fbpx

Motivare condamnare avocat pentru trafic de influență și favorizarea făptuitorului. I-a spus unui deținut că poate să-l ajute “să facă un 19”

Clujust vă prezintă motivarea condamnării avocatului Tiberiu Ionescu din Baroul Constanța la 2 ani și 4 luni închisoare cu suspendare pentru trafic de influență și favorizarea făptuitorului. În concret, a primit 3.800 lei de la un deținut de la Poarta Albă căruia i-a lăsat impresia că are influență la DIICOT/BCCO și că îl va ajuta să-și reducă pedeapsa.

Motivarea Deciziei ÎCCJ promunțate în 22 iunie 2021 (avocatul inculpat este notat cu ”A”):

”Analizând sentinţa penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi, în limitele impuse de art. 417 C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, referitor la motivul de apel vizând lipsa motivării hotărârii atacate, Înalta Curte reţine că acesta nu este fondat, sentinţa pronunţată de prima instanţă cuprinzând elementele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate. Astfel, din cuprinsul hotărârii rezultă că instanţa de fond a administrat un amplu probatoriu şi în baza propriei analize, a reţinut ca fiind dovedită baza factuală care a condus la aprecierea în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. şi întrunirea condiţiilor angajării răspunderii penale.

Dispoziţiile legale în materia conţinutului şi întinderii motivării nu impun şi o anumită amploare a expunerii ori un anumit stil de redactare, ci numai evocarea clară a raţionamentului pe baza sumei argumentelor şi nu se opun unei prezentări esenţializate, dacă aceasta cuprinde toate argumentele care au condus la soluţia instanţei. Câtă vreme, judecătorul de fond a arătat explicit starea de fapt, probele analizate în dovedirea acesteia, iar faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor sesizate şi atrag răspunderea penală a persoanei acuzate, nu se poate reţine că hotărârea nu este motivată.

Or, în caza de faţă, considerentele expuse prin sentinţa atacată sunt de natură să permită inculpatului să cunoască motivele pe care s-a întemeiat instanţa de fond pentru a pronunţa hotărârea de condamnare, iar instanţa de apel dispune de elemente suficiente pentru a exercita controlul judiciar în cadrul unei căi de atac devolutive.

Referitor la situaţia de fapt, în raport cu probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine că în cursul anului 2016, martorul B. se afla în Penitenciarul Poarta Albă, fiind arestat preventiv într-un dosar în care era acuzat de comiterea infracţiunilor de proxenetism şi şantaj. În perioada deţinerii sale, martorul a aflat de la alţi deţinuţi că avocatul A. furniza în schimbul unor sume de bani informaţii care puteau fi folosite pentru formularea unor denunţuri, care aveau ca finalitate obţinerea beneficiului unor cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă.

Martorul B. l-a contactat telefonic prin intermediul fratelui său, C., pe inculpatul A., avocat în Baroul Constanţa, ultimii doi convenind să se întâlnească.

Din declaraţia martorului C. a rezultat că în luna mai 2016, s-a întâlnit cu inculpatul A. la o cafenea din apropierea Tribunalului Constanţa, ocazie cu care i-a spus acestuia că a aflat că poate să îl ajute pe B. “să facă un 19”, referindu-se la cauza legală de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Inculpatul a fost de acord cu solicitarea martorului şi i-a cerut suma de 1000 de euro, obligându-se în schimb să îl pună în legătură cu persoane care îi puteau furniza informaţii despre comiterea unor infracţiuni de trafic de droguri. În concret s-a convenit ca martorul să plătească suma cu titlul de onorariu avocaţial, în schimbul căreia urma să îl pună în legătură pe acesta cu informatori, de la care urma ca în schimbul unei alte sume de bani, să fie “cumpărată” informaţia care putea sta la baza denunţului care justifica aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

După această întâlnire, inculpatul A. s-a deplasat la Penitenciarul Poarta Albă, unde l-a vizitat pe martorul B., persoana direct interesată de obţinerea beneficiului cauzei de reducere a pedepsei. Din declaraţia martorului B. a rezultat că la acel moment, inculpatul A. a afirmat că “are cunoştinţe în poliţie care îi dau urmăriri şi supravegheri ale unor infractori” pe care martorul le-ar putea folosi pentru a face un denunţ şi în felul acesta îl poate ajuta să îşi înjumătăţească pedeapsa. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a confirmat că s-a întâlnit cu fratele martorului şi că au discutat despre posibilitatea obţinerii informaţiilor pentru un denunţ .

La data de 20.06.2016, inculpatul A. şi martorul C. s-au întâlnit în faţa Tribunalului Constanţa, de unde au plecat apoi la o terasă din Eforie Nord, scopul urmărit fiind acela de a se întâlni cu persoanele care urmau să furnizeze informaţiile pentru denunţ. Persoanele pe care inculpatul A. voia să îi prezinte martorului C. erau martorii F. şi G..

Din declaraţia martorului F. a rezultat că a fost sunat de inculpat, care ştia că fusese cercetat anterior pentru trafic de droguri şi i-a cerut să vină la o terasă din Eforie Nord. Martorul a confirmat că inculpatul era însoţit de un bărbat cu tenul mai închis la culoare şi că A. l-a întrebat dacă are informaţii despre traficul de droguri. La cererea lui A., l-a chemat la aceeaşi terasă pe G., despre care ştia că este nemulţumit de activitatea unor traficanţi de droguri din cartierul în care locuia. La rândul său, martorul G. a confirmat că a fost chemat la întâlnirea menţionată şi că la cererea inculpatului A. a oferit informaţii despre numitul “I.” şi activitatea de trafic de droguri întreprinsă de acesta, toate datele fiind notate de inculpat într-un carneţel. De asemenea, martorii au declarat că la momentul întâlnirii, în prezenţa lui C., inculpatul A. a afirmat că “are cunoştinţe la DIICOT, că ar putea pune în ascultare telefonul traficantului şi că dacă informaţiile oferite sunt reale îl poate duce pe G. la DIICOT să-l autorizeze ca investigator cu identitate protejată”, iar din discuţii a rezultat că informaţiile erau necesare pentru formulare unui denunţ în vederea obţinerii “prevederilor articolului 19” . De asemenea, din declaraţiile martorilor menţionaţi, coroborate cu cele ale martorului C. a rezultat că între aceştia a avut loc o negociere a preţului informaţiilor oferite la nivelul sumei de 1700 de euro, din care C. i-a plătit lui F. suma de 200 de euro.

În cursul aceleiaşi zile, 20.06.2016, martorul C. s-a întâlnit din nou cu inculpatul A. la o cafenea din Constanţa, unde au încheiat contractul de asistenţă juridică nr. 29/02.06.2016 având ca obiect “redactare, depunere denunţ” pentru B., fiind menţionat un onorariu de 1000 de euro şi i-a remis efectiv inculpatului suma de 3.800 de RON .

Ulterior, la data de 21.06.2016, inculpatul A. s-a deplasat la Penitenciarul Poarta Albă, unde i-a înmânat martorului B. un denunţ deja redactat, pe care acesta l-a semnat şi i-a cerut să îşi noteze datele din cuprinsul înscrisului într-un carneţel, pentru a le cunoaşte ulterior când urma să dea declaraţie. Denunţul a fost depus la DIICOT Serviciul Teritorial Constanţa la data de 21.06.2016 de către inculpatul A., în cuprinsul său fiind furnizate date referitoare la comiterea infracţiunii de trafic de droguri de către numitul I., date corespunzătoare celor oferite de martorul G. cu ocazia întâlnirii pe terasa din localitatea Eforie Nord din ziua anterioară .

La o dată ulterioară, inculpatul A. l-a însoţit pe martorul D., ofiţer de poliţie în cadrul B. C. civ..O. Constanţa – Serviciul Antidrog, desemnat în cauză pentru audierea martorului B.. Din declaraţia martorului D. a rezultat că la momentul audierii a observat că “denunţătorul” B. nu prea cunoştea informaţiile cuprinse în denunţul depus şi că a fost ajutat în mai multe rânduri să relateze faptele de către inculpat, care insista ca audierea să se desfăşoare numai în prezenţa sa. Acelaşi martor a relatat, aspecte confirmate şi de martorul E., faptul că în toamna anului 2016, la sediul BCCO Constanţa s-a prezentat un bărbat care a afirmat că a fost trimis de inculpatul A. şi s-a oferit să fie colaborator pentru o cumpărare de droguri în cauza cu privire la care se depusese denunţul de către B., aspect pe care martorul G. l-a confirmat prin declaraţiile date, recunoscând că el era persoana la care s-a referit martorul .

Ulterior audierii lui B., întrucât valorificarea denunţului depus nu s-a realizat, martorul C. l-a contactat în mod repetat pe inculpatul A., acesta spunându-i că procedura durează. În acest context, martorul C. a luat hotărârea de a înregistra discuţiile cu inculpatul A. cu un dispozitiv propriu, din conţinutul discuţiilor rezultând că acesta din urmă a primit suma de 3.800 de RON şi că valorificare datelor din denunţ va mai dura .

La data de 05.12.2016, martorul B. a depus un denunţ la D.N.A. Serviciul Teritorial Constanţa cu privire la faptele presupus a fi fost comise de către inculpatul A.. Prin ordonanţa nr. 313/P/2016 din data de 19.12.2016 a fost autorizată folosirea în calitate de colaborator cu identitate reală a martorului C., inclusiv pentru desfăşurarea de activităţi de înregistrarea audio-video a discuţiilor purtate cu inculpatul A.. De asemenea, în cauză au fost autorizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Constanţa activităţi de supraveghere tehnică constând în interceptarea comunicaţiilor telefonice şi comunicărilor purtate de inculpatul A..

Din procesul-verbal de redare a discuţiilor purtate la data de 16.01.2017 între inculpatul A. şi martorul C. a rezultat cu claritate că informaţiile cuprinse în denunţul întocmit în numele lui B. fuseseră oferite de persoanele care au participat la întâlnirea organizată de inculpat pe terasa din Eforie Nord şi cărora le-a fost plătită suma de 200 de euro (la întrebarea lui C. dacă mai ţine legătura cu “băieţii de acolo”, inculpatul răspunde:

“Normal. Păi pe ei îi am şi în alte dosare, îţi dai seama…Păi da, mă, lor le dai banii dacă se face tranzacţia. Dacă nu se face tranzacţia şi-ţi aplică nouăşpele doar pe baza denunţului, ce să le mai dai?” .

Ulterior, potrivit procesului-verbal de redare a discuţiilor purtate de inculpatul A. cu martorul B., la Penitenciarul Poarta Albă, la data de 13.12.2017, în contextul discuţiilor legate de poliţistul care l-a audiat pe B. cu ocazia formulării denunţului, acesta îl întreabă pe inculpat: “asta nu e acela la care te-ai dus cu frati-miu?”, iar inculpatul neagă şi îi spună că: “E altul ăla!,

B.:”Tot de acolo de la…?”,

A.:”Ăla era şeful lor!”,

B.:”Şeful lor de la DIICOT?,

A.:”Da”, lăsându-i astfel impresia că la întâlnirea cu C. a participat un poliţist de la DIICOT .

Inculpatul A. nu a recunoscut faptele de care este acuzat şi a susţinut că activitatea sa s-a rezumat la acordarea de consultanţă juridică, fără să încalce vreo regulă. Inculpatul a admis faptul că B. i-a spus că nu deţine informaţii pentru formularea unui denunţ şi i-a cerut să îl ajute, astfel încât i-a spus că are cunoscuţi care se învârt în lumea drogurilor, consumatori sau foşti traficanţi, care pot da astfel de informaţii. Că a luat legătura cu numitul “J.” şi că a avut loc o întâlnire pe o terasă din Eforie Nord, unde au fost furnizate datele cuprinse ulterior în denunţul depus la DIICOT. De asemenea, inculpatul a susţinut că la insistenţele lui B. care îl întreba care este stadiul denunţului formulat, i-a spus acestuia că a vorbit inclusiv cu şeful DIICOT .

În ceea ce priveşte criticile formulate de inculpat referitor la probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine că aparentele neconcordanţe dintre susţinerile martorilor B. şi C. pe de-o parte nu sunt unele de substanţă, în esenţa lor acestea reflectând aceleaşi împrejurări de fapt, iar pe de altă parte, sunt explicabile prin procesul psihic de alterare a memoriei ca urmare a trecerii timpului. Cu toate acestea, Înalta Curte notează că în declaraţiile succesive ale martorilor menţionaţi, aceştia au relatat în mod consecvent împrejurările în care faptele au fost comise, iar neconcordanţele privitoare la sumele de bani pretinse sau negociate cu alte persoane decât inculpatul nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie decât cea expusă anterior. Mai mult, declaraţiile martorilor B. şi C. se coroborează cu declaraţiile martorilor F. şi G. şi respectiv, cu cele ale martorilor D. şi E., fapt care întăreşte concluzia veridicităţii aspectelor relatate de aceştia.

În concret, martorul B. a relatat în mod constant că inculpatul A. a afirmat că are influenţă asupra poliţiştilor care îi furnizau informaţii despre trafic de droguri, iar martorul C. a declarat că la momentul întâlnirii cu inculpatul la data de 20.06.2016, acesta a afirmat că are influenţă asupra poliţiştilor de la DIICOT şi chiar i-a lăsat impresia că una dintre persoanele cu care s-au întâlnit este poliţist . Aceste susţineri ale martorului sunt confirmate de martorul F., participant la întâlnirea menţionată, care a declarat că “A. a spus că dacă informaţia este reală îl poate duce pe G. la DIICOT să-l autorizeze ca investigator cu identitate protejată” şi că “K. (inculpatul) i-a spus lui G. să-i dea numărul de telefon al traficantului că el are cunoştinţe la DIICOT care ar putea pune în ascultare telefonul lui L., traficantul de droguri” .

Contrar susţinerilor inculpatului, Înalta Curte reţine că martorii menţionaţi au avut o poziţie consecventă şi la momentul audierii în faţa primei instanţe, B. arătând că fratele său i-a spus că la întâlnirea de pe terasa din Eforie a fost prezent şi un poliţist şi că ulterior, când inculpatul l-a vizitat la penitenciar şi l-a întrebat de unde are informaţiile, acesta i-a spus că “avea relaţii cu şeful DIICOT, care ar avea unele denunţuri rezervate”, iar C. a arătat că inculpatul i-a spus că “are nişte cunoştinţe la DIICOT, că este bun prieten cu şeful DIICOT” şi că îl va pune în legătură cu oamenii care vor organiza flagrantul” . La rândul său, martorul F. a arătat că inculpatul A. l-a contactat şi l-a întrebat dacă ştie pe cineva care poate furniza informaţii în vederea depunerii unui denunţ şi că i-a spus lui G. că poate să discute cu “cei de la DIICOT să îl autorizeze să nu i se întâmple nimic dacă cumpăra droguri”, revenind însă asupra susţinerii că inculpatul ar fi afirmat că are cunoştinţe la DIICOT, fără a oferi vreo explicaţie plauzibilă cu privire la această modificare a declaraţiei dată anterior .

Înalta Curte reţine totodată că susţinerile martorilor B. şi C. se coroborează şi cu menţiunile proceselor-verbale de redare a discuţiilor purtate la data de 16.01.2017 între inculpatul A. şi C. şi ulterior, de inculpat cu B., la Penitenciarul Poarta Albă, la data de 13.12.2017, pe care, contrar celor arătate de prima instanţă, le constată ca fiind legal administrate. Astfel cum s-a arătat anterior, din conţinutul primei discuţii a rezultat cu claritate că informaţiile cuprinse în denunţul întocmit în numele lui B. fuseseră oferite de persoanele care au participat la întâlnirea organizată de inculpat pe terasa din Eforie Nord şi cărora le-a fost plătită suma de 200 de euro, iar din cea de-a doua, că inculpatul susţine că una dintre persoanele prezente la întâlnire era “Şeful lor de la DIICOT”, lăsându-i astfel impresia lui B. că la întâlnirea cu C. a participat un poliţist de la DIICOT .

Contrar aprecierilor primei instanţe, care a înlăturat din ansamblul probator înregistrările audio ale discuţiilor purtate în mediu ambiental şi cele privind convorbirile telefonice purtate de inculpatul A., Înalta Curte reţine că acestea nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate, iar lipsa lor de fiabilitate nu a fost demonstrată în cauză. Astfel, deşi corespunde realităţii faptul că la dosarul cauzei a fost depus un raport de expertiză tehnică extrajudiciară, Înalta Curte reţine că acesta a fost întocmit de un expert tehnic judiciar în specialitatea calculatoare, care avea ca obiect stabilirea autenticităţii înregistrărilor, iar nu în domeniul de expertiză criminalistică a vocii şi vorbirii, care vizează stabilirea probabilităţii ca două eşantioane de voce şi vorbire să provină de la acelaşi vorbitor. În raport cu aspectele consemnate în raportul de expertiză, Înalta Curte reţine că inadvertenţele constatate sunt reflectarea împrejurării că înregistrările audio de pe suporturile optice puse la dispoziţie, nu erau cele originale, întrucât nu reprezintă prima materializare a evenimentelor acustice conţinute, fără însă ca acest lucru să însemne că ele nu au avut loc în realitate, ci că probabil înregistrările puse la dispoziţie se prezintă sub formă de copii fidele sau transferări realizate cu acurateţe ale înregistrărilor originale (în acelaşi sens a se vedea şi sentinţa penală nr. 733/2012 a Î.C.C.J.).

De asemenea, în cursul cercetării judecătoreşti, la cererea inculpatului A., prima instanţă a încuviinţat efectuarea unei expertize prin care se urmărea stabilirea autenticităţii înregistrărilor depuse la dosar. Înalta Curte observă că nici la acel moment, inculpatul A. nu a contestat conţinutul discuţiilor sau a convorbirilor înregistrate şi nu a susţinut că acestea nu îi aparţin.

Prin adresa nr. x/12.12.2019, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice a comunicat instanţei că potrivit H.G. nr. 368/1998 are competenţa de a efectua doar expertize criminalistice, iar în raport cu obiectivele propuse, expertiza dispusă se încadrează în domeniul expertizei vocii şi vorbirii şi a solicitat transmiterea probelor originale şi a echipamentelor tehnice cu care se susţine că au fost efectuate înregistrările. Totodată, aceeaşi instituţie a comunicat instanţei că expertul propus de către inculpat pentru a participa la efectuarea expertizei nu are calitatea de expert criminalist autorizat în expertiza vocii şi vorbirii. Ulterior punerii la dispoziţia I.N.E.C. a suporturilor originale ale înregistrărilor (parţial), prin raportul de expertiză criminalistică nr. 26/03.02.2020 s-a arătat imposibilitatea de a răspunde la întrebările privind efectuarea unor modificări asupra înregistrărilor. Cu toate acestea, în conţinutul raportului s-au arătat următoarele:

– “înregistrare originală” reprezintă prima materializare a datelor audio înregistrate;

– “proba originală” se creează cu ocazia fixării probei şi poate să nu conţină înregistrarea originală, ci o replică a acesteia, obţinută prin copiere;

– lipsa înregistrării originale sau a echipamentului tehnic poate conduce la imposibilitatea efectuării examinării;

– în cauză, analiza detaliată a formelor de undă a înregistrărilor relevante nu au evidenţiat discontinuităţi la nivelul convorbirii în prim plan ori al zgomotelor de fond;- nu au fost identificate juxtapuneri (inserări, adăugiri, ştergeri, etc.) ori eşantioane repetate în mod nejustificat;

– convorbirile telefonice nu prezintă discontinuitate a vorbirii ori a ritmurilor de vorbire-respiraţie, fără a fi identificate urme ale unor intervenţii tehnice de modificare a conţinutului înregistrărilor.

Or, în raport cu aceste aspecte, Înalta Curte nu identifică nici un motiv pentru a aprecia în sensul lipsei de fiabilitate a probelor constând în înregistrările audio ale discuţiilor, respectiv ale convorbirilor telefonice purtate de inculpatul A., urmând ca acestea să fie avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Având în vedere situaţia de fapt expusă şi în acord cu cele constatate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului A., constând în aceea că în cursul lunii mai 2016, a pretins de la martorul B., prin intermediul fratelui acestuia, C., suma de 1000 de euro, din care a primit efectiv suma de 3.800 de RON la data de 20.06.2016, lăsând să se creadă că are o influenţă asupra funcţionarilor publici din cadrul BCCO Constanţa şi promiţând că în schimbul banilor îi va determinare pe funcţionari să îi furnizeze informaţii privind activităţi infracţionale de trafic de droguri, care ulterior să fie valorificate printr-un denunţ ce îl va ajuta pe B. să obţină beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 în cauza penală în care acesta era cercetat, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii care formează obiectul acuzării, contrar apărărilor formulate de către apelantul-inculpat, Înalta Curte reţine că în cauză sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de influenţă.

Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea apelantului-inculpat în sensul depăşirii limitelor judecăţii impuse de art. 371 C. proc. pen., întrucât în rechizitoriu s-a reţinut că acesta “a afirmat că are influenţă” asupra unor funcţionari, în timp ce prima instanţă a constatat că acesta “a lăsat să se creadă că are influenţă” asupra aceloraşi persoane, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.

Cu titlu prealabil, se impune observaţia că ambele ipoteze, referitoare la influenţa pe care făptuitorul ar putea să o aibă asupra unor funcţionari se încadrează în conţinutul normativ al infracţiunii de trafic de influenţă, iar reţinerea unei împrejurări de fapt diferite între actul de sesizare şi hotărârea primei instanţe sub aspectul afirmării influenţei sau a creării aparenţei de influenţă nu are semnificaţia modificării limitelor sau a obiectului judecăţii, atâta timp cât acestea se circumscriu variantelor alternative prevăzute de textul de incriminare.

În cauză, din probele administrate a rezultat dincolo de orice îndoială că inculpatul A. a efectuat acte specifice ipotezei alternative a “lăsării să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public” din textul de incriminare, atât faţă de martorul B., cât şi faţă de fratele acestuia, martorul C.. Concret, în ceea ce îl priveşte pe martorul B., inculpatul A. a afirmat că “are cunoştinţe în poliţie care îi dau urmăriri şi supravegheri ale unor infractori”, în contextul primei întâlniri cu acesta în care au discutat modalitatea practică în care B. ar putea formula un denunţ care să conducă la obţinerea beneficiului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Mai mult, cunoscând faptul că B. ţine legătura cu fratele său, martorul C., întrucât prin intermediul acestuia din urmă fusese contactat, inculpatul A. a continuat seria afirmaţiilor de natură să întărească convingerea existenţei influenţe asupra unor funcţionari de poliţie. Astfel, cu ocazia întâlnirii cu martorul C., inculpatul A. a afirmat că are influenţă asupra poliţiştilor de la DIICOT şi chiar i-a lăsat impresia că una dintre persoanele cu care s-au întâlnit este poliţist, susţinând că “că dacă informaţia este reală îl poate duce pe G. la DIICOT să-l autorizeze ca investigator cu identitate protejată” şi “i-a spus lui G. să-i dea numărul de telefon al traficantului că el are cunoştinţe la DIICOT care ar putea pune în ascultare telefonul lui L., traficantul de droguri”, aspecte care au fost relatate de un alt participant la întâlnire, martorul F. .

Or, în raport cu aceste aspecte, Înalta Curte reţine ca fiind dincolo de orice îndoială că inculpatul A., prin afirmaţii directe faţă de B., în sensul că are cunoştinţe printre poliţişti care îi pot furniza informaţii pentru formularea unui denunţ şi, prin intermediarul C., că are cunoştinţe la DIICOT, care la solicitarea sa pot să autorizeze colaboratori sau să dispună măsuri de supraveghere tehnică, a generat convingerea că avea influenţă asupra funcţionarilor de poliţie din cadrul acestei instituţii, convingere pe care ulterior a întărit-o în discuţiile avute cu cei doi martori, făcând referiri explicite inclusiv la funcţiile ocupate de funcţionarii asupra cărora susţinea că are influenţă.

Totodată, Înalta Curte reţine că din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul A. a pretins de la martorul B., atât direct, cât şi prin intermediul fratelui acestuia, martorul C. şi că a primit de la acesta din urmă suma de 3.800 de RON, pe care a disimulat-o într-un contract de asistenţă juridică. În schimbul sumei pretinse, inculpatul a promis că va obţine de la funcţionarii de poliţie informaţii referitoare la fapte de trafic de droguri şi că va redacta un denunţ, pe care îl va depune la DIICOT, care urma să fie valorificat în sensul obţinerii beneficiului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Promisiunea formulată de inculpat că va determina funcţionarii publici să îşi încalce atribuţiile de serviciu şi să îi comunice informaţii nedestinate publicităţii s-a realizat în mod implicit prin afirmaţia făcută faţă de B. în sensul că “îl va ajuta să obţină reducerea pedepsei” şi explicit, prin faptul că s-a angajat să îl pună pe fratele acestuia în legătură cu persoanele care urmau să îi furnizeze informaţiile, în contextul în care a susţinut că “are cunoştinţe în poliţie care îi dau urmăriri şi supravegheri ale unor infractori”. Conţinutul promisiunii şi faptul că inculpatul era pe deplin conştient de scopul urmărit de B., respectiv obţinerea beneficiului cauzei de reducere a pedepsei, rezultă cu claritate din conţinutul discuţiilor purtate cu martorul C., în care îi explica acestuia cum informaţiile din denunţ puteau fi valorificate printr-un flagrant şi care sunt condiţiile în care dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 puteau fi incidente. Acest aspect devine evident şi prin prisma pregătirii juridice de care dispunea inculpatul în calitatea sa de avocat, care ştia astfel că simpla formulare a denunţului nu era suficientă pentru obţinerea beneficiului cauzei legale de reducere a pedepsei, lucru care a rezultat inclusiv din discuţiile purtate cu C. în care îi explica acestuia practica judiciară divergentă a unora dintre completurile de judecată de la nivelul Curţii de Apel Constanţa.

Înalta Curte reţine şi că relaţia de condiţionare dintre primirea sumei de bani pretinsă şi promisiunea obţinerii informaţiilor pentru formularea denunţului şi demersurile pentru valorificarea acestuia rezultă din declaraţiile martorilor B. şi C., care se coroborează chiar cu declaraţiile inculpatului A.. Astfel, din declaraţiile martorilor a rezultat că B. era interesat să obţină beneficiul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă şi nu a avut nici un moment intenţia de a-l angaja pe inculpat pentru o veritabilă asistenţă juridică în cauza în care era cercetat, mai ales că beneficia de serviciile de asistenţă juridică din partea altor patru avocaţi. De asemenea, acelaşi martor a declarat că nu dispunea de informaţii care să poată fi concretizate într-un denunţ, astfel încât a apelat la serviciile inculpatului A. tocmai în acest sens, ultimul confirmând prin declaraţia dată în cursul urmăririi penale acest aspect. Inculpatul a arătat că i-a spus lui B. că “nu deţine astfel de informaţii, însă se va interesa şi în situaţia în care va găsi persoane care să cunoască date despre infracţiuni de trafic de droguri îi va pune în legătură” şi că “are nişte cunoscuţi care se învârt în lumea drogurilor, consumatori sau foşti traficanţi, care pot da astfel de informaţii”, recunoscând şi că a efectuat demersurile ulterioare pentru furnizarea informaţiilor care au stat la baza denunţului formulat . Deşi inculpatul a susţinut că i-a spus martorului că îl va pune în legătură cu foşti consumatori sau traficanţi de droguri, Înalta Curte reţine că din probele administrate a rezultat, aşa cum s-a arătat şi anterior, că afirmaţiile acestuia au vizat cunoştinţele pe care pretindea că le are în rândul poliţiştilor de la BCCO Constanţa şi că de la aceştia urma să afle informaţiile necesare pentru formularea denunţului.

În acest context, Înalta Curte reţine că suma de bani pretinsă şi primită de către inculpatul A. a reprezentat costul serviciilor pe care acesta s-a obligat să le presteze în favoarea lui B., începând cu facilitarea contactului cu persoanele care au “vândut” informaţia referitoare la un posibil trafic de droguri, continuând cu redactarea denunţului şi depunerea acestuia la DIICOT, în vederea obţinerii beneficiului cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă.

Sub aspectul condiţiilor de tipicitate subiectivă ale infracţiunii de trafic de influenţă, contrar aspectelor expuse de prima instanţă şi reţinând ca fiind corecte criticile formulate de inculpat prin motivele de apel, Înalta Curte notează că potrivit dispoziţiilor art. 291 C. pen., fapta poate fi comisă numai în forma de vinovăţie a intenţiei directe, relaţia de condiţionare dintre pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase şi promisiunea determinării funcţionarului public să îndeplinească un anumit act de serviciu presupunând în mod explicit prevederea de către făptuitor a rezultatului socialmente periculos al faptei sale şi urmărirea producerii acestuia. Instituirea condiţiei ca făptuitorul să promită că va determina pe funcţionarul public să exercite într-un anume fel funcţia pe care o ocupă implică, încă de la momentul comiterii acţiunii specifice elementului material, cunoaşterea că prin săvârşirea faptei se va aduce atingerea relaţiilor sociale care privesc îndeplinirea cu cinste şi corectitudine a atribuţiilor de serviciu de către funcţionari şi totodată a celor care se referă la prestigiul de care se bucură instituţiile şi autorităţile în cadrul cărora aceştia îşi desfăşoară atribuţiile şi urmărirea producerii acestui rezultat de către făptuitor, astfel încât forma de vinovăţie este cea prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen.

Referitor la susţinerile apelantului-inculpat în sensul existenţei unei provocări din partea organelor de urmărire penală la comiterea infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului, întrucât acestea nu s-au limitat la o investigare pasivă a acţiunilor făptuitorului, ci au încurajat şi determinat martorii să înregistreze convorbirile şi au procedat la autorizarea lui C. în calitate de colaborator cu identitate reală, instruindu-l pe acesta să îl provoace pe inculpat să comită infracţiunea şi ale cărui declaraţii au avut un rol determinant, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor sau ale martorilor protejaţi.

În lipsa unei definiţii a noţiunii de “determinant”, Curtea reţine că în interpretarea garanţiilor oferite de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, C.E.D.O. a statuat că regula “exclusiv sau determinant”, folosită atât în cazul martorilor absenţi, cât şi în aceea a agenţilor infiltraţi, nu este una absolută. Astfel, în măsura în care există un martor din categoria celor menţionaţi sau a unui martor absent, este necesară oferirea unor garanţii suplimentare în favoarea acuzatului, constând în posibilitatea acestuia de a interoga martorul sau alte garanţii procedurale care să permită o evaluare echitabilă şi justă a gradului de încredere în mijlocul de probă respectiv (Al-Khawaja şi Tahery c. Regatului Unit). Or, în cauza de faţă, Înalta Curte reţine că apelantul inculpat a avut posibilitatea de a asista la audierea martorului C. şi de a îi adresa întrebări acestuia în mod direct, iar pe de altă parte, hotărârea atacată nu este întemeiată exclusiv şi nici determinant pe declaraţiile acestui martor, aspectele relatate coroborându-se cu declaraţiile celorlalte persoane audiate şi cu aspectele rezultate din transcrierile convorbirilor interceptate sau înregistrate, fiind astfel respectate exigenţele care decurg din dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte reţine că în considerarea principiului loialităţii administrării probelor, conform art. 101 alin. (3) C. proc. pen. este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.

Provocarea reprezintă astfel o acţiune neloială constând în determinarea unei persoane să comită sau să continue comiterea unei infracţiuni şi constituie sursa nulităţii actului de administrare a probelor cu consecinţa evidentă a excluderii probelor astfel obţinute.

În jurisprudenţa sa referitoare la art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit agenţii provocatori ca fiind agenţi infiltraţi ai statului sau orice persoană ce acţionează sub coordonarea sau supravegherea unei autorităţi care, în activitatea desfăşurată, depăşesc limitele atribuţiilor conferite de lege, de a acţiona în scopul descoperirii activităţii infracţionale a unei persoane, provocând-o pe aceasta să comită infracţiuni, în vederea administrării de probe în acuzare. Curtea a arătat că “este constienta de dificultatile inerente activitatii politiei ce are ca obiect culegerea de probe in scopul descoperii si cercetarii infractiunilor. In acest scop, aceasta este nevoita din ce in ce mai mult sa foloseasca agenti sub acoperire, informatori si metode ascunse, in special in domeniul combaterii crimei organziate si coruptiei. Mai mult decat atat, coruptia (inclusiv cea din sfera judiciara) a devenit o problema majora in multe tari, asa cum este atestata de catre Conventia de Drept Penal a Consiliului Europei. Acest instrument autorizeaza folosirea tehnicilor speciale de investigare, printre care si agentii sub acoperire, pentru culegerea de probe, cu conditia sa nu fie incalcate drepturile si obligatiile asumate prin conventii multilaterale. In aceste conditii, folosirea tehnicilor speciale de investigare in general si a celor sub acoperire in special, nu pot in sine sa incalce dreptul la un proces echitabil. Totusi, din pricina riscului de instigare a politiei, folosirea acestora trebuie sa fie in anumite limite bine definite.” (Ramanauskas c. Lituaniei).

Utilizarea acestor “tehnici speciale de investigaţie”, prin ele însele, nu sunt incompatibile cu dreptul la un proces echitabil, însă jurisprudenţa C.E.D.O. subliniază că utilizarea acestor “tehnici ascunse” trebuie să aibă limite clare.

Există provocare din partea poliţiei atunci când agenţii implicaţi (membri ai forţelor de ordine sau persoane intervenind la cererea acestora) nu se limitează a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită, ci exercită asupra persoanei în cauză o influenţă de natură a o incita la comiterea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii, adică pentru a obţine dovezi şi pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, § 55, Eurofinacom c. Franţei).

Cu referire la criticile formulate de inculpat, Înalta Curte reţine că în materia provocării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat în jurisprudenţa sa criteriile în raport de care activitatea agenţilor statului nu poate fi considerată provocare, respectiv:

a) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni;

b) activitatea poliţiştilor sau colaboratorilor acestora a fost autorizată în condiţiile legii;

c) agenţii statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obişnuită de a comite o infracţiune, respectiv de a examina de o manieră pasivă activitatea ilicită.

În raport aceste criterii, în cauza de faţă Înalta Curte reţine că activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală prin intermediul colaboratorului autorizat nu poate fi apreciată ca provocare în sensul art. 101 alin. (3) C. proc. pen., întrucât pe de-o parte, la momentul sesizării acestora infracţiunea de trafic de influenţă era consumată, iar pe de altă parte, autorizarea martorului C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale, iar înregistrarea discuţiilor acestuia cu inculpatul, pe care acesta a fost autorizat să le efectueze, nu au depăşit limitele unei investigări pasive a activităţii ilicite pe care la acel moment se presupunea că inculpatul le întreprinde.

Înalta Curte are în vedere că traficul de influenţă este o infracţiune de consumare anticipată şi instantanee, astfel încât aceasta s-a consumat la în luna mai 2016, la momentul în care, prin intermediul martorului C., s-au realizat atât acţiunile de pretindere a sumei de 1000 de euro, corelată cu influenţa asupra funcţionarilor de poliţie pe care inculpatul a lăsat să se creadă că o are, cât şi acţiunea de promisiune a determinării acestora să furnizeze informaţii pe care B. urma să le valorifice printr-un denunţ. Or, autorizarea lui C. în calitate de colaborator cu identitate reală s-a realizat mult după acest moment, respectiv prin ordonanţa nr. 313/P/19.12.2016, existând suspiciunea rezonabilă că acesta săvârşise o infracţiune de corupţie. De asemenea, nici din conţinutul înscrisurilor aflate la dosarul de urmărire penală şi nici din declaraţiile martorului C. nu au rezultat elemente în baza cărora să se poată aprecia că acesta ar fi fost “instruit” sau influenţat în vreun sens de către organele de urmărire penală, ci doar a fost autorizat să procedeze la înregistrarea discuţiilor purtate cu inculpatul. În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că nu există elemente în baza cărora să se poată aprecia că activitatea organelor de urmărire penală a depăşit sfera unei investigări pasive a activităţilor ilicite pe care inculpatul se pare că le efectua, discuţiile purtate cu acesta cu martorii C. şi B. fiind subsecvente unor înţelegeri anterioare şi vizând în principal aspecte deja petrecute. Faptul că în cadrul discuţiilor purtate, cei doi martori insistau faţă de inculpat în realizarea demersului de obţinere a beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă era rezultatul activităţii ilicite anterioare, respectiv a promisiunii lui A. că va facilita obţinerea acestui obiectiv, iar nu a activitate nouă, faţă de care făptuitorul să nu fi avut nici o iniţiativă.

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte reţine că din probele administrate în cauză a rezultat că sunt întrunite toate elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, săvârşită de către inculpatul A. şi, având în vedere criteriile prevăzute de art. 74 C. pen., constată că prima instanţă a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă judicios individualizată, de 2 ani închisoare şi i-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de un an a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., acestea fiind de natură să corespundă scopului şi funcţiilor prevăzute de lege.

Având în vedere caracterul legal şi temeinic al soluţiei de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte reţine ca fiind întemeiată şi dispoziţia primei instanţe sub aspectul confiscării sumei de 3.800 de RON, primită efectiv de acesta de la martorul C. în schimbul influenţei traficate.

Corespunzător însă criticii formulate de apelantul-inculpat, Înalta Curte reţine că temeiul confiscării sumei menţionate rezidă exclusiv în dispoziţiile art. 291 alin. (2) C. pen., întrucât prevederile art. 19 din Legea nr. 78/2000 au fost abrogate ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. pen., acestea urmând să fie înlăturate.

Totodată, pentru aceleaşi considerente vizând soluţia de condamnare, dispoziţiile primei instanţe vizând menţinerea sechestrului instituit prin ordonanţa din data de 16.07.2017 a D.N.A. asupra autoturismului marca x, cu nr. de înmatriculare x, până la concurenţa sumei de 3.800 de RON, precum şi dispoziţia privind desfiinţarea ca fiind fals a contractului de asistenţă juridică seria x nr. x/02.06.2016 sunt legale şi temeinice şi urmează a fi menţinute.

Referitor la acuzaţia de comitere a infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., reţinută prin actul de sesizare în sarcina inculpatului A. şi cu privire la care prin sentinţa atacată s-a dispus achitarea acestuia în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Din probele administrate în cauză a rezultat că, subsecvent promisiunii care s-a circumscris traficării influenţei pe care pretindea că o are asupra poliţiştilor din cadrul BCCO Constanţa, inculpatul A. a facilitat obţinerea, respectiv “cumpărarea” de către martorul B. a unor informaţii care priveau posibila comitere a unei infracţiuni de trafic de droguri. Apare ca fiind dincolo de orice îndoială că B. nu cunoştea informaţii despre fapte de trafic de droguri susceptibile să formeze obiectul unui denunţ. Totodată, inculpatul A., deşi cunoştea în mod direct modalitatea în care aceste informaţii au fost obţinute, a redactat un denunţ în numele lui B., pe care l-a depus la DIICOT Serviciul Teritorial Constanţa la data de 21.06.2016, în cuprinsul său fiind furnizate date referitoare la comiterea unor infracţiuni de trafic de droguri. De asemenea, din probele administrate a rezultat că finalitatea demersului la care s-a angajat inculpatul viza obţinerea de către B. a beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, care avea calitatea de inculpat în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Medgidia, unde era acuzat de comiterea unor infracţiuni de proxenetism şi şantaj.

În raport cu dispoziţiile art. 269 C. pen., Înalta Curte reţine că infracţiunea de favorizare a făptuitorului constă în ajutorul dat unui făptuitor în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Dacă în ceea ce priveşte semnificaţia termenilor a împiedica şi a îngreuna nu există dificultăţi de interpretare, sensul comun al acestora fiind lămuritor, din analiza conţinutul normativ evocat se desprinde concluzia că scopul asociat acţiunii de favorizare se poate circumscrie împiedicării sau îngreunării tragerii la răspundere penală, sintagmă care implică o examinare din perspectiva scopului şi funcţiilor procesului penal.

Potrivit art. 8 C. proc. pen., scopul procesului penal, în condiţiile respectării exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil aşa cum sunt ele reflectate de jurisprudenţa C.E.D.O. în interpretarea art. 6 din Convenţie, este acela de a asigura constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, că nicio persoană nevinovată nu este trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune este pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. Deşi foloseşte două exprimări diferite, tragere la răspundere penală şi respectiv, pedepsire, textul legal evocat se referă în esenţă la premisa unui raport juridic de conflict, în care o persoană nesocoteşte obligaţia impusă prin lege de a-şi conforma conduita exigenţelor cerute prin norma penală şi astfel, generează dreptul statului de a-i impune sancţiuni prevăzute de lege pentru fapta comisă, distincţia dintre termenii folosiţi fiind dată exclusiv de constatarea vinovăţiei sau a nevinovăţiei persoanei în cauză.

Astfel, tragerea la răspundere penală constă în prerogativa statului, prin intermediul autorităţilor judiciare, de a aplica sancţiunile prevăzute de lege (nulla poena sine lege – nicio pedeapsă fără lege) persoanelor cu privire la care s-a constatat că au comis fapte prevăzute de legea penală (nullum crimen sine lege – nicio faptă fără lege). Condiţia obligatorie a oricărei pedepse este aceea de a fi prevăzută de lege, însă aceasta trebuie să îndeplinească şi condiţiile de a fi justă şi echitabilă, respectiv de a fi aplicată în limitele prevăzute de lege, corespunzător criteriilor de individualizare legală şi judiciară ale acesteia.

În consecinţă, a împiedica sau a îngreuna tragerea la răspundere penală a unei persoane nu se rezumă la acele acţiuni prin care se asigură impunitatea sau pedepsirea mai greoaie a făptuitorului, ci cuprinde şi acţiunile prin care este alterat caracterul judicios al procesului de aplicare a unei pedepse, fie prin crearea aparenţei unor împrejurări de fapt inexistente de natură să se circumscrie criteriilor judiciare de individualizare a sancţiunii, fie a unora susceptibile să constituie baza aplicării unor cauze legale de reducere a limitelor de pedeapsă. În ambele ipoteze, prin acţiunea făptuitorului este afectat dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni şi de a le aplica sancţiuni de o severitate corespunzătoare gravităţii faptelor şi vinovăţiei acestora.

Referitor la susţinerile apelantului-inculpat, în sensul că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu pot constitui o cauză de îngreunare a tragerii la răspundere penală, Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale evocate constituie o cauză de reducere la jumătate a limitelor de pedeapsă, a căror aplicare este condiţionată de denunţarea şi facilitarea, înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii, a identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni. În măsura în care sunt îndeplinite condiţiile referitoare la denunţarea şi facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 devine obligatorie pentru instanţa de judecată, beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă neputând fi refuzat inculpatului care a formulat denunţul.

Potrivit Expunerii de motive a Legii nr. 682/2002, legiuitorul a urmărit să instituie un sistem de măsuri pentru asigurarea protecţiei şi securităţii martorilor care denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale s-a arătat că legiuitorul a prevăzut prin textul legal supus controlului de constituţionalitate o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă, a cărei raţiune este de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare (par. 13 şi 16).

În acest context, formularea unui denunţ de către o persoană care în realitate nu cunoaşte şi nu deţine informaţii cu privire la comiterea unor infracţiuni şi care urmăreşte obţinerea beneficiului cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă contravine scopului dispoziţiei legale menţionate, respectiv scopului combaterii infracţiunilor grave, care este substituit de cel al obţinerii de către persoane neîndreptăţite a unor diminuări a limitelor pedepselor, prin realizarea unui veritabil “comerţ cu informaţii”. Nefiind îndreptăţită să beneficieze de recompensa instituită prin dispoziţia legală evocată şi neavând nici o contribuţie reală şi efectivă la combaterea unui fenomen infracţional, persoana care formulează un asemenea denunţ va fi sancţionată pentru fapta proprie cu o pedeapsă situată în alte limite legale decât cele corespunzătoare gravităţii infracţiunii pe care a comis-o, fiind astfel alterat procesul de tragere la răspundere penală prin aplicarea unei pedepse juste şi echitabile, corespunzătoare gravităţii acesteia şi gradului său de vinovăţie. Nu poate fi ignorată nici împrejurarea că într-o atare ipoteză, persoana în cauză, prin participarea la diverse activităţi procesuale cum ar fi audierea în calitate de martor, va relata aspecte de fapt de care nu a luat la cunoştinţă în mod direct şi pe care nu le cunoaşte personal, existând riscul afectării înfăptuirii actului de justiţie sub aspectul aflării adevărului în cauză.

Contrar aspectelor reţinute de către prima instanţă şi în acord cu motivele de apel invocate de către apelantul Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. – D.N.A., Înalta Curte reţine în cauza de faţă că din probele administrate în cauză a rezultat că subsecvent înţelegerii iniţiale care s-a circumscris infracţiunii de corupţie, inculpatul A. a furnizat martorului B. informaţii despre comiterea unei infracţiuni de trafic de droguri, prin facilitarea întâlnirii fratelui acestuia persoane care cunoşteau date despre asemenea fapte, iar ulterior redactat un denunţ care cuprindea informaţiile obţinute de la martorul G.. Mai mult, inculpatul s-a deplasat la Penitenciarul Poarta Albă unde se afla încarcerat martorul B. pe care l-a pus să îşi noteze datele din denunţ şi să le memoreze în perspectiva audierii sale de către organele de urmărire penală, pentru ca ulterior, să participe la audierea acestuia şi chiar să îl ajute pe “denunţător” când acesta nu îşi amintea detalii. Toate aceste aspecte, alături de cele rezultate din declaraţiile martorilor B. şi C. conduc la concluzia că inculpatul cunoştea pe deplin faptul că B. nu deţinea nicio informaţie privind traficul de droguri şi că prin acţiunile sale a urmărit obţinerea pentru acesta a beneficiului cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, la care în realitate nu era îndreptăţit.

În consecinţă, ajutorul dat de către inculpatul A. a constat în furnizarea informaţiilor necesare pentru formularea unui denunţ menit să atragă incidenţa cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă în beneficiul lui B..

Împrejurările invocate de către inculpat privind imposibilitatea determinării de către acesta a aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, lipsa certitudinii aplicării cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă şi practica judiciară divergentă la nivelul completurilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa nu sunt de natură să înlăture răspunderea sa, întrucât pe de-o parte scopul la care face referire art. 269 alin. (1) C. pen. constituie o cerinţă ataşată laturii obiective a infracţiunii şi nu influenţează forma de vinovăţie cu care poate fi comisă fapta, iar pe de altă parte, aceleaşi dispoziţii legale impun ca scopul îngreunării tragerii la răspundere penală să fie doar urmărit, nefiind necesară şi realizarea acestuia pentru consumarea infracţiunii.

Având în vedere aspectele expuse, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a acţionat cu scopul manifestat explicit de obţine în favoarea lui B. aplicarea în cauza în care acesta avea calitatea de inculpat a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu consecinţa reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă ce îi putea fi aplicată acestuia.

În consecinţă, faptele inculpatului A., constând în furnizarea lui B. a unor informaţii cu privire la comiterea unor infracţiuni de droguri, urmărind aplicarea în favoarea făptuitorului în cauza în care avea calitatea de inculpat a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu consecinţa reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă ce îi putea fi aplicată acestuia, întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte urmează astfel ca în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. să admită apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa şi de apelantul-inculpat A., împotriva sentinţei penale nr. 37/09.03.2010 a Curţii de Apel Constanţa, pe care o va desfiinţa în parte, numai în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen. şi greşita menţionare a temeiului de achitare prevăzut de art. 19 din Legea nr. 78/2000 şi, în urma rejudecării:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., constatând că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. va dispune condamnarea acestuia.

În raport cu dispoziţiile art. 74 C. pen., având în vedere pe de-o parte modalitatea concretă în care fapta a fost săvârşită, prin folosirea cunoştinţelor juridice de care inculpatul dispunea, prin exploatarea interesului judiciar al lui B. şi angrenând în activitatea ilicită şi alte persoane, dar pe de altă parte ansamblul elementelor care caracterizează persoana inculpatului, care a avut anterior o bună conduită în societate şi a avut o atitudine procesuală relativ corespunzătoare pe parcursul urmăririi penale, Înalta Curte urmează să aplice acestuia o pedeapsă la nivelul minimului special, respectiv de 1 an închisoare, apreciind că aceasta este corespunzătoare scopului şi funcţiilor prevăzute de lege.

Constatând că faptele care formează obiectul prezentei cauze au fost comise în condiţiile concursului real de infracţiuni potrivit art. 38 alin. (1) C. pen., în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., Înalta Curte va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care va adăuga o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 4 luni închisoare, pedeapsa rezultantă fiind de 2 ani şi 4 luni închisoare, alături de care se aplică pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de un an a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

Reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 alin. (1) C. pen. şi având în vedere conduita anterioară a inculpatului şi nivelul de pregătire profesională a acestuia, Înalta Curte apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi că nu este necesară executarea acesteia, perspectivele de reintegrare socială ale făptuitorului fiind unele reale şi consistente, astfel încât va dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei rezultante de 2 ani şi 4 luni închisoare aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în majoritate, va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Constanţa şi de apelantul-inculpat A., împotriva sentinţei penale nr. 37/09.03.2010 a Curţii de Apel Constanţa, pe care o desfiinţează în parte, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. şi greşita menţionare a temeiului de confiscare prevăzut de art. 19 din Legea nr. 78/2000 şi, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (2) C. pen., va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Va menţine pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va contopi pedepsele stabilite şi va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care adaugă o treime din cealaltă pedeapsă, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare.

Va menţine pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. pe o durată de 1 an, precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii aceloraşi drepturi.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen., va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului.

Conform art. 92 C. pen., va stabili un termen de supraveghere de 3 ani, care va curge de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Va desemna în calitate de organ de supraveghere Serviciul de Probaţiune Constanţa.

Totodată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Constanţa la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă, iar în baza art. 93 alin. (2) C. pen., se va impune condamnatului obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile în cadrul Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii Constanţa sau la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă “Sf. Apostol Andrei” Constanţa.

Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen., se vor comunica de către condamnat Serviciului de Probaţiune Constanţa.

Conform art. 404 alin. (2) C. proc. pen., va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din C. pen. potrivit cărora “dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege, se revocă suspendarea şi se dispune executarea pedepsei”.

Comments

comentarii

În 2021, echinocţiul de toamnă are loc astăzi, 22 septembrie, la ora 22:21 şi reprezintă momentul în care Soarele, în mişcarea sa aparentă anuală, trece prin punctul de intersecţie a eclipticii cu ecuatorul ceresc.... Citește mai mult
Toamna și-a intrat pe deplin în drepturi, iar asta înseamnă că începem să scoatem din dulap hainele mai călduțe și accesoriile potrivite.... Citește mai mult
Antrenorul formaţiei Universitatea Craiova, Laurenţiu Reghecampf, a declarat, miercuri, 22 septembrie, într-o conferinţă de presă, că speră ca jucătorii săi să aibă o altă atitudine în meciul din şaisprezecimile de finală ale Cupei României la fotbal, cu CFR Cluj.... Citește mai mult
O echipă de control a Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Cluj a verificat depozitele carmangeriei Moldovan, după ce în spațiul public au apărut reclamații la adresa produselor comercializate.... Citește mai mult

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

error: Alert: Conținut protejat !!