pus in aplicare de legislatia in materie se intemeiaza pe ideea ca consumatorul se afla într-o situație de inferioritate fata de agentul economic, situatie care il determina sa adere la conditiile redactate in prealabil de acesta, fara a putea exercita o influenta asupra continutului acestora.

 Conform jurisprudentei sale la incheierea unui contract de imprumut in valuta consumatorii trebuie sa poata evalua consecintele economice ale aplicarii, la rambursarea imprumutului, a unui curs de schimb diferit de cel aplicabil la calcularea sumei imprumutului cu ocazia deblocarii acesteia. Atfel, contractul de imprumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularitatile mecanismului de schimb al monedei straine.  Consumatorul mediu, rezonabil si normal informat trebuie sa poata anticipa si sa inteleaga consecintele angajamentului pe care si l-a asumat, iar angajamentele sa fie echilibrate sub aspectul drepturilor si obligatiilor partilor“.  Curtea  a reținut  în cauza Kasler faptul că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat in sensul ca, in ceea ce priveste o clauza contractuala precum cea in discutie in litigiul principal, cerinta potrivit careia o clauza contractuala trebuie redactata in mod clar si inteligibil trebuie inteleasa ca impunand nu numai ca respectiva clauza sa fie inteligibila pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci si ca contractul sa expuna in mod transparent functionarea concreta a mecanismului de schimb al monedei straine la care se refera clauza respectiva, precum si relatia dintre acest mecanism si cel prevazut prin alte clauze referitoare la deblocarea imprumutului, astfel incat acest consumator sa poata sa evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecintele economice care rezulta din aceasta in ceea ce il priveste“.

8.3.Din considerentele cauzei Andriciuc rezultă că obligația de transparență contractuală ce incumbă profesionistului, obligație conexă exigențelor de publicitate și informare specifice dreptului consumului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înțelege prevederile contractului .

În accepțiunea Curții, așa cum ea decurge din considerentele cauzei Andriciuc, transparența în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecințele patrimoniale ale creditării ,fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar și  predicții legate de volatilitatea cursului.

Profesionistul deține controlul conținutului contractului.

Or, predicțiile legate de volatilitatea cursului țin exclusiv de portofoliul profesionistului .

Astfel, asumarea de către consumator a riscului pentru variațiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă și conștientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist așa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variațiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variațiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis ,îndatorare care să-și păstreze proporția agreată de părți pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicțiile avute în vedere .

Consumatorul trebuie să cunoască și să accepte valoarea maximă rambursabilă în moneda de plată  în care obține veniturile curente. Numai în aceste condiții o clauză privind riscul valutar în ce privește moneda de plată ar putea fi calificată drept clară și inteligibilă.

Dacă simulările și predicțiile nu au fost făcute, aceste exigente nu sunt îndeplinite întrucât, în absența scenariilor privitoare la șocul pe curs de schimb valutar, socul pentru rata dobânzii ,socul pe venit care trebuie să caracterizeze etapa precontractuală, nu se poate vorbi de împrejurarea că, consumatorul a fost în măsură să conștientizeze  în mod real natura tranzacției.

Acest fapt are drept consecință înlăturarea imunității de la controlul caracterului abuziv al clauzei .

8.4. Includerea acestei clauze este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților întrucât ea constituie sursa supa îndatorării  debitorului  . O clauză cum este cea în discuție care nu are ca premise evaluarea impactului posibil al riscului valutar  are caracter abuziv  nefiind validă și se impune a fi înlăturată din contract întrucât prin natura sa este o sursă a dezechilibrului contemporană cu data perfectării convenției.

În contextul dat , clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiții.

Impreviziunea este o problemă de ordin economic și financiar, ea este legată de fluctuațiile prețurilor care generează un dezechilibru între prestații în cazul acesta fiind vorba de o leziune a posteriori ce intervine după încheierea actului juridic. Una din premisele impreviziunii o constituie existența unui contract valabil încheiat .Atunci când cauza dezechilibrului dintre prestațiile părților este de altă natură, problema impreviziunii nu se poate evoca.

