Cu ocazia lansării Volumului omagial ”Liber Amicorum Liviu Pop” dedicat profesorului emerit de la Facultatea de Drept a UBB Cluj, vă oferim Laudatio scris de conferențiarii Dan Popescu și Ionuț Popa.

Nimic nu se întâmplă în lume fără să existe un sens. La fel și în cazul cărților. Pentru a se bucura de succes și a-și împlini menirea, o carte trebuie să fie în rezonanță cu lumea ei, cu lumea pe care-și propune să o recepteze, să o inventarieze, să o descrie, să o analizeze critic și chiar să o transforme.

Fiecare carte, fiecare volum pe care-l deschizi are un suflet al lui. Sufletul celui (sau celor) care l-a(u) scris, dar și sufletul celor pe care-i caută. Orice carte care a făcut istorie “îi leagă” pe toți cei care, citind-o, au trăit-o și au visat-o, indiferent de timp. Înainte de toate, un volum omagial conține sufletul celui omagiat, celui care fără a vorbi spune, transmite celui ce este, celui care este prezent, regăsindu-se în fiecare filă și pagină a cărții. O astfel de carte creează o punte de legătură, unindu-i pe toți cei care, prin contribuțiile lor, au rememoratpersonalitatea celui omagiat, făcându-i astfel amici, prieteni. Etimologic vorbind, Liber Amicoum înseamnă cartea amicilor celui omagiat. Ea conturează multiple legături relaționale: pe de o parte, între cel omagiat și fiecare din contributori (legăturile verticale), iar, pe de altă parte, între cei care și-au asumat sarcina contribuirii (legăturile orizontale). Fie că s-au cunoscut sau nu, aceștia din urmă devin continuatorii celui omagiat sau amicii săi, membri ai unei comunități sui generis, având ca liant personalitatea celui omagiat – Profesorul universitar emerit Liviu Pop. Este un fel de legământ al generațiilor.

Cartea este în sine un univers deschis. Ea se adresează, în primul rând, celor care nu au scris-o, celor situați “în afară”, celor care caută și speră, celor invitați să pătrundă “înlăuntru”, să-i descopere taina, să comunice cu universul ei, să descopere astfel o parte din ei înșiși, “o parte a lor” pe care până atunci nu au cunoscut-o sau doar au intuit-o, reușind astfel să-și împlinească rostul și menirea.

Dar pentru ca acest lucru să se întâmple ea trebuie să aducă (“să producă”) ceva nou, ceva care să-i aparțină în exclusivitate, ei și numai ei. Numai acele cărți reușesc să înfrângă bariera timpului lor, care, depășind prezentul, încearcă să prospecteze și să imagineze viitorul, întorcându-se apoi în prezentul trăirii pentru a-l influența și (re-)modela. Acest drum este obligatoriu pentru împlinirea destinului cărții. El implică, în opinia noastră, o dublă parcurgere a prezentului: una din interior, care este expresia unei operațiuni cantitative, de cuantificare, iar, pe de alta, una din exterior, care se produce cu ocazia re-întoarcerii în atmosfera prezentului pentru a-l evalua critic, calitativ, pentru a-l influența sau chiar schimba. Cele două momente (cel al aflării, al trăirii prezente și, respectiv, cel al transcederii și al re-intrării, al întoarcerii) marchează întreaga operă a Profesorului Liviu Pop.

Altfel spus, o carte nu poate rezista, nu poate depăși condiția timpului său decât dacă, părăsind prezentul – fără însă a-l abandona definitiv – se reîntoarce în el pentru a comunica celor ce trăiesc în prezent, celor ce trăiesc prezentul lor. Cartea se poate impune, deci, numai prin profunzimea ei, prin puterea de dialog generată de transcendere și transfigurare, prin capacitatea de a vorbi din viitor celor prezenți. În felul acesta, pentru o clipă, cele două momente existențiale – prezentul și viitorul –  se intersectează: viitorul (prefigurat) influențând și modelând prezentul, iar prezentul, primind amprenta viitorului, conduce la un nou viitor. Este o relaționare peste timp (nu însă în afara timpului), este o plecare spre “kaeros”, urmată de o reîntoarcere în “chronos”. Timpul omului este timpul liniar, “sacadat”, timpul care parcurge conștiincios, care “arde”, care “consumă”. El este “dat”, imuabil și imutabil. El nu poate fi schimbat, dar poate fi influențat prin accederea în timpul dumnezeirii, în timpul etern, în acel veșnic și continuu prezent care ne face contemporani cu toți cei care au fost, pe noi toți cei care suntem. Este, până la urmă, o schimbare de paradigmă, de destin.

Lucrările care poartă semnătura Profesorului Liviu Pop – între care se remarcă în mod deosebit Tratatul de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, apărut la Editura C.H. Beck (2006), Tratatul de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, publicat la Ed. Universul Juridic (2009), Tratatul elementar de drept civil. Obligaţiile, în colaborare cu Ionuț F. Popa și Stelian I. Vidu, publicat la Editura Universul Juridic (2012) și Cursul de drept civil. Obligațiile, publicat în colaborare cu Ionuț F. Popa și Stelian I. Vidu, Ed. Universul Juridic (2015) – sunt opere de referință, caracterizate prin profunzime, prin ample referințe de drept comparat, printr-un stil original și limpede de exprimare. Sunt opere care vor dăinui în timp, rămânând repere în evoluția viitoare a științei dreptului civil.

Profesorul emerit Liviu Pop a scris intens. A scris „în pagină” și „în suflete”.

Cele două forme de „scrieri” s-au îmbinat perfect pe parcursul întregii sale cariere. Scrierea „în pagină” a lăsat opere adresate prezentului și viitorului. Paginile scrise au propriul lor „ritual”, propria manieră de a aborda omul (cititorul), propria tehnică de a „transporta” în viitor, ele detașându-se la un moment dat de „căldura” celui care le-a scris. În schimb, „scrierea în suflet” transmite profilul și „vocea” maestrului prin intermediul generațiilor care l-au cunoscut celor viitoare. Este o formă de perpetuitate rezervată exclusiv spiritelor înalte, acelor învățați care știu să pătrundă în sufletul „novicelui”, transmițându-i nu doar „informație”, ci metode, tehnici, raționamente. Această formă erudită de scriere – considerată de Platon forma ei desăvârșită, opusă scrierii pe suport material („scrisului pe apă”) – este cea care antrenează, prefigurează, animă, însuflețește, deoarece implică aprinderea în interiorul omului a flăcării gândirii vii, traspunându-l din ipostaza pasivă de spectator în cea de continuator și făuritor de istorie. Pentru a scrie în sufletul cuiva trebuie, în prealabil,  să-l descoperi și „cucerești”, să-i transmiți pasiunea și dragostea ta, să-l ajuți să-și amintească și să redescopere ceea ce știa deja. Nu poți să-i înveți pe alții, spunea Richard Bach, decât dacă „le amintești că și ei știu, la fel de bine ca și tine.” Și asta a reușit Profesorul Liviu Pop să transmită, în decursul timpului, generațiilor de juriști.

În felul acesta, dezvăluindu-ți taina textului normei, istoria, logica și filosofia ei, maestrul te introduce în universul acesteia, făcându-te să-i aparții. Și aparținându-i privești lumea prin ochii ei, gândind-o așa cum ea dintotdeauna și-a dorit, fără însă să subjugi lumea normei, dar nici norma lumii. Focul gâdirii vii te ajută să găsești singur echilibrul, neafectând sacralitatea conceptelor dreptului „poftelor” lumii de azi. Găndirea juridică este o gândire conceptualizată, bazată pe “așezarea în concepte”. Realitatea faptică nu are o existență de sine stătătoare, ea fiind încadrată în “conceptele tari ale dreptului” (schwierige Begriffen des Rechts), primind astfel recunoaștere și consistență juridică. Gândirea juridică devine astfel o tehnică a încadrărilor, o formă de a glisa viața în imperisabilul juridic moștenit. Dreptul nu există în afara limbajului conceptual, care determină o anume formă a raționamentului și scrierii lui. Limbajul conceptelor este cel care-i decriptează conținutul, care-i descoperă logica, care-i transmite masajul. Până la urmă, dreptul nu este decât o formă, o formă a scrierii conceptualizate.

Toată lumea îl cunoaşte într-o anumită măsură pe Domnul Profesor Liviu Pop. Impresia colectivă pe care a reuşit să o imprime cunoscuţilor este legată de profesorat şi de un zâmbet asociat. Cei care l-au întâlnit au avut în faţă, un profesor şi un om.

Cine este Profesorul Liviu Pop? Dincolo de biografia oficială universitară pe care toată lumea poate să o cunoască citind un rezumat şi care este realmente impresionantă, nu putem să nu observăm câteva trăsături preţioase şi rare în universitate: pragmatismul şi claritatea. Prima calitate o regăsim în tot ce este scris sau poartă amprenta profesorului. O abordare tranşantă a obligaţiilor şi drepturilor reale, care respectă exigenţele ştiinţei dreptului şi abordează întotdeauna instituţiile şi întrebările centrale, fără a se ascunde în spatele faţetelor « oculte » ale textelor legale (care pentru alţi teoreticieni au avut şi au un pregnant rol disuasiv) sau în spatele exprimărilor echivoce. Un scolastic şi modern, în acelaşi timp! Abordările sale au urmat întotdeauna linia tradiţională a discursului juridic, fără ca prin aceasta să aibă nimic desuet. Dimpotrivă, noutăţile legislative au fost mereu în centrul preocupărilor. Și astfel, am avut şi avem parte de un scolastic militând pentru transformarea ştiinţei dreptului.  Pragmatismul ar fi fost însă o calitate fără acoperire dacă nu era dublat de claritate. Cine a avut parte de cursurile orale ale Domnului Profesor şi a citit lucrările sale, îşi aminteşte desigur două detalii: limpezimea expunerii şi abilitatea sa naturală de a determina auditoriul să absoarbă structura discursului. Aceleaşi calităţi le regăsim şi în scrisul pe care ni l-a oferit. Discursul « prietenos » pe care l-a întreţinut vădeşte interes pentru a comunica celorlalţi cunoştinţele sale. Nu este vorba de un exerciţiu de admiraţie intelectuală. Este vorba de magisterium. Discursul său ne aminteşte de observaţiile lui Primo Levi: scrisul preţios nu ascunde neapărat o gândire valoroasă, după cum scrisul limpede nu vine dintr-o gândire simplă. Scrisul trebuie să însemne comunicare şi cine comunică este fericit ! Pare că profesorul a avut totdeauna în vedere aceste adevăruri elementare şi s-a bucurat întotdeauna de o comunicare impecabilă.

Cine este omul Liviu Pop? Nu este neapărat disociabilă calitatea sa umană faţă de cea de profesor, sau invers. Merită făcută însă distincţia, pentru că uneori, între un profesor şi viaţa sa există o mare distanţă. Nu se întâmplă aici. Cine îl cunoaşte nu  poate să nu fi observat vitalitatea sa, simţul umorului şi buna sa dispoziţie. Un intelectual disponibil pentru cei din jur şi prietenos. Prietenia sa, dublată de un spirit de observaţie neobişnuit, manifestat printr-o ironie, uneori acidă, dar niciodată injustă, maschează o conştiinţă nu întotdeauna optimistă cum pare la prima vedere. Înţelegerea sa pentru oameni şi neajunsurile lor, lipsa de ranchiună dizolvată aproape totdeauna în umor sunt calităţi rare. Experienţa a două epoci atât de diferite a generat o personalitate cu abilitatea de a înţelege şi tolera, într-un mod înţelept, realităţi şi persoane faţă de care noi cei mai tineri am fi manifestat reticenţe adesea nedrepte. Probabil că avem cu toţii de învăţat din această formă profundă de înţelegere a lucrurilor.

Noi toţi ca foşti studenţi, colaboratori, coautori, prieteni, admiratori, trebuie să îi mulţumim. Trebuie să îi mulţumească şi cei care au avut parte de ironia sa, dacă aceasta le-a servit la ceva. Noi, autorii acestor prea puţine cuvinte, îi mulţumim pentru darul pe care ni l-a făcut fiindu-ne profesor şi pentru prietenia cu care ne-a îndreptat şi susţinut.

Dacă ar fi să exprimăm personalitatea și opera Profesorului emerit Liviu Pop într-un singur cuvânt, cel mai potrivit credem că ar fi cel de frumusețe, acea frumusețe pe care marele Profesor și teolog elvețian Hans Urs von Balthasar o definea ca o splendoare care gravitează în jurul dublei constelații a adevărului și a binelui, a inseparabilei lor relaționări. Întraga operă a Profesorului emerit Liviu Pop se distinge prin claritate și frumusețe, rădăcinile instituțiilor juridice explicând prezentul, iar acesta din urmă legitimându-se prin tradiția moștenită, conciliind-o cu modernitatea lumii de azi. De aceea, ea poate fi considerată o adevărată filocalie a scrierii juridice.

*

**

În viața fiecăruia există o persoană specială, 

o persoană care apare neașteptat,

la un anume moment al vieții noastre,

o persoana care vine din viitor,

o persoana care ne vine în ajutor, 

o persoana care simte inima noastră,

o persoana care are o menire, 

un scop de adus în noi… 

O persoană care ne vine în întâmpinare,

neapodictic și dezinteresat.

O persoana care pătrunde în sufletul nostru,

care ne privește în prezent văzându-ne în viitor.

O persoana care, fără să conștientizăm,

înfăptuiește o lucrare în noi,

care ne redă încrederea și zâmbetul,

care ne redă prezentul,

care ne redă nouă înșine.

Atunci când esti căzut ea te ridică,

atunci când plângi fără lacrimi în ochii tăi,

va fi mereu lângă tine, iar

lacrimile care nu au putut spăla ochii tăi,

vor umezii ochii ei.

Este persoana care aduce 

încredere și bucurie în preajma ei,

care-i ajută pe toți să-și găsească locul,

care nu cere niciodată nimic pentru sine.

Care nu se pune niciodată pe primul plan.

Pare genul de persoana care 

nu poate întampina greutăți,

care este dincolo de ea însăși.

Îi încurajează și ridică pe cei din jurul ei,

mereu si mereu,

redându-le încrederea și speranța.

Atunci însă când ea însăși are nevoie de sprijin,

nimeni nu stie, pentru că 

discreția ei îi împiedică pe ceilalți 

să vadă și să simtă.

Trăiește și ea bucuriile și tristețile ei,

le trăiește singură…

Lacrimile nu spală niciodata ochii ei,

deși inima-i plânge uneori.

Iar plânsul inimii ei îl aude doar ea,

ceilalți crezând-o fericită.

Și poate că este fericită

cunoscând fericirea celor din jur,

celor ajutați să devină fericiti,

hrănindu-se din fericirea lor,

uitându-se mereu pe sine.

Și pleacă apoi discret,

după ce am învățat 

să întorc fila cărții mele.

Gândindu-mă apoi, am realizat 

că am întors-o amândoi…

Am realizat că întorsul paginii

este cea mai plăcută senzație posibilă,

pentru că există cu mult mai mult în carte,

decât pagina în care am rămas înțepenit.

Iar tu, ființa mea iubită, 

ai plecat de lângă mine 

fără sa-mi spui de ce,

de ce ai venit și de ce ai plecat,

lăsându-mă pe mine să înțeleg 

ce am realizat împreună.

Ai intrat în sufletul meu,

ai traversat mintea mea,

ai pătruns inima mea

și ai rămas acolo:

Profesor, Maestru și Prieten!

(Dan Andrei Popescu  și Ionuț Florin Popa)

Comments

comentarii