ÎCCJ – Motivarea sancționării unui cunoscut judecător după ce a criticat o decizie a Curții Constituționale

Înalta Curte a schimbat sancțiunea diminuării indemnizației cu un avertisment în cazul judecătorului Ciprian Coadă de la Curtea de Apel Constanța, membru FJR, care a scris un articol critic  despre decizia Curții Constituționale nr.68/2017, cu titlul  “Ordinea de zi: în căutarea prestigiului pierdut”

Pentru acest articol, judecătorul a fost sancționat de secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul CSM cu diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 5% pe o perioadă de 2 luni.

Coadă a atacat hotărârea secției CSM la Înalta Curte de Casație și Justiție și a obținut o sancțiune mai puțin severă. Motivarea ÎCCJ este una de interes pentru corpul magistraților. Publicăm mai jos un extras relevant din motivarea anonimizată (recurentul este notat cu ”A”):

”În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor, aceasta este una specială şi derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularităţi specifice.

Astfel, responsabilitatea în menţinerea imaginii şi a statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.

Printr-o corectă interpretare a acestor prevederi, s-a reţinut, cu opinia majoritară a secţiei pentru judecători, că “opiniile exprimate în spaţiul public de pârâtul judecător A., în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi maniera în care au fost prezentate evenimentele în derulare la acel moment, expresiile insidioase folosite în cuprinsul relatării, se circumscriu manifestărilor contrare demnităţii funcţiei, fiind de natură a aduce atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei” . S-a reţinut, de asemenea, că acestea sunt manifestări care contravin obligaţiei de rezervă impuse magistraţilor în exercitarea libertăţii de exprimare, în considerarea statutului profesional.

Natura specifică a funcţiei de judecător şi nevoia de a păstra demnitatea acesteia impun ca judecătorul să se comporte în aşa fel încât să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproşabilă. Conduita magistratului trebuie să fie ireproşabilă nu numai în exercitarea funcţiei, ci şi în societate, în aşa fel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar. Aflându-se permanent în atenţia publică, datorită importanţei activităţii sale, magistratul trebuie să accepte, în mod liber şi de bunăvoie, anumite restricţii personale, care nu îi sunt aplicabile cetăţeanului obişnuit.

Art. 90 din Legea nr. 303/2004 prevede că magistraţii “sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate”.

Codul deontologic reia aceste obligaţii impuse magistraţilor şi le transpune în norme de etică profesională în cuprinsul art. 17.

Obligaţia de integritate este prevăzută şi la pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenţei justiţiei (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor, Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei.

Din interpretarea coroborată a textelor normative enunţate, rezultă că statutul disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică şi extinderea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei.

Responsabilitatea în menţinerea imaginii şi statutului magistratului, ca şi obligaţia de rezervă a acestuia intervin şi în afara cadrului strict profesional, fapt necontestat de recurent.

Scopul urmărit prin procedura de angajare a răspunderii disciplinare în ipoteza nerespectării obligaţiei de rezervă este unul legitim şi constă în asigurarea imparţialităţii actului de justiţie, urmărind “să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015, pct. 31).

Ceea ce critică recurentul, în privinţa modului în care a fost analizată obligaţia de rezervă în hotărârea atacată este greşita ei interpretare, din perspectiva unor standarde de etică judiciară mai vechi, precum şi invocarea ei în mod abstract, neraportat la circumstanţele cauzei. Susţine, de asemenea, că nu a fost avut în vedere faptul că, în mod deliberat, nu a indicat în articolul său nume ale unor persoane, pentru a nu le expune unor atacuri viitoare şi nici nu a formulat critici punctuale la adresa unor persoane determinate şi subliniază necesitatea exprimării unor puncte de vedere de către magistraţi, în contextul existenţei riscului amplificării percepţiei publice greşite care planează asupra justiţiei.

Or, prin hotărârea atacată, instanţa de disciplină nu a negat dreptul recurentului la liberă exprimare, recunoscând că acesta îşi putea expune propria părere în legătură cu evenimente ce ar fi avut aptitudinea de a influenţa sistemul judiciar.

Ceea ce i se reproşează recurentului-pârât este, însă, modul în care a înţeles să-şi afirme opiniile personale, într-o manieră de natură a rupe justul echilibru între dreptul fundamental al individului la respectarea libertăţii de exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 10 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, în cuprinsul articolului publicat pe site-ul www.x.ro, referindu-se la conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, a făcut o serie de afirmaţii care au depăşit limitele modului prudent şi măsurat în care magistraţii îşi pot exprima opiniile. Aşa cum a reţinut şi instanţa de disciplină, recurentul a folosit expresii şi construcţii lingvistice cu scopul neechivoc de a induce ideea că judecătorii Curţii Constituţionale reprezintă un instrument al unor interese de grup, că nu respectă legea şi că sunt subordonaţi unor interese politice, de natură să inducă, fără dovezi, o percepţie a unei conspiraţii împotriva statului de drept.

Analiza deciziei Curţii Constituţionale a depăşit limitele interesului juridic pe care o asemenea decizie îl putea genera, precum şi sfera argumentelor teoretice, doctrinare, prin care raţionamentul conţinut putea fi combătut.

Aşadar, nu oportunitatea demersului recurentului-pârât a fost contestată, ci maniera concretă în care acesta a fost iniţiat şi care încalcă semnificativ obligaţia de rezervă menţionată.

Urmarea imediată a acestei abateri disciplinare constă în afectarea prestigiului justiţiei şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării nu doar a imaginii publice a magistratului în cauză, ci asupra întregii justiţii, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept.

Recurentul a susţinut că în cauza de faţă nu există niciun fel de probe că datorită acestui eseu opinia publică din România ar putea avea îndoieli asupra independenţei sau integrităţii sistemului judiciar.

Cu privire la această critică, Înalta Curte observă, mai întâi, că având în vedere specificul litigiilor în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi în deplin acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârile din 21 iunie 2016 pronunţate în cauzele Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos şi Figueiredo împotriva Portugaliei (cererile nr. 9023/13 şi 78077/13) şi Ramos Nunes de Carvalho E Sá împotriva Portugaliei (cererile 55391/13, 57728/13 şi 74041/13), sunt supuse analizei, în prezenta cale de atac, inclusiv criticile referitoare la temeinicia hotărârii instanţei de disciplină în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probatoriului administrat.

Aşadar, analizând probele aflate la dosarul cauzei din perspectiva afectării prestigiului justiţiei, Înalta Curte constată că articolul menţionat a avut consecinţe efective şi directe, fiind preluat în mass-media şi generând reacţii ale opiniei publice.

Mai mult, chiar la nivelul Curţii de Apel Constanţa, acest articol a creat reacţii negative, fapt care rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Aceştia au afirmat că au existat reacţii oficiale la nivelul instanţei faţă de adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, care nu mai făceau oportună exprimarea unor opinii personale, că termenii utilizaţi au fost consideraţi cam duri de către unii judecători, că articolul a produs un sentiment negativ faţă de încălcarea obligaţiei de rezervă, în condiţiile folosirii unui limbaj ofensator la adresa judecătorilor Curţii Constituţionale.

În acest context urmează a fi analizat şi argumentul recurentului, potrivit căruia Curtea Constituţională nu face parte din puterea judecătorească iar membrii acesteia, nefiind magistraţi, nu se bucură de beneficiul ocrotirii juridice prin art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Prestigiul justiţiei reprezintă aprecierea publică pozitivă a sistemului judiciar în ansamblul său, această apreciere globală fiind făcută în raport cu onoarea şi probitatea profesională a magistraţilor, fiind rezultatul aprecierilor publice individuale ale acestora.

Aşadar, în cauza de faţă, nu este vorba despre ştirbirea prestigiului Curţii Constituţionale sau a membrilor acesteia, ci de modul în care, prin manifestările sale publice, prin exprimările neprincipiale la adresa acestei instituţii, recurentul-pârât a umbrit prestigiul sistemului judiciar în ansamblul său, încălcându-şi obligaţia de rezervă.

Ca atare, se impune a se considera că atitudinea de nerespectare în totalitate a obligaţiei de rezervă, prin manifestările sale publice, sub aspectul laturii obiective, întruneşte cerinţele prevăzute de textele legale anterior citate, abaterea disciplinară conturată în aceste dispoziţii fiind corect stabilită în sarcina recurentului.

Cât priveşte latura subiectivă a acestei abateri disciplinare, recurentul a susţinut că faptele reţinute în sarcina sa nu au fost săvârşite cu intenţia compromiterii prestigiului justiţiei, ci în scopul de a atenţiona şi alerta opinia publică asupra unor posibile derapaje de la principiile statului de drept.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa disciplinară a reţinut că pârâtul judecător a realizat care este rezultatul faptei sale, constând în afectarea încrederii în actul de justiţie, acceptând eventualitatea producerii lui, chiar dacă nu l-a urmărit, prin postarea în spaţiul virtual, pe un site accesibil publicului, a unui articol ce conţinea opinia sa personală asupra deciziei amintite a Curţii Constituţionale, într-o manieră neconformă statutului de judecător.

