fbpx

Încălcarea dreptului la o judecată echitabilă- art. 6 § 1 din Convenţie. Reclamanții sunt asistenți judiciari.

Curtea de apel a respins acţiunea reclamanţilor fără a le acorda acestora posibilitatea de a-şi prezenta cauza şi fără o motivare suficientă pentru respingerea pretenţiilor acestora.

Cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României a fost publicată în M.of. nr.722/11.08.2020.

Reclamanții, Constantin Elisei-Uzun și Adrian Vlad Andonie, au fost asistenţi judiciari la Tribunalul Mureș din 29 iunie 2000.

În 18 decembrie 2007, bazându-se pe prevederile Ordonanței anti-discriminare (Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) și ale articolului 14 din Convenție și Protocolul nr. 12 la Convenție, reclamanții au introdus acțiune la Tribunalul Mureș, solicitând sporul de fidelitate la care erau îndreptățiți din decembrie 2004, prin raportare la salariul lor.

În conformitate cu legislația națională în vigoare la acea dată, aceștia nu au primit bonusul, spre deosebire de restul personalului instanței, inclusiv judecători și personal auxiliar. Acțiunea a fost introdusă împotriva angajatorului reclamanților și împotriva Ministerului Justiției și Ministerului Economiei și Finanțelor.

Tribunalul a admis cererea printr-o hotărâre din 14 februarie 2008. Aceasta a constatat că a existat o diferență de tratament între reclamanți și restul personalului judiciar și că nu a existat nicio justificare pentru acest tratament diferit. Instanța a concluzionat că articolul 14 din Convenție și Protocolul nr. 12 la Convenție erau aplicabile și a statuat că reclamanții au fost discriminați. Instanța a dispus ca reclamanților să le fie plătit bonusul, cu titlu retroactiv, din decembrie 2004 și până în momentul în care discriminarea a încetat. Hotărârea a fost executorie.

În 30 mai 2008 Curtea de Apel Târgu Mureș a respins apelul declarat de către cele două ministere. Curtea de Apel a considerat că, întrucât reclamanții trebuiau să respecte confidențialitatea informațiilor la care au avut acces, aceștia sunt îndreptățiți la un „spor de confidențialitate”, la fel ca ceilalți membri ai personalului judiciar și auxiliar. Prin urmare, a acordat reclamanților „sporul de confidențialitate”. Decizia a rămas definitivă.

 

Reclamanţii s-au plâns că drepturile lor în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie au fost încălcate din următoarele motive:

(i) în procedurile care au urmat anulării Deciziei definitive din 30 mai 2008, curtea de apel nu a examinat fondul acţiunii, în special alegaţiile lor de discriminare;

(ii) curtea de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, aplicând deciziile Curţii Constituţionale din 3 iulie 2008, deşi aceste decizii nu produceau efecte atunci când ei au introdus acţiunea iniţială;

(iii) atunci când s-a pronunţat cu privire la contestaţia în anulare, curtea de apel nu a examinat acţiunea lor din perspectiva articolelor Convenţiei aplicabile în speţa lor (art. 14 şi art. 1 din Protocolul nr. 12), deşi aceştia au invocat în mod expres articolele respective în observaţiile lor şi în pofida faptului că, în procedurile ordinare, instanţele aplicaseră în mod direct Convenţia în favoarea lor;

(iv) curtea de apel a examinat contestaţia în anulare printr-o şedinţă cu uşile închise la care nu au fost invitaţi;

(v) curtea de apel nu a fost imparţială, întrucât pârâtul în cauză, Ministerul Justiţiei, avea puterea de a introduce proceduri disciplinare împotriva judecătorilor. În plus, ministrul justiţiei fusese membru al Consiliului Superior al Magistraturii, autoritatea disciplinară pentru judecători.

Curtea observă de la început că cele două instanţe care s-au pronunţat în favoarea reclamanţilor au examinat temeinicia pretenţiei vizând acordarea de despăgubiri şi s-au întemeiat, în plus faţă de dreptul intern, pe Convenţie în mod direct (a se vedea supra, pct. 8 şi 10). Cu toate acestea, în Decizia în litigiu din 14 octombrie 2009, curtea de apel a considerat că acţiunea iniţială a reclamanţilor a avut ca obiect o schimbare legislativă şi s-a întemeiat exclusiv pe deciziile Curţii Constituţionale. Procedând astfel, curtea de apel nu a explicat motivele pentru care a considerat că aceste decizii erau relevante pentru acţiunea reclamanţilor. În plus, nu a făcut nicio referire la dispoziţiile relevante ale Convenţiei (care, în plus, nu au făcut obiectul examinării Curţii Constituţionale).

         Mai important, reclamanţilor nu li s-a acordat posibilitatea de a discuta aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât în cursul aceleiaşi şedinţe instanţa a examinat contestaţia în anulare şi a rejudecat acţiunea iniţială a reclamanţilor [a se vedea supra, pct. 18 şi 28, şi, a contrario, Zelca împotriva României (dec.), nr. 65.161/10, pct. 5, 14 şi 15, 6 septembrie 2011, în care Curtea a admis ca valabil, în temeiul art. 6 din Convenţie, faptul că instanţele interne au aplicat în cursul căii de atac o nouă interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul unui recurs în interesul legii, care avea caracter obligatoriu pentru toate instanţele interne]. Într-adevăr, reclamanţii au solicitat instanţei să examineze cauza în absenţa lor. Cu toate acestea, din probele prezentate Curţii reiese că Ministerul Justiţiei nu s-a întemeiat în observaţiile sale pe deciziile Curţii Constituţionale. În plus, observaţiile prezentate de părţi curţii de apel se refereau numai la admisibilitatea contestaţiei în anulare, iar nu la fondul acţiunii iniţiale (a se vedea supra, pct. 15 şi 16). Prin urmare, instanţa ar fi trebuit să solicite opinia părţilor cu privire la fondul acţiunii iniţiale în lumina evoluţiilor recente aduse de deciziile Curţii Constituţionale, în special în măsura în care interpretarea dispoziţiilor juridice în discuţie a constituit un argument în cursul primului set de proceduri care a avut loc înainte de pronunţarea deciziilor menţionate (a se vedea supra, pct. 9 şi 10).

Cu toate acestea, în fapt, curtea de apel a examinat în aceeaşi şedinţă atât contestaţia în anulare, cât şi acţiunea iniţială formulată de reclamanţi (a se vedea supra, pct. 17 şi 18). Reclamanţii nu au avut posibilitatea să îşi susţină cauza pe fond şi în special să prezinte observaţii cu privire la posibilele consecinţe ale deciziilor Curţii Constituţionale din 3 iulie 2008.

Desigur, C.p.c. de la acea dată nu reglementa în mod explicit procedura care trebuie urmată în cadrul căilor extraordinare de atac (a se vedea supra, pct. 30). Reclamanţii au susţinut că curtea de apel ar fi trebuit să organizeze o şedinţă separată după anularea Deciziei din 30 mai 2008 (a se vedea supra, pct. 54). Guvernul a respins acest argument, susţinând că curtea de apel avea libertatea să decidă cu privire la numărul şedinţelor care trebuie organizate (a se vedea supra, pct. 55). Deşi observă că art. 508 din noul Cod de procedură civilă prevede în mod explicit că, în circumstanţe speciale, pot fi organizate şedinţe separate (a se vedea supra, pct. 32), Curtea reaminteşte că nu este sarcina sa să soluţioneze, ca atare, problemele de interpretare a dreptului procedural intern (a se vedea, mutatis mutandis, Andelkovic împotriva Serbiei, nr. 1.401/08, pct. 24, 9 aprilie 2013).

În orice caz, chiar presupunând că, după anularea Deciziei din 30 mai 2008, curtea de apel nu era obligată să organizeze o şedinţă separată cu privire la acţiunea iniţială, Curtea nu poate decât să sublinieze că părţile la procedură au dreptul de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Cu alte cuvinte, instanţele interne au obligaţia de a permite părţilor să îşi prezinte argumentele şi de a efectua o examinare adecvată a pretenţiilor, argumentelor şi probelor prezentate de părţi (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 59). În circumstanţele speciale ale cauzei, Curtea consideră că introducerea, în motivarea curţii de apel, a argumentului întemeiat pe neconstituţionalitatea dispoziţiilor ordonanţei antidiscriminare i-a luat prin surprindere pe reclamanţi şi a încălcat principiul contradictorialităţii.

În plus, Curtea nu poate identifica niciun argument în Decizia curţii de apel din 14 octombrie 2009 care să explice motivele pentru care această instanţă a considerat că nu se poate prevala în mod direct de dispoziţiile Constituţiei, care consacră principiul egalităţii şi nediscriminării (a se vedea supra, pct. 23), precum şi ale Convenţiei, astfel cum făcuse tribunalul (a se vedea supra, pct. 8), pentru a decide pe fondul capătului de cerere formulat de reclamanţi. Din motivarea curţii de apel nu reiese cu claritate dacă această chestiune a fost considerată lipsită de relevanţă pentru cauză, dacă fusese deja absorbită în aprecierea legislaţiei interne sau dacă a fost pur şi simplu ignorată (a se vedea, mutatis mutandis, Dhahbi împotriva Italiei, nr. 17.120/09, pct. 33, 8 aprilie 2014). În această privinţă, Curtea arată că motivarea curţii de apel nu conţine nicio trimitere la jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 14 din Convenţie sau la art. 1 din Protocolul nr. 12.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în decizia definitivă din 14 octombrie 2009, curtea de apel a respins acţiunea reclamanţilor fără a le acorda acestora posibilitatea de a-şi prezenta cauza şi fără o motivare suficientă pentru respingerea pretenţiilor acestora. Astfel, a încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

 

 

Comments

comentarii

Lasă un răspuns