fbpx

Hotărârea CEDO prin care s-a stabilit că portalurile de știri pot fi răspunzătoare pentru comentariile internauților

CEDO: ,,statele contractante pot fi îndreptăţite să considere răspunzătoare portalurile internet de ştiri, fără ca aceasta să constituie o încălcare a art. 10 din Convenţie, în cazul în care portalurile nu iau măsuri pentru a elimina comentariile vădit ilegale imediat după publicarea lor, chiar şi în absenţa unei sesizări din partea presupusei victime sau a terţilor.”

Marea Cameră a Curții Europeane a Drepturilor Omului, investită pentru prima oară cu examinarea unui capăt de cerere ţinând de răspunderea unui portal de știri pentru comentariile terților, a efectuat o amplă analiză, hotărârea explicând care sunt condițiile în care un portal de știri pe internet poate fi tras la răspundere de eventualele persoane vizate de comentariile insultătoare sau care instigă la ură, persoane care pot suferi o vătămare a dreptului la reputație, de exemplu.

S-a reținut astfel că, ,,posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertăţii de exprimare”, însă ,,beneficiile acestui mijloc de comunicare sunt însoţite de o serie de riscuri. Afirmaţiile vădit ilicite, mai ales afirmaţiile calomnioase, care instigă la ură sau la violenţă, se pot difuza ca niciodată până acum în întreaga lume în câteva secunde şi, uneori, rămân online pentru o lungă perioadă de timp. Acestea sunt cele două realităţi contradictorii care se află în centrul acestei cauze. Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza Convenţiei şi având în vedere că drepturile pe care aceasta le protejează, respectiv, la art. 10 şi art. 8 merită acelaşi respect, este necesar să se găsească un echilibru care păstrează esenţa fiecăruia dintre aceste drepturi. Astfel, deşi recunoaşte beneficiile semnificative pe care internetul le oferă pentru exercitarea libertăţii de exprimare, Curtea consideră că trebuie păstrată, în principiu, posibilitatea ca persoanele vătămate în urma declaraţiilor calomnioase sau a altor tipuri de conţinut ilicit să introducă o acţiune în răspundere care să poată constitui o cale de atac efectivă împotriva încălcării drepturilor personalităţii.”

Redăm Hotărârea Marii Camere fără opiniile concordante și opinia separată care fac parte din aceasta:

Hotărârea din 16 iunie 2015 în Cauza Delfi AS împotriva Estoniei

(Cererea nr. 64569/09)

În Cauza Delfi AS împotriva Estoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann,
preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Işıl Karakaş, Ineta Ziemele, Boštjan M.
Zupančič, András Sajó, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Vincent A. De Gaetano, Angelika Nußberger,
Julia Laffranque, Linos-Alexandre Sicilianos, Helena Jäderblom, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro,
judecători, şi Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iulie 2014 şi 18 martie 2015, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 64569/09 îndreptată împotriva Republicii Estonia, prin care Delfi AS, o societate pe acţiuni înregistrată în Estonia (societatea reclamantă), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).

2. Societatea reclamantă a fost reprezentată de domnul V. Otsmann şi doamna K. Turk, avocaţi în Tallinn. Guvernul estonian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna M. Kuurberg, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Societatea reclamantă consideră faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi în portalul său internet de ştiri ca fiind o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare care contravine art. 10 din Convenţie.

4. Cererea a fost repartizată Secţiei a cincea a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii -Regulamentul). La 1 februarie 2011, Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cauza a fost astfel repartizată Secţiei întâi în compunerea sa remaniată. La 10 octombrie 2013, o cameră compusă din Isabelle Berro-Lefèvre, preşedinte, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turković, Dmitry Dedov, judecători, şi André Wampach, grefier adjunct de secţie, a pronunţat o hotărâre în care, în unanimitate, Camera a declarat cererea admisibilă şi a constatat neîncălcarea art. 10 din Convenţie.

5. La 8 ianuarie 2014, societatea reclamantă a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, în conformitate cu art. 43 din Convenţie. Colegiul Marii Camere a încuviinţat cererea în data de 17 februarie 2014.

6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 şi 5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament.

7. Societatea reclamantă şi Guvernul au prezentat observaţii scrise complementare (art. 59 § 1 din
Regulament) cu privire la fondul cauzei.

8. De asemenea, s-au primit observaţii scrise din partea organizaţiilor enumerate în continuare, care au primit încuviinţarea preşedintelui Marii Camere să intervină ca terţi în procedura scrisă (art. 36
§ 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament): Helsinki Foundation for Human Rights; Article 19;
Access; Media Legal Defence Initiative (MLDI) şi cele 28 de organizaţii asociate; în solidar, European
Digital Media Association (EDiMA), Computer and Communications Industry Association (CCIA
Europe) şi EuroISPA, o grupare paneuropeană de asociaţii de furnizori europeni de servicii de
internet.

9. La 9 iulie 2014, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).
S-au înfăţişat:
– pentru Guvern doamnele M. Kuurberg, agent, M. Kaur, K. Mägi, consilieri;
– pentru societatea reclamantă domnul V. Otsmann, doamna K. Turk, consilieri.
Curtea a ascultat declaraţiile prezentate de domnul Otsmann şi doamnele Turk şi Kuurberg, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecătorii Ziemele, Spano, Raimondi, Villiger şi Bianku.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
10. Societatea reclamantă este o societate pe acţiuni (aktsiaselts) înregistrată în Estonia.

A. Originea cauzei

11. Societatea reclamantă are în proprietate Delfi, un portal internet de ştiri în care se publicau zilnic circa 330 de articole de ştiri la data depunerii cererii. Delfi este unul dintre cele mai mari portaluri internet de ştiri din Estonia. Acesta publică ştiri în limbile estoniană şi rusă în Estonia, dar
funcţionează şi în Letonia şi Lituania.

12. În perioada în litigiu, la finalul articolelor de ştiri apăreau termenii „Adaugă un comentariu” şi
câmpuri pentru comentarii, numele autorului comentariului şi adresa sa de e-mail (acest ultim câmp
era opţional). Sub aceste câmpuri, apăreau două butoane: „Adaugă comentariu” şi „Citeşte comentariile”. Butonul „Citeşte comentariile” permitea accesul la secţiunea cu comentariile altora, care
era o rubrică separată de articol. Comentariile se încărcau automat şi, ca atare, nu erau modificate
sau moderate de societatea reclamantă. Articolele înregistrau zilnic circa 10 000 de comentarii, pe
care majoritatea cititorilor le scriau sub pseudonime.

13. Exista însă un sistem de notificare şi retragere în vigoare: oricare cititor putea semnala un
comentariu ca leim (termenul estonian pentru un mesaj ofensator sau calomnios ori un mesaj care
instigă la ură pe internet), iar comentariul era şters rapid. Mai mult, exista un sistem pentru ştergerea
automată a comentariilor care conţineau rădăcini ale unor cuvinte obscene. În plus, persoana care se
considera victima unui comentariu calomnios putea sesiza direct societatea reclamantă, care ştergea
imediat comentariul.

14. Societatea reclamantă a luat măsuri pentru a-i informa pe utilizatori că respectivele comentarii scrise pe website nu exprimă opinia societăţii şi că autorii comentariilor sunt răspunzători pentru conţinutul lor. De asemenea, societatea a afişat pe website-ul Delfi „Reguli pentru comentarii”, cu următorul conţinut:
„Forumul Delfi este un mijloc tehnic ce permite utilizatorilor să scrie comentarii. Delfi nu aduce modificări comentariilor. Autorul comentariilor este răspunzător pentru conţinutul acestora. Vă rugăm să reţineţi că au existat cazuri în care instanţele estoniene au sancţionat autorii pentru conţinutul unui comentariu […] Delfi interzice comentariile al căror conţinut nu respectă bunele practici; acestea sunt comentariile care:
– conţin ameninţări;
– conţin insulte;
– instigă la ostilitate şi violenţă;
– instigă la activităţi ilegale […] – conţin referiri fără legătură cu subiectul, spam sau publicitate;
– sunt lipsite de temei şi/sau legătură cu subiectul;
– conţin expresii obscene şi vulgarităţi […] Delfi îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii şi de a restricţiona accesul autorilor la scrierea altor comentarii […]”
În text se explica, de asemenea, funcţionarea sistemului de notificare şi retragere.

