fbpx

”Hotărârile de Guvern sau ale CNSU sunt intubate la ATI-ul dreptului, unde deja nu mai sunt paturi”

Avocata Silvia Uscov din Baroul București a postat un text intitulat ”Valorile pandemiei” , în care scrie despre moartea statului de drept în România, în contextul reglementărilor privitoare la restricții. Redăm textul:

”Pandemia mi-a prilejuit atât o analiză interioară, cât și a persoanelor din jurul meu, încercând să înțeleg de ce, mai ales între oameni cu un anumit nivel de pregătire, se ajunge la ruperea prieteniilor, la denigrarea celeilalte părți, la confruntări deschise atunci când se abordează un astfel de subiect, ba chiar până la dorința necreștinească de a ajunge o persoană la ATI doar pentru că nu respectă o anumită măsură.

Se spune că discuțiile despre politică și religie trebuie puse deoparte la o masă dacă vrei să îți tihnească mâncarea. Pandemia se încadrează între aceleași limite.

Recent am citit că pandemia este mai mult o confruntare a ideologiilor, că în baza acelorași grafice, statistici, dovezi științifice, oameni vor adopta decizii diferite pentru că interpretarea lor se va face în conformitate cu propriile valori.

E ca atunci când, în temeiul acelorași probe, acelorași legi, un judecător va dispune achitarea, iar un altul condamnarea. Este posibil? Practica ne arată ca da. Reprezintă ele erori de raționament? Dacă nu sunt dovada unor lipsuri de cunoștințe juridice, atunci depinde de cine face analiza ulterioară, dacă îmbrățișează aceleași concepții cu cele ale judecătorului sau nu.

Dreptul la viață. În analiza mea am pornit de la o compunere pe care am scris-o în școala generală și care se numea „Fiecare moare singur”. Nu îmi mai amintesc dacă nu cumva era vorba despre un concurs de literatură, dacă aceasta era tema dată de profesori sau cea aleasă de mine, nici măcar conținutul, ci doar că a trezit o puternică senzație în mine, mai ales la acea vârstă.

Acum un an scriam că se impune un lockdown pentru a da răgaz autorităților să se pregătească pentru valul de îmbolnăviri, dar nu mai sunt de acord cu o astfel de măsură în prezent. Mi s-au schimbat valorile? Prețuiesc mai puțin dreptul la viață al celor din jurul meu? Nu.

Acum un an puteam accepta o măsură extremă de restrângere a exercițiului drepturilor mele consacrate constituțional, dar în conformitate tot cu acest instrument, adică pe o perioadă limitată de timp.

Am fost de acord inclusiv cu derogarea de la CEDO pentru că măsurile luate nu intrau în categoria ingerințelor, ci în categoria derogărilor, diferența dintre ele fiind ca primele sunt adoptate în cursul normal al democrației unei națiuni, pe când celelalte sunt măsuri extraordinare. Nu înțelegeam atunci de ce am fost taxați pentru notificarea transmisă, dar, privind retrospectiv, de fapt se considera că aceasta urma să fie „normalitatea” în democrațiile noastre, ceea ce este și mai înspăimântător decât titlul de presă „România a suspendat Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Nu mai era pe o perioadă limitată de timp, ci pe o perioadă nedefinită.

Apoi mi-am pus problema unui echilibru între dreptul la viață și celelalte drepturi pentru că, contrar concepției unora, ele sunt într-un balans, se potențează reciproc, nu este unul prioritar în fața celuilalt. În toate convențiile la care România este parte, precum și în Constituția României se discută despre proporționalitate tocmai pentru că nu există un drept mai important decât altul.

Diferența între cele două tabere este cu privire la valori în contextul unor definiții diferite cu privire la viață. Nu este unul mai prost și altul mai deștept. Nu este unul înzestrat cu capacități de a analiza datele științifice, iar altul parte dintr-o turmă.

Un alt factor important este legat de încrederea în autorități sau în anume specialiști. Nu e vorba despre încrederea în știință, pentru că și specialiștii adoptă poziții divergente, la fel ca judecătorii care, pe baza acelorași probe și legi, vor da soluții diferite. Poți avea încredere în drept, dar nu trebuie să ai încredere în felul în care interpretează dreptul judecătorul X, la fel cum poți avea încredere în știință, dar nu trebuie să ai încredere în felul în care interpretează anumite date specialistul Y, judecătorul fiind el însuși un specialist în domeniul dreptului.

Anumiți specialiști dintr-o tabără au fost selectați de către autorități pentru a promova o anumită viziune, o anumită interpretare a unor date, iar specialiștii din tabăra cealaltă sunt izolați. Autoritățile sunt selectate prin vot de către popor, astfel încât, prin contaminare, chiar specialiștii ce promovează o anumită ideologie a pandemiei sunt aleși politic.

În contextul recentelor alegeri parlamentare, am putea chiar să spunem că majoritatea în România este formată din cei care cred în autorități și specialiștii aleși de acestea pentru a fundamenta opțiunile în materia restrângerilor exercițiului unor drepturi și libertăți.

Noi, ceilalți, reprezentăm opoziția nu foarte puternică și cu siguranță nu reprezentativă.

Mă întreb, totuși, de ce avem medici-eroi, dar nu și juriști-eroi? Chiar dacă nu sunt de acord cu sintagma „medic-erou” pentru simplul fapt că aceștia doar își practică profesia până la urmă și nu le trebuie o medalie acordată pentru asta, dacă admitem că le sunt atribuite astfel de calități, atunci toți ceilalți profesioniști ar trebui să primim o medalie de onoare, inclusiv juriștii.

Dacă medicul are grijă de sistemul imunitar al omului, juristul are grijă de sistemul imunitar al sistemului de drept. Dacă medicul tratează oamenii, juristul tratează norma aplicabilă oamenilor.

Un jurist îți spune că sistemul de legi și celelalte reglementări de sub ele (cum ar fi hotărârile de guvern sau ale CNSU) sunt intubate la ATI-ul dreptului, unde deja „nu mai sunt paturi”, deoarece nu doar că nu respectă anumite criterii ce țin de fond (proporționalitate), ci chiar procedurile prin care au fost adoptate sunt viciate, ducând în cazul legilor la, cum îi spunem noi, o admitere a excepției de neconstituționalitate „de pe scaun”, fără vreo analiză prea complicată, și la „decesul” tuturor derivatelor lor adoptate de Guvern.

Dacă vii și spui că nu contează concepte ca legalitate sau constituționalitate pentru că trebuie să urmărim scopul mai înalt al apărării în fața virusului cu orice arme, este la fel de aberant ca și cum ai susține că „virusul nu există”. Fix așa sună asta pentru un jurist.

Înțeleg că pentru anumiți oameni conceptul de libertate este diferit de cel al altora, că pentru unii este mai extins, alții putând renunța cu ușurință la anumite părți ale acestuia, dar conceptele de legalitate și constituționalitate sunt sistemul respirator al statului de drept, iar în prezent acesta este pătruns de un virus perfid.

Oare sistemul imunitar al statului de drept este suficient de puternic pentru a îndepărta acest „virus”? Sau va produce mutații genetice ireversibile în încercarea de a ne adapta noii realități?

Raportându-mă strict la pacientul „România”, e prea tânără democrația noastră pentru a considera că avem un sistem imunitar bine dezvoltat, iar în privința celorlalte state nu am probe directe, ci doar indirecte astfel încât nu pot aprecia.

În final, linia de demarcație între moartea oamenilor și cea a statului de drept este că în cazul primei situații „fiecare moare singur”, pe când în cea de-a doua „murim toți, dar fiecare pentru el”.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns