CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de la ÎCCJ a primit o nouă sesizare, de la Curtea de Apel București, dintr-un dosar în care se judecă o contestație în anulare bazată pe Deciziile CCR 297/2018 și 358/2022 referitoare la prescripție.
Conținutul sesizării: Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26.06.2018 – 30.05.2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate, în perioada anterior menţionată?
Dosarul a fost conexat la alt dosar în care completul ÎCCJ a fost întrebat:
”În aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 10/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a analizat incidenţa acestei cauze de încetare în raport de împlinirea termenului de prescripţie specială, însă a omis să aibă în vedere natura simplă/extremă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale în perioada 26.06.2018-30.05.2022?
Art. 426 CPP – Cazurile de contestaţie în anulare
impotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: (..) b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal (..).
Opinia majoritară a completului de judecată de la CAB care a sesizat ÎCCJ
Deşi textul art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală nu mai face trimitere expresă la “nepronunţarea” instanţei asupra cauzei de încetare a procesului penal astfel cum era stipulat în dispoziţiile art.386 lit.c din Codul de procedură penală (1968), aplicabilitatea sa este, în continuare, condiţionată implicit de constatarea unei omisiuni totale a instanţei de a analiza şi a statua explicit asupra unei astfel de cauze. Doar într-o atare situaţie hotărârea definitivă este afectată de un viciu de procedură (error in procedendo), susceptibil de a afecta legalitatea sa şi de natură a legitima repunerea cauzei în discuţie şi eventuala sa rejudecare. intr-adevăr cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale dreptul să formuleze contesta–ţie în anulare.
în ipoteza în care cauza prezumată de încetare a procesului penal a făcut obiectul unei evaluări nemijlocite a instanţei, care a statuat neechivoc asupra inaplicabilităţii sale şi a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea se bucură pe deplin de autoritate de lucru judecat, iar argumentele instanţei nu mai pot fi repuse în discuţie. intr-o atare situaţie, contestarea hotărârii tinde nu la înlăturarea viciului de procedură derivat din omisiunea de a examina incidenţa unui impediment procedural, ci la reevaluarea in substanţă a fundamentului faptic şi juridic al soluţiei în sine (error in judicando), pe calea unui apel deghizat.
Or, conform principiului securităţii raporturilor juridice anterior invocat, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive, cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre in privinţa sa. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se pot aduce derogări decât dacă o impun motive substanţiale şi serioase, fiind invocată în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv: Hotărârea din 7 iulie 2009, 1n Cauza Stanca Popescu Impotriva României, Hotărârea din 24 iulie 2003, in Cauza Ryabykh impotriva Rusiei, Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea în Cauza Urbanovici impotriva României.
in speţa dedusă judecăţii, cauza de incetare asupra căreia instanţa a omis să se pronunţe este prescripţia răspunderii penale, prevăzută de art.155 alin.1 C.pen. ulterior deciziei Curţii Constituţionale nr.297/26 aprilie 2018, lege penală mai favorabilă potrivit art.5 C.pen.
Prin decizia nr.297/26 aprilie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi, pe cale de consecinţă, a constatat că soluţia legislativă care prevede intreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin indeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională.
Conform dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii au putere numai pentru viitor”.
Pentru a putea decela efectele imediate ale Deciziei nr. 297/26 aprilie 2018 trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta se bucură de putere de lucru judecat (a se vedea, spre exemplu, Decizia Plenului Curtii Constituţionale nr. 1/17 ianuarie 1995, Decizia nr. 1415/4 noiembrie 2009) fiind general obligatorii şi impunându-se cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
Potrivit literaturii de specialitate (Marieta Safta, Karoly Benke, Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, Dreptul, nr. 9, 2010, pp. 40-41) „Din cele arătate rezultă că diversitatea sub care se pot infăţişa deciziile Curţii Constituţionale face aproape imposibilă aplicarea acestora în litera spiritul Constituţiei fără o atentă examinare a motivării instanţei de conteneios constituţional şi fără a da eficienţă chiar considerentelor pe care se sprijină dispozitivul deciziei pronunţate. Chiar cadrul controlului a posteriori, în multe cazuri, efectul deciziei Curţii Constituţionak nu presupune doar stricta şi literala aplicare a prevederilor art. 147 alin. 1 din Constituţie (…) ci de a desluşi, prin examinarea motivării soluţiei pronunţate, motivul neconstituţionalităţii sensul desprins din dispoziţiile Legii fundamentak care trebuie avut în vedere, precum consecinţele atât asupra activităţii de legiftrare, cât şi asupra celei de aplicare a legii, lato sensu”.
Aşadar, potrivit aceloraşi autori, obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale presupune in mod necesar ca in procesul infraconstituţional de interpretare şi aplicare a legii să se asigure eficienţă deplină atât dispozitivului, cât şi considerentelor.
Faţă de lipsa de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea prevederilor neconstituţionale, practica judiciară a interpretat dispoziţiile art.155 alin.1 C.pen. in sensul că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se produce in condiţiile reţinute la paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, respectiv doar „prin indeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal”, in mod asemănător soluţiei legislative anterioare, prevăzute la art. 123 alin. (1) din Codul Penal din 1969, care, in opinia judecătorului constituţional, „indeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiik constituţionak analizate în prezenta cauză”.
In acelaşi sens s-a concluzionat, in majoritate, şi cu ocazia întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi dreptului procesual penal, ce a avut loc, în perioada 16-17 mai 2019 la sediul Curţii de Apel Bucureşti iar reprezentanţii inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au arătat că în acest sens este şi practica instanţei supreme, indicând decizia nr. 174/2019 a Secţiei penale.
Totodată, în cadrul aceleiaşi întâlniri a fost exprimat şi punctul de vedere al catedrei de Drept constituţional din cadrul INM 1n sensul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 face partea din categoria deciziilor Curţii Constituţionale cu rezervă de interpretare, categorie care nu se limitează la deciziile care includ în mod expres rezerva de interpretare in dispozitiv.
Trebuie amintită, de asemenea, şi decizia nr. 5/21.03.2019 a inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ale cărei considerente oferă o imagine de ansamblu asupra practicii judiciare în materie care concordă concluziei anterioare (opinia majoritară, exprimată de Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Braşov (Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Zămeşti), Curtea de Apel Timişoara (Tribunalul Arad, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Reşiţa), Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Bucureşti (Secţia I penală, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle), Curtea de Apel Craiova (Tribunalul Gorj, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Vânju Mare), Curtea de Apel Târgu Mureş (Judecătoria Reghin), Tribunalul Bistriţa-Năsăud (Judecătoria Bistriţa), Tribunalul Maramureş (Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei), Tribunalul Bacău (Judecătoria Roman), Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău (Judecătoria Moreni), Judecătoria Constanţa, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Sighişoara, în sens contrar exprimându-se doar Tribunalul Braşov).
In două decizii de admitere a recursului în casaţie, instanţa supremă, în esenţă, a reţinut că în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal instanţa este obligată a porni de la considerentele Deciziei Curţii Constitutionale nr. 297/2018 în condiţiile in care, pe de o parte, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii, iar, pe de altă parte, acest caracter este ataşat nu doar dispozitivului, ci şi considerentelor deciziei. Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripţie se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat, aşa cum a statuat expres Curtea Constituţională. in acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 290/A din 6 noiembrie 2018, nr. 306/ A din 22 noiembrie 2018 ale Secţiei penale a inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 142 din 27 mai 2019 a Completului de 5 judecători din cadrul inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare informatică juridică din cadrul inalte Curţi de Casaţie şi Justiţie expus în cadrul deciziei nr.5/21.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căruia în raport cu jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că nici prima şi nici a doua intrebare nu ridică veritabile chestiuni de drept, întrucât din considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional (paragrafele 24, 28, 31) se desprinde concluzia că, în prezent, în interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în indeplinirea unor acte de procedură îşi produce efectele numai în cazul actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
Existenţa unei practici constante, unitare în materie, nu poate fi ignorată raportat la calificarea drept eroare de procedură a omisiunii instanţei de a se pronunţa cu privire la potenţiala incidenţa a prescripţiei generale ca urmare a aplicării drept lege penală mai favorabilă a art.155 alin.1 C.pen. ulterior deciziei Curţii Constituţionale nr.297/26 aprilie 2018.
În opinia majoritară a Curții, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra prescripţiei, in contextul unei practici unitare cu privire la dispoziţiile art.155 alin.1 C.pen., nu este generată de o eroare de procedură, adică o nepronunţare care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie in anulare, ci de faptul că atât cât şi organul judiciar nu au mai considerat necesar a se analiza această problemă de drept ce primise o dezlegare unitară in practică şi doctrină. Situaţia premisă este una similară existenţei unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instrumente menite să asigure o practică judiciară. unitară. De altfel insăşi instanţa de contencios constituţional consideră că cele două situaţii expuse anterior — practica judiciară unitară sau interpretarea efectuată de instanţa supremă în cadrul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile pot atrage competenţa sa pentru a realiza un control de constituţionalitate a interpretării pe care un text de lege a primit-o în practică, de vreme ce deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora poate determina neconstituţionalitatea acelor reglementăriî
Faţă de aceste considerente, Curtea, în opinie majoritară, în baza art. 475 Cod procedură penală, va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru lămurirea unei chestiuni de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv:
„Constituie omisiunea instanţei de a avea în vedere inexistenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în perioada 26.06.2018- 30.05.2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală, în ipoteza cauzelor definitiv judecate, in perioada anterior menţionată?”
Încheiere anonimizată – dos.1795 1 2022