15. Guvernul a declarat că Delfi avea, în Estonia, antecedente notorii de publicare a unor comentarii calomnioase şi degradante. Astfel, la 22 septembrie 2005, săptămânalul Eesti Ekspress a publicat o scrisoare deschisă adresată de redacţie ministrului justiţiei, Procurorului general şi Avocatului poporului, în care se exprima îngrijorarea faţă de ironizarea continuă a persoanelor pe website-urile publice din Estonia. În scrisoare, Delfi a fost menţionat ca o sursă de calomniere agresivă şi arogantă. Destinatarii scrisorii deschise au dat un răspuns în ediţia din 29 septembrie 2005 a Eesti Ekspress. Ministrul justiţiei a subliniat că persoanele calomniate au dreptul de a-şi apăra, în justiţie, onoarea şi reputaţia formulând o acţiune în despăgubire împotriva societăţii Delfi. Procurorul general a citat motivele juridice care pot aduce sub incidenţa legii penale ameninţările, instigarea la ură socială şi agresiunile sexuale săvârşite asupra minorilor; acesta a remarcat că răspunderea pentru fapte de calomnie şi insultă intra în cadrul procedurii civile. Avocatul poporului a citat normele de drept având ca obiect garantarea libertăţii de exprimare şi protecţia dreptului oricărei persoane la onoare şi reputaţie, în special art. 1043 şi art. 1046 din Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus).

B. Articolul şi comentariile publicate în portalul internet de ştiri

16. La 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat „SLK a
distrus un drum de gheaţă proiectat”. Drumurile de gheaţă sunt drumuri publice formate pe marea
îngheţată şi deschise între partea continentală a Estoniei şi unele insule în timpul iernii. Abrevierea SLK provine de la Saaremaa Laevakompanii AS (Compania Maritimă Saaremaa, o societate pe acţiuni). SLK asigură servicii publice de transport cu feribotul între partea continentală şi unele insule. În perioada în litigiu, L. era acţionarul unic sau majoritar al SLK şi membru al comitetului de supraveghere al societăţii.

17. În zilele de 24 şi 25 ianuarie 2006, articolul a înregistrat 185 de comentarii. Aproximativ 20 dintre acestea conţineau ameninţări şi insulte la adresa persoanei lui L.

18. La 9 martie 2006, avocaţii lui L. au solicitat societăţii reclamante eliminarea comentariilor calomnioase şi au cerut să îi plătească clientului lor suma de 500 000 coroane estoniene (kroons –
EEK) [aproximativ 32 000 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral. Cererea viza
următoarele 20 de comentarii:
„1. sunt curenţi în [V]äinameri
2/ apa din larg e mai aproape de locurile menţionate, iar gheaţa e mai subţire.
Propunere – să facem ca în 1905, să mergem în [K]uressaare cu nişte beţe şi să-i băgăm pe [L.] şi [Le.] în sac
2. onanişti nenorociţi […] oricum se scaldă în bani datorită monopolului şi subvenţiilor de stat şi acum începură să se teamă că maşinile se pot duce în insule timp de câteva zile fără să le intre vreun ban în portofele. arză-te-ar focul în nava ta, jidan scârbos!
3. bine că iniţiativa lui [La.] nu a destrămat liniile instigatorilor de pe internet. haideţi băieţi, cu [L.] în cuptor!
4. [micule L.] du-te şi îneacă-te
5. aha… nu prea cred că asta e o întâmplare… tâmpiţii dracului
6. pungaşul!!! [în limba rusă] 7. Ce vă văitaţi atâta, omorâţi-l odată pe nemernic[.] Pe viitor, să ştie şi ceilalţi […] ce îi aşteaptă, că şi ei vor avea o singură viaţă.
8. are [mare] dreptate. Să fie linşat, să fie un avertisment pentru ceilalţi [insulari] şi aşa-zişi bărbaţi. Astfel nu o să se mai întâmple aşa ceva! Oricum, [L.] îşi merită soarta cu prisosinţă, pe bune.
9. „un om bun trăieşte [mult], un împuţit [o zi sau două]”
10. Dacă ar exista un drum de gheaţă, [lumea] ar putea economisi 500 [EEK] la o maşină plină, împuţitul de [L.] să plătească pentru economia asta, de ce le trebuie 3 [ore] feriboturilor tale dacă sunt spărgătoare de gheaţă aşa de bune, să se ducă să spargă gheaţa din portul Pärnu […] în schimb, maimuţă împuţită, o să trec [strâmtoarea] oricum şi dacă mă înec, e din vina ta
11. şi nu se poate opune nimeni acestui rahat?
12. [locuitori din insulele Saaremaa şi Hiiumaa], faceţi-l knockout pe smintitul ăsta.
13. mă întreb dacă [L.] nu o să fie desfiinţat în Saaremaa? să le-o facă ălor lui chiar aşa.
14. Oamenii or să trăncănească câteva zile pe internet, dar ticăloşii (şi cu cei care au susţinere şi pe care chiar noi i-am ales să ne reprezinte) bagă banii în buzunarele lor şi nu dau atenţie disputei de pe internet – nu doare pe nimeni de problema asta. Cândva, [M.] şi alţi moguli făceau pe şefii, dar lăcomia s-a întors împotriva lor (odihnească-se în pace †). O să se întoarcă şi împotriva ticăloşilor ăstora mai devreme sau mai târziu. Ce seamănă, aia culeg, dar ar trebui totuşi să fie opriţi (prin linşare, fiindcă statul este neputincios în privinţa lor – ei sunt de fapt cei care conduc statul), deoarece pe ei îi preocupă numai prezentul. După ei, potopul.
15. [V.] ăsta o să primească un tort exploziv de la mine. drace, cum pui un ceaun pe foc şi iese fum pe coşul de la saună, ciorile din Saaremaa se adună acolo – crezând că […] urmează să fie sacrificat un porc. nici gând
16. ticăloşii!!!! Şi Ofelia are o clasă de spărgător de gheaţă, deci asta nu explică de ce mai era nevoie de Ola!!!
17. Statul estonian, condus de gunoaie [şi] finanţat de gunoaie, sigur că nu împiedică sau pedepseşte actele antisociale ale gunoaielor. Dar de, există un Sf. Mihail1 pentru fiecare [L.]… şi asta nu se compară deloc cu Mihailul unui berbec. Chiar îmi pare rău de [L.] – e şi el om la urma urmei… 😀 😀 😀
18. dacă după asemenea acte s-ar întâmpla ca din senin [L.] să fie în concediu medical şi în cazul viitoarei distrugeri a drumului de gheaţă…va îndrăzni [atunci] să se poarte ca un porc a treia oară? 🙂
19. nenorocitul dracului, [L.] ăla… ar fi putut să-mi ia şi copilul cu el… oricum societatea lui nu e în stare să asigure un serviciu de feribot normal şi preţurile sunt de aşa natură… un adevărat nemernic… se pune întrebarea ale cui buzunare şi guri le-a umplut cu bani de se poartă ca un porc an de an
20. nu poţi face pâine din rahat; iar hârtia şi internetul suportă orice; aşa, doar pentru amuzamentul nostru (pe bune că statul şi [L.] nu se preocupă de părerea oamenilor)… doar pentru amuzament, fără a mă lăcomi la bani – fac piş în urechea lui [L.] şi caca pe capul lui. :)”

19. Societatea reclamantă a şters comentariile injurioase în aceeaşi zi, adică la 6 săptămâni după ce au fost scrise.

20. La 23 martie 2006, societatea reclamantă a răspuns cererii avocaţilor lui L. şi l-a informat pe acesta că respectivele comentarii au fost şterse conform sistemului de notificare şi retragere, dar că respinge cererea pentru despăgubiri.

C. Procesul civil împotriva societăţii reclamante

21. La 13 aprilie 2006, L. a formulat la Tribunalul Harju o acţiune civilă împotriva societăţii
reclamante.

22. La şedinţa de judecată din 28 mai 2007, reprezentanţii societăţii reclamante au declarat, inter alia, că în cazuri precum „Noaptea bronzului” (tulburarea ordinii publice în legătură cu mutarea monumentului Soldatul de bronz în aprilie 2007), Delfi a şters zilnic între 5 000 şi 10 000 de comentarii, tot din proprie iniţiativă.

23. Prin hotărârea din 25 iunie 2007, tribunalul a respins acţiunea introdusă de L. Instanţa a constatat că nu se putea angaja răspunderea societăţii reclamante, în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus), al cărei temei legal îl constituia Directiva privind comerţul electronic (Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă). Instanţa a considerat că se impunea o diferenţiere între domeniul comentariilor în portalul de ştiri al societăţii reclamante şi domeniul jurnalistic al portalului; administrarea primului domeniu de către societatea reclamantă avea, în principal, caracter mecanic şi
pasiv; societatea reclamantă nu putea fi considerată editorul comentariilor şi nici nu avea obligaţia de a le supraveghea.

24. L. a atacat această hotărâre la Curtea de Apel Tallinn care, la 22 octombrie 2007, s-a pronunţat în favoarea lui L., considerând că a fost greşită constatarea tribunalului că nu se putea angaja răspunderea societăţii reclamante în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Curtea de apel a casat hotărârea tribunalului şi i-a retrimis cauza pentru o nouă examinare.

25. Societatea reclamantă a declarat recurs la Curtea Supremă care, la 21 ianuarie 2008, a respins examinarea acestuia.

26. La 27 iunie 2008, în urma reexaminării cauzei, Tribunalul Harju a pronunţat o soluţie favorabilă lui L. Conform instrucţiunilor primite de la curtea de apel, instanţa s-a bazat pe Legea privind obligaţiile
(Võlaõigusseadus) şi a declarat inaplicabilă Legea privind serviciile societăţii informaţionale. S-a constatat că societatea reclamantă a afişat pe site-ul său internet o notă care avertiza că nu se editează comentariile, se interzice scrierea unor comentarii care contravin bunelor practici, iar societatea reclamantă îşi rezervă dreptul de a elimina asemenea comentarii. S-a observat totodată că s-a instituit un sistem prin care utilizatorii puteau sesiza societatea despre existenţa unor comentarii neadecvate. Cu toate acestea, tribunalul a considerat că aceste măsuri nu erau suficiente şi nu ofereau o protecţie corespunzătoare a drepturilor personalităţii terţilor. Instanţa a constatat că societatea reclamantă însăşi trebuia considerată a fi cea care publică comentariile şi că nu-şi putea declina răspunderea publicând o clauză de exonerare, conform căreia nu este răspunzătoare pentru conţinutul comentariilor.

27. Tribunalul a constatat că ştirea propriu-zisă publicată în portalul de ştiri Delfi era echilibrată; însă unele comentarii erau vulgare, jignitoare şi calomnioase şi aduceau atingere onoarei, demnităţii şi
reputaţiei lui L. Instanţa a hotărât că acele comentarii depăşeau limitele criticii justificate şi constituiau
simple insulte. Tribunalul a concluzionat că libertatea de exprimare nu cuprindea apărarea comentariilor respective şi că au fost încălcate drepturile personalităţii lui L.; instanţa i-a acordat acestuia 5 000 EEK (320 EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

28. La 16 decembrie 2008, Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea tribunalului