De altfel, construcţiile lingvistice folosite şi virulenţa mesajului exclud posibilitatea ca pârâtul judecător să nu fi acceptat, chiar dacă nu a urmărit, afectarea probităţii profesionale a judecătorilor Curţii Constituţionale.

Recurentul-pârât critică, de asemenea, procedura disciplinară din perspectiva unui tratament inegal în faţa legii şi a autorităţilor publice, ca urmare a nesancţionării altor magistraţi care au avut poziţii critice, exprimate public, susţinând că acest aspect ce se datorează şi lipsei de previzibilitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, care lasă o marjă de discreţie mult prea mare organelor învestite cu soluţionarea procedurii disciplinare.

Înalta Curte observă că, în soluţionarea recursului declarat de pârâtul A., nu are competenţa de a aprecia asupra conţinutului articolelor indicate prin cererea de recurs şi, cu atât mai puţin, a încălcării de către alţi magistraţi, prin intermediul acestora, a obligaţiilor prevăzute de lege şi de Codul deontologic.

Cu privire la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că nu se poate reţine caracterul echivoc, lipsit de claritate şi previzibilitate al normei invocate, evaluarea legii naţionale în raport cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale putând fi efectuată de instanţă.

Prin incriminarea, ca abatere disciplinară, a conduitei magistratului constând în manifestări care pot aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei, textul legal consacră, în fapt, respectarea obligaţiei de rezervă ce-i incumbă acestuia.

Obligaţia de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată.

Obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă.

De altfel, formularea folosită de legiuitorul român este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale care fac referire la integritatea magistratului.

Astfel, în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, atunci când se analizează valoarea denumită “integritate”, se reţine că magistratul va face în aşa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca fiind ireproşabilă, menţinând astfel trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătoreşti.

De asemenea, în Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra, în anul 2010, se consacră obligaţia de probitate a magistratului şi obligaţia la o atitudine de demnitate şi onoare.

În contextul examinat, trebuie menţionat faptul că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (cererile nr. 77193/01 şi 77196/01), cu referire şi la Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 13 iulie 1995, Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi.

Instanţa europeană a constatat că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993).

Astfel cum a reţinut în mod explicit Curtea de contencios european, funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (Cauza S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995).

Nici criticile referitoare la caracterul inechitabil şi lipsit de obiectivitate al procedurii disciplinare desfăşurate nu pot fi primite.

Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată respectarea dispoziţiilor legale procedurale din Legea nr. 317/2004 şi din Regulamentul lucrărilor de inspecţie referitoare la derularea procedurii disciplinare, precum şi respectarea dreptului la apărare al pârâtului judecător, care a putut lua la cunoştinţă despre înscrisurile aflate la dosar, a putut propune probe şi a depus ample concluzii scrise în argumentarea poziţiei sale.

Înalta Curte constată că este fondat recursul declarat de pârâtul judecător A., în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii disciplinare aplicate prin hotărârea recurată.

Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, fără a minimaliza gravitatea faptelor reţinute în sarcina magistratului cercetat şi consecinţele pe care acestea le-au produs, nu împărtăşeşte soluţia instanţei disciplinare din perspectiva aplicării criteriilor de individualizare a sancţiunii aplicate.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere circumstanţele profesionale ale magistratului cercetat, conturate de vechimea în magistratură de aproape 20 de ani, faptul că nu a mai fost sancţionat disciplinar, a primit calificative maxime în cadrul evaluării activităţii desfăşurate şi se bucură de aprecierea colegilor şi conducerii instanţei.

Raportat la gravitatea, condiţiile în care a fost săvârşită şi consecinţele abaterii reţinute în sarcina magistratului, precum şi în considerarea conduitei judecătorului în cursul procedurii disciplinare, Înalta Curte apreciază că circumstanţele expuse anterior justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare mai puţin severe, respectiv prima ca severitate în ierarhia sancţiunilor disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, şi anume sancţiunea de la lit. a) a articolului menţionat, constând în “avertisment”.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru judecători este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii disciplinare, iar recursul declarat de pârât este fondat în ceea ce priveşte soluţia referitoare la sancţiunea aplicată, astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., hotărârea recurată va fi casată în parte, în sensul aplicării sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constând în “avertisment”.

Comments

comentarii