8.5 Nu se poate aduce în discuție nici problema suportării a riscului valutar în mod natural de către debitor pentru  că o asumare implicită  a riscului valutar are în vedere tranzacția în ansamblul său ,tranzacție a cărei natură și consecințe patrimoniale să fie înțelese pe deplin și asumate în mod conștient de către consumator .

Asumarea voluntară a riscului inerent are drept corolar numai contractul compatibil  in integrum cu exigențele impuse Directiva 93/13.

Din perspectiva legislației privind protecția consumatorului  soluția atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premise o tranzacție ale cărei posibile consecințe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute ,înțelese și acceptate de consumator.

Chestiunea privitoare la înțelegerea naturii tranzacție trebuie plasată  în amonte , în timp ce riscul valutar natural este situat în aval si poate decurge doar dintr-un acord valid sub toate aspectele sale.

Drept urmare, în accepțiunea noastră îndepărtarea  clauzei de risc valutar  din contract pe considerentul caracterului său abuziv nu poate avea drept consecință reactivarea mecanismului de suportare în mod natural a riscului valutar de către debitor.

8.6. Banca avea obligația de a asigura o anumită protecție a consumatorului împotriva supraîndatorării , prin mecanisme contractuale specifice.

În cazul consumatorilor care obțin venituri în moneda națională, riscul de credit trebuia evaluat  în mod conform de către  profesionist și prin raportare la riscul valutar. Calitatea produsului bancar din perspectiva costurilor sale este indisolubil legată de analiza corespunzătoare și obiectivă a criteriilor de eligibilitate în ceea ce-l privește pe consumatorul care face parte din categoria debitorilor excluși de la protecția naturală. Astfel, banca trebuie să se asigure în etapa precontractuală asupra faptului că premisele necesare și avute în vedere pentru eliberarea creditului pot să subziste pe toate durata derulării contractului. Asimetria informațională între bancă și consumator nu poate fi contestată ,iar  profesionistul  trebuie să  valorifice acest avantaj cu responsabilitate .Fluctuațiile previzibile ale cursului trebuie inventariate de societatea bancară iar rezultatele sale se impun a fi notificate expres consumatorului și,în același timp avute în vedere la determinarea gradului de îndatorare acceptat de debitor și stabilit funcție de veniturile obținute în moneda națională la data constituirii dosarului de creditare.

Absența unei astfel de expertize constituie sursa dezechilibrului contractual din care rezultă de altfel din supraîndatorarea  debitorului.

În cauză, nu s-a stabilit un culoar de variație a cursului așa încât să fie pe deplin predictibilă sarcina generată de contract  și nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului printr-o asigurare. În circumstanțele date, se poate conchide asupra faptului că profesionistul a acționat în scopul de a-și  prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

În doctrină s-a subliniat că solidarismul contractual plasează interesul în centrul raporturilor dintre părțile contractante și îi conferă rolul principal, acela de „motor al contractului”. Analiza interesului urmărit de părțile contractante face posibilă punerea în evidență a realității legăturilor contractuale. Dându-și consimțământul la încheierea contractului, fiecare parte acceptă să-și asume sarcina realizării interesului celuilalt contractant, care la rândul său are încredere că acest obiectiv comun al încheierii și existenței contractului va fi obținut. Între părțile contractului există o stare de dependență reciprocă, ceea ce justifică și caracterizează legătura de solidaritate dintre ele. Pentru a-și îndeplini rolul său de instrument de satisfacere a trebuințelor, contractul trebuie să permită realizarea interesului fiecărei părți contractante. Prin conținutul său contractul asigură existența acestor interese ale părților și concilierea lor pentru ca, deși opuse, ele să fie compatibile. În scopul realizării unei concilieri reale a intereselor părților este necesar să se recurgă la două principii, care joacă un rol director și unul corector al conținutului contractului: principiul proporționalității și principiul coerenței.

