CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Cartea avocatei Rodica Constantinovici a provocat o reacție neașteptată în conștiința judecătorului de penal, Adriana Stoicescu, care își asumă riscul de a deranja din nou anumite personaje ale acuzării și lansează public un mesaj copleșitor care ar trebui să ne dea, tuturor, de gândit.
Redăm postarea celebrei judecătoare:
,,Îmi reprim cu greu cuvintele de ocară, știind ca mă expun, din nou, “șansei” de a fi declarată dușman al independenței diverșilor eroi.
Dar, citind cartea doamnei avocat Rodica Constantinovici, fost JUDECĂTOR, nu mă pot opri să nu urlu:
Cum a fost posibil asa ceva?
Cum am permis noi, judecătorii, acest cataclism rușinos, acest derapaj total al puterii care distruge și corupe umanitatea, normalitatea și cele mai elementare drepturi?
Cum a fost posibil ca într-o țară europeană, aparent democrată, să asistăm nepăsători la un fenomen Pitești, de rit nou, în care, în numele unei minciuni, au fost sacrificați, cu senintate și plăcere perversă, oameni absolut NEVINOVAȚI?
Cum am putut să tăcem? Să întoarcem capul? Să preluam pur și simplu, minciunile, doar pentru a fi noi înșine la adăpost?
Pentru a fi pe placul mulțimii în delir, care striga “la pușcărie”, fără să intereseze pe cineva, pe oricine, dacă oamenii aceia erau vinovați?
Am fost amenințată, somată, sfătuită să tac.
M-am gândit de nenumărate ori să plec, pentru că pot, liniștită, să pun roba în cui.
Am trecut pe langă iad și am fost salvată de un infractor, da, recunosc, ce nu a vrut să mintă pentru a-și salva pielea. Altfel, acum ațteptam, probabil inutil, liberarea condiționată.
Dar, pentru numele Lui Dumnezeu, cum vă puteți privi în oglinda, autori și complici, artizani ai acestor minciuni care au omorât oameni?
Cum puteți dormi? Cum puteți mânca? Vă duceți liniștiți copiii la școală, știind că oameni nevinovați au murit din cauza însăilărilor voastre?
Din cauza dorinței de a va vedea numele pe prima pagina a ziarelor? De a fi lăudați? De a vedea oamenii cum tremură în fața voastră, cerșind mila, știind că aveți drept absolut de viață și de moarte asupra lor?
Au fost condamnați oameni în numele unei iluzii bine ticluite, transformată în armă politică.
Au puterzit la propriu în celule mizere, pline de gândaci, în mijlocul cărora trona câte un WC turcesc, în tip ce așteptau, inutil, dreptatea.
Dreptatea noastră era strâmbă, pentru ea contau doar urletele televiziunilor, satisfacîia unor personaje care nu aveau ce căuta în magistratură, dornice de preamărire și mânate de satisfacția meschină a omului mic care doboară un om, poate, mult mai mare. Doar pentru că poate.
Am asistat neputincioți la pervertirea ideii de justiție penală, devenită slogan de campanie, în timp ce marii și adevărații hoți erau bine mersi la adăpost de brațul lung al legii, furând liniștiți în continuare.
Da, știu, cu o floare nu se face primavară.
Da, știu, vocea mea nu contează.
Nu am în spate pe nimeni și nici nu “am spate”.
Da, știu, nu voi putea schimba nimic, iar absența mea nu va conta.
Dar, nu am dreptul să tac, pentru că am fost la un milimetru de dezastrul care a ucis oameni și a aruncat dreptatea la gunoi.
Mi-e rușine că nu am văzut totul, că nu am urlat mai devreme și că nu pot sa îndrept nimic.
Dar pot încă să vorbesc.
Și să spun:
Iertați-ne… dacă puteți…”