Principiul proporționalității are valoarea unei reguli generale de echilibru între sarcinile și avantajele care rezultă din contract pe seama și respectiv în favoarea părților contractante.

Principiul coerenței semnifică faptul că diferitele clauze care alcătuiesc conținutul contractului, trebuie să se prezinte într-o armonie logică, fără nicio contradicție. Acest principiu este un instrument în serviciul justei repartizări a sarcinilor și profiturilor între părțile contractante, altfel spus, un mijloc de asigurare a echilibrului contractual.

Solidarismul contractual este principiul care impune ce trebuie să fie contractul și, în acest scop, este dotat cu o funcție corectivă. El guvernează atât conținutul contractului cât și comportamentul părților contractante.

Libertatea contractuală își găsește limita în legătura de solidaritate dintre părțile contractuale, în temeiul căreia fiecare parte trebuie să-și asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte părți. Or, interesul împrumutatului nu este numai acela de a-și asigura la un anumit moment pentru un anumit interval, lichiditățile pretinse prin convenție, ci și acela de a-și asuma în condiții de transparentă costul împrumutului. Cu alte cuvinte, interesul împrumutatului este acela de a-și da consimțământul în cunoștință de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde așteptărilor sale și că angajamentul asumat nu este disproporționat în raport cu bunurile și veniturile sale.

Împrumutătorul are și trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a rambursa creditul.

Imposibilitatea  împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanțatorului de a estima la data încheierii convenției dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Doar prin raportare la aceste valori a fost verificată, confirmată bonitatea reclamantului la momentul  acordării creditului denominat în valută.

Din maniera în care a ales să structureze ofertele, din maniera defectuoasă a informării consumatorului rezultă indubitabil faptul că profesionistul a acceptat/urmărit  crearea premiselor favorabile perturbării raportului dintre prestațiile părților. Chiar dacă intimata se raportează la faptul că, conform informațiilor care îi erau accesibile, moneda părea una stabilă, numai ei îi era cunoscut faptul că în istoricul evoluției sale, ea s-a comportat ca o monedă de refugiu, susceptibilă de fluctuații majore în perioade de criză.

De altfel, una din apărările expuse în întâmpinare consistă în aceea că, anterior încheierii contractului, CHF a înregistrat o fluctuație într-o marjă considerată de intimata rezonabilă. Cu toate acestea, în etapa precontractuală, intimata nu a informat consumatorul cu privire la acest aspect, nu a realizat simulări și nici nu a evaluat bonitatea clientului său în raport de această previziune.

Din raportările instituțiilor financiare de profil, era extrem de clar profesionistului faptul că fluctuația cursului poate înregistra creșteri substanțiale pe parcursul derulării contractului fapt care va bulversa economia convenției în favoarea sa.

Din întâmpinare rezultă că această monedă are un mecanism complex de cotație, el neraportându-se direct la leu, ci la euro, împrejurare care a determinat, în parte, fluctuațiile sale majore ulterioare și care nu a fost făcută cunoscută apelantei. Tocmai pentru că mecanismul de cotație a CHF depinde de o multitudine de variabile, profesionistul ar fi trebuit să evalueze cu responsabilitate lansarea pe piață a unui astfel de produs de creditare. În raport de durata de derulare a contractului, nu se poate susține în mod credibil că perspectiva unei fluctuații de natură să afecteze economia contractului nu ar fi fost predictibilă pentru profesionist.

Este important de semnalat că doar unele instituții bancare au pus pe piață acest produs.

În contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei  acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmării propriilor interese.

Vorbim de un consumator total neinițiat în specificul pieței valutare, consumator provenind din blocul estic european care a experimentat de puțin timp și insuficient particularitățile economiei de piață.

Creditele destinate publicului larg erau recent lansate pe piață, iar consumatorul român obișnuit nu avea exercițiul decelării între particularitățile diverselor monede străine folosite ca monede de referință.

Se insistă în mod obsesiv și nejustificat asupra riscurilor asumate.

Curtea reamintește că, în contextul istoric și social al epocii la care s-a realizat creditarea (anul 2007) era imposibil pentru consumatorul având calitățile medii ale unui om  cu diligență și vigilență normale să sesizeze la momentul încheierii contractului efectul nefast al deciziei de a asuma creditul în absența unei informări corecte în ce privește variațiile posibile ale cursului și impactul lor asupra gradului de îndatorare.

Prin urmare, apărările legate de caracterul de notorietate al volatilității monedei  în care s-a contractat nu poate  fi opus cu succes în circumstanțele cauzei .

Între statutul de profesionist al finanțatorului  și amatorismul consumatorului( raportat la standardele bonus pater familias) nu se poate pune semnul egalității. Cu alte cuvinte, ceea ce era evident pentru împrumutător nu era deloc predictibil pentru consumator.

Felul în care a fost cosmetizat  creditul l-a transformat într-un produs credibil și tentant chiar irezistibil.

De asemenea, epoca încheierii contractului este extrem de relevantă în economia cauzei. Intervalul 2007-2008 a constituit apogeul  tranzacțiilor imobiliare.

În perioada respectivă acordarea creditelor de nevoi personale, a creditelor ipotecare  a luat o turnură fulminantă, produsul de creditare în  valută ( CHF) fusese lansat relativ recent și nu era uzual, tranzacțiile imobiliare se realizau cu rapiditate. Starea generală a mediului economico-social, caracterizat de avântul pe care l-a înregistrat creditarea populației, a avut un rol decisiv și a facilitat perfectarea acestuia De aceea, nu putem vorbi de asumarea conștientă  și independentă a riscurilor ori de neglijarea de către împrumutat a efectelor păgubitoare generate de o eventuală  fluctuație monetară.

Reținem că încheierea contractului a avut loc în 2007, în epoca integrării României în UE (ianuarie 2007), în condițiile în care puterea de cumpărare a leului în raport cu CHF s-a bucurat de o stabilitate relativ  constantă anterior.

În contextul neinformării corecte a consumatorului nu se poate susține în mod legitim faptul că riscul intervenit (fluctuația valutară ) decurge din natura contractului.

În percepția consumatorului obișnuit, ținând seama de poziția întărită a leului față de CHF/EUR din ultimii ani dar și de perspectiva așteptărilor legitime privitoare la uniunea monetară și adoptarea de către România a monedei comune  de plată valabilă pe teritoriul statelor membre ale UE se poate concluziona facil asupra caracterului constant al  gradului de îndatorare previzionat de consumato . În contextul social, economic și  istoric  dat este îngăduit a aprecia că debitorul putea avea așteptări rezonabile că în viitorul apropiat va beneficia de o protecție naturală/cvasi naturală, întrucât veniturile sale vor fi consolitate în valută iar gradul de îndatorare va fi același(ori sensibil egal). Această abordare nu era însă rezonabilă din perspectiva profesionistului.

     Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat, combinat cu aceea că valuta în care a fost denominat creditul a fluctuat ulterior  în mod ascendent au produs reverberații semnificative afectând grav obligația debitorului din perspectiva nivelului său de îndatorare .

Așa cum s-a relevat în doctrina interbelică „echitatea este imuabilă și nu are nevoie să se fondeze pe o prezumție tacită de voință”.Alături de conceptul de bună-credință  ea are un rol esențial în interpretarea, completarea  și asigurarea eficienței contractului civil .

Aceste manopere  infidele ale finanțatorului față de consumator justifică reconfigurarea (adaptarea) contractului prin  readucerea părților la momentul originar al perfectării acestuia, când dezechilibrul nu exista. Raportarea la ordinea publică justifică și reprezintă o preocupare constantă și generală a intervenției judiciare în contractele afectate de clauze abuzive.

Soluția este menită să asigure funcția pe care trebuie să o aibă dreptul în societate  , de educare a comportamentului participanților la circuitul civil. Autonomia voinței individuale a finanțatorului este supusă unor exigențe sociale care–i sunt superioare: echilibrul prestațiilor și buna – credință a părților contractante.

Sub apanajul nominalismului monetar din dreptul comun nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a generat creditul, fluctuație care conduce la împovărarea excesivă a obligației de restituire.

Circumstanțele cauzei impun asigurarea stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actul juridic contestat  în modalitatea  evocată, care este nu numai utilă, dar și morală, justă, echitabilă.

Valorizarea judiciară a obligației împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut.

Caracterul non-absolutist al principiului permite ca nominalismul să fie surmontat /substituit   de  soluția reinstaurării normalității, acea normalitate ca stare firească ,naturală acceptată de părți la momentul încheierii contractului. Doar prin implementarea acestui remediu  mai poate fi asigurată eficacitatea contractului privit ca instrument economic.

Nu este nici rațional nici echitabil ori moral ca din jocul fluctuației monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestației sale să fie dublată ,triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității consumatorului a rămas neschimbată .

Neexecutarea culpabilă, dolosivă a obligației de informare justifică externalizarea  suportării riscului valutar din  patrimoniul consumatorului și transferarea sa către finanțator.

     Așa cum s-a relevat în doctrină „este un abuz să ceri executarea unui contract fără să ții seama de intenția părților și limita voinței reciproce de a contracta, după cum este un abuz de drept să aplici dreptul, să  ceri folosința legilor (obs. n  prin invocarea principiului nominalismului monetar) în afară de practica obișnuită juridică și îngăduită de raporturile sociale normale”.

     Banca, din postura profesionistului trebuia să se manifeste cu loialitate, prudență , temperanță în etapa precontractuală, să evalueze cu intenție dreaptă, liceitate, bonitatea viitoare a clientului în cazul unei devalorizări importante ca amploare a monedei, să ia măsuri active pentru asigurarea acestui risc .

     Or, obiectul unei prestații majorate în cauză nu a fost asigurat prin mijloace specifice.

     Împrumutătorul avea  obligația de a se abține de la producerea prejudiciului. Cu alte cuvinte, buna-credință a băncii trebuie să transpară atât manifestări negative, constând în abstențiune cât și manifestări active ce presupun un anume comportament, de natura celui anterior evocat(loialitate, prudență , temperanță în etapa precontractuală etc.)

     De aceea  în economia cauzei se poate reține că exista îndatorirea de colaborare tradusă prin îndeplinirea obligațiilor de informare în etapa precontractuală dar și obligația și de facilitare a executării contractului de către împrumutător .Facilitarea executării presupune în contextul actual  concesia în vederea reinstaurării echilibrului contractual existent la data încheierii convenției, măsura asigurând refacerea proporționalității prestațiilor.

În consecință „intervenția” instanței, cu scopul corectării/înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite în procedura de declarare a clauzelor litigiu drept abuzive, trebuie să aibă prevalență în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil,  a salvgardării prompte a ființei contractului.

„Intervenția” este nu numai posibilă juridicește dar si imperios necesară pentru restabilirea  echilibrului contractual, fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credințe și cel al echității.

Refacerea echilibrului contractual perturbat drastic prin activarea efectelor specifice unei clauze abuzive face necesară plasarea prestațiilor  în trecut când aspectul cantitativ s-a raportat la un alt curs valutar. Astfel modificarea valorii prestațiilor va  ține cont de proporția inițială a acestora.

Câtă vreme nu putem vorbi de risc natural asumat și nici de un risc convențional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanțele date, fixarea valorii obligației exprimată în valută, pe toată durata contractului în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului care este  cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicție la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației. Acest factor i-a permis evaluarea limitelor maxime a resurselor financiare pe care va trebui să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în monedă străină pentru achitarea ratelor de credit și stingerea împrumutului.

În contrapondere, din perspectiva creditorului, al cărui abuz se impune a fi sancționat, contractul poate continua într-un mod similar situației în care profesionistul ar fi prevăzut o clauză de înlăturare a riscului, acceptând să fixeze valoarea  obligației în funcție de factorul de  referință de la data încheierii contractului, factor care este cursul valutar existent la data eliberării creditului.

Nu se poate consideră că acționând în această manieră s-ar produce o dezechilibrare a contractului în sens contrar și acesta deoarece dobânda creditului bancar cuprinde o componentă de indexare monetară. Pe de altă parte, pentru deteriorarea raportului de schimb inter-monetar profesionistul s-a asigurat pe mai multe paliere atât contractuale cât și financiar bancare. Remediul nu poate consista însă în conversia creditului acordat reclamantei, din CHF în RON, la cursul CHF/RON de la data contractării lui întrucât acționând în această maniera s-ar modifica substanța contractului care a fost configurat sub aspectul modului de determinare a dobânzii prin raportare la o altă monedă.

9.Pe de altă parte, din perspectiva abordării expuse la secțiunea 7.3 conform căreia principiul nominalismului așa cum este el reglementat de dispoziții Codului civil de la 1865 nu poate avea în vedere  valutele cotate ,evacuarea clauzei de risc din contract, în considerarea caracterului său nescris,activează dreptul debitorului de a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcție de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plății tragerii creditului-leul (conform art. 1578 C.civ), fără luarea în considerare a scăderii sau creșterii valorii sale intrinseci ,dată de  puterea sa de cumpărare .

10. Factorul cu valoare premisă al impreviziunii îl reprezintă un contract cu clauze valide. Imposibilitatea prevederii fluctuației  majore a cursului derivă din caracterul deficitar al informării și natura abuzivă a clauzelor instituite  în ceea ce-l privește pe consumator. De aceea, considerentele pe care se fundamentează decizia Curții Constituționale nr. 62/7.02.2017 pot fi raportate numai la ipotezele în care contractul de creditare respectă in integrum toate  prescripțiile legale impuse de legislația specială. Deoarece aceste din urmă exigențe nu sunt îndeplinită în cauză, dezlegările ce derivă din actul jurisdicțional în discuție nu  se impun cu caracter obligatoriu instanței învestite cu litigiul pendinte care are autonomie și prerogative plenare în privința tranșării raportului juridic litigios.

Prin raportare la aceste considerente hotărârea primei instanțe este nelegală și se impune a fi reconsiderată.

B. În ceea ce privește pretenția referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 2.2, Secțiunea 2, din condițiile speciale de creditare – anexa la contractul de credit bancar, curtea reține că, prin raportare la conținutul concret al acesteia, nu au fost identificate elemente din care să transpară caracterului său abuziv, clauza în discuție fiind expresia mecanismelor specifice operațiunilor de creditare.

C. În ce privește clauza cuprinsă în Art. 1.3 lit. c din Condițiile speciale care  stabilește că: „în situația în care împrumutatul solicită si banca acceptă modificarea valutei, duratei sau a altor condiții ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditului”, curtea reține următoarele:

Prevederile în discuție nu expun în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza , consumatorul nefiind în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice ale angajamentului sau contractual, considerentele reținute la punctul A impunându-se cu și mai multă tărie în cazul dat.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței, se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară și neechivocă, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, după cum specifică chiar art.1 din Legea nr.193/2000. În evaluarea caracterului clar și inteligibil al unei clauze contractuale se are în vedere un criteriu obiectiv, prin raportare la tipul consumatorului cu educație și grad de cunoaștere mediu, întrucât se impune ca orice consumator să aibă posibilitatea de a-și forma un punct de vedere corect cu privire la existența și conținutul unei clauze.

În ce privește cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, curtea reține că echilibrul contractual între drepturile și obligațiile părților nu poate fi determinat într-un mod simplist, ci se impune a se stabili modalitatea în care clauza abuzivă a afectat echilibrul contractual, respectiv dacă, în economia generală a contractului, în prezenta acestei clauze, poziția profesionistului a fost întărită, în detrimentul consumatorului.

Curtea notează însă și că linii directoare importante pentru soluționarea prezentei spețe au fost trasate în jurisprudența CJUE, cu referire specială la cauza C-26/13(Kasler), care este relevantă pentru că a lămurit următoarele aspecte:

În primul rând, se oferă o interpretare a art. 4(2) din Directiva nr. 93/13, în ceea ce privește noțiunea: „obiectul principal al contractului” și caracterul adecvat între prestații, interpretare relevantă pentru că România a transpus acest text. Sub acest aspect, sintetizând, din cauza citată este important de reținut că:

– acestea sunt noțiuni autonome de dreptul UE (pct. 37-38)

– premisa interpretării care urmează este aceea că imperativul protecției consumatorului este impus de situația de inferioritate a lui, din două puncte de vedere: putere de negociere; nivel de informare (pct. 39) (stabilit anterior în jurisprudența CJUE prin interpretare teleologică a obiectivului urmărit de directivă)

– art. 4(2) prevede o excepție și este, deci, de strictă interpretare.

În esență, se stabilesc modalitățile și sfera controlului de fond al clauzelor contractuale ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, care descriu prestațiile esențiale ale contractelor încheiate între vânzător sau furnizor și un consumator (pct. 46), statuându-se că acestea sunt, de principiu, sustrase jurisdicției instanțelor de judecată, pe temeiul legislației privind protecția consumatorilor, confirmându-se astfel orientarea expusă și în jurisprudența anterioară (cauza Caja de Ahorros, pct. 34).

Important este de punctat că se face referire la noțiunea de „obiect principal al contractului” , înțeles ca fiind compus din clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează (pct. 49), prin contrast cu clauzele care au caracter accesoriu (pct. 50), revenind instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esențial al prestației debitorului, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta.

Potrivit prevederilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art.4 al.2 din Directiva nr.93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. În acord cu aceste dispoziții legale, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului și cele care pun în discuție raportul dintre cerințele de preț sau remunerație față de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privința acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.

Așa după cum s-a arătat în cele ce preced, noțiunea de „obiect principal” al contractului în sensul prevederilor art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Având în vedere scopul Directivei menționate, transpuse în dreptul intern prin Legea nr.193/2000, anume acela de obligare a statelor membre de a reglementa un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul său caracter abuziv, în scopul asigurării protecției care trebuie garantată consumatorului, orice excepții de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive se impun a fi analizate într-o manieră strictă.

În consecință, ar urma ca instanța să aplice aceste criterii în cauza dedusă judecății, stabilind, în primul rând, dacă clauza în discuție a fost negociată cu reclamanta. Apoi, în cazul unui răspuns negativ, se impune a se delimita dacă clauza face parte din obiectul principal al contractului, iar în cazul acesta, orice analiză este admisibilă, numai în măsura în care  nu a fost exprimată într-un limbaj clar și accesibil. Apoi, în situația în care se ajunge la concluzia că este vorba despre clauze cu caracter accesoriu, condițiile care se impun a fi verificate sunt cele privind crearea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe,a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, curtea reține că acesta nu au fost negociată de părțile în litigiu, a avut un caracter preformulat, astfel încât pârâtei îi revenea obligația de a proba faptul că acestea au fost negociate, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, fără însă ca o asemenea probă să fie făcută. Chiar dacă pârâta relevă că actul juridic este un contract negociat  o eventuală negociere a costului total al creditului nu a fost probată, iar negocierea duratei contractului, a perioadei de rambursare și a posibilității reeșalonării nu echivalează cu o negociere a clauzei reclamate ca fiind abuzivă.

În concluzie, împrejurarea că părțile au negociat și stabilit clauzele principale ale contractului (privitoare la cuantumul sumei împrumutate, moneda creditului, durata creditului) nu poate conduce la concluzia că  clauza ar fi fost negociată.

În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, instanța reține și că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

În cazul contractului de credit încheiat între părți, instanța  constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către societatea parată, ceea ce atrage, din această perspectivă, incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Împrejurarea că debitorul a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze, soluția contrară lipsind de control efectiv actele juridice încheiate de consumatori cu comercianții.

În fata instanței de fond, pârâta nu a prezentat nicio probă prin care să fi reușit răsturnarea prezumției de nenegociere,  motiv pentru care nici instanța nu putea din oficiu să considere că în speță ar rezulta o negociere a clauzelor contractuale. Acest aspect nu poate fi considerat ca o negociere a costurilor sau prețului contractului din moment ce reclamanta nu au avut obiectiv nicio forță de a influenta într-un fel sau altul aceste clauze. Singura posibilitate a reclamantei a fost de a adera la contract sau nu. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare și nici concordantă cu principiul libertății de voință a părților.

În ceea ce privește cel de-al doilea palier al analizei, respectiv necesitatea de a delimita clauzele care formează obiectul principal al contractului, față de cele cu caracter accesoriu, curtea apreciază că clauza în discuție nu face parte din obiectul contractului.

O astfel de apreciere se impune nu numai prin prisma analizei anterior efectuate, dar și din perspectiva faptului că pârâta nu se poate prevala de propria culpă pentru modul în care a înțeles să redacteze contractul, fără a defini termenii săi, astfel încât instanței îi este imposibil să realizeze o analiză riguroasă, pentru a aprecia ce prestație a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă.

Comisionul de conversie nu a fost definit, fiind menționat doar cuantumul acestuia și modul de calcul. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale , fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale.

Această omisiune îi este pe deplin imputabilă pârâtei, întrucât menționarea comisionului s-a făcut în condițiile contractuale, redactate în prealabil de către aceasta. Or, in condițiile unei atare omisiuni, instanța nu poate verifica rațiunile avute în vedere de bancă la perceperea lui.              Efectul principiului de drept „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans” constă în faptul că prevederile contractuale referitoare la acest comision nu vor fi considerate ca fiind circumscrise noțiunii de „obiect principal al contractului”.Ca atare, el nu va fi exclus de la mecanismul de verificare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

Plecând de la aceste premise, curtea reține că aceasta clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale și creează un dezechilibru vădit în detrimentul consumatorului în contextul în care este de natură să majoreze costurile creditării în mod semnificativ și să mențină consumatorul captiv într-o relație contractuală dezechilibrată.

Ca atare, instanța de apel, va constata că adusă în discuție în această secțiune este abuzivă.

Așa fiind, curtea, în baza art. 480 C.proc civ., va admite apelul declarat de reclamanta B. (fosta S) .-C împotriva sentinței civile nr. 2552/29.09.2015 pronunțată în dosar nr. 5477/111/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care o va  schimbă în sensul că va admite în parte acțiunea, va  constata nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 1.3 lit. c, Secțiunea 1 și art. 6.3, Secțiunea 6, din  condițiile speciale de creditare – anexa la contractul de credit bancar nr. …./5.12.2007, încheiat cu pârâta Piraeus Bank Romania SA. și va stabiliza cursul de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv de 2,1514 lei/1 CHF. Totodată, va respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 2.2, Secțiunea 2, din condițiile speciale de creditare – anexa la contractul de credit bancar, precum și pe cel privind conversia creditului acordat reclamantei, din CHF în RON, la cursul CHF/RON de la data contractării lui.

Întrucât dovada cheltuielilor judiciare ocazionate nu a fost depusă la dosarul cauzei, curtea, în baza art. 453 C.proc.civ., va respinge cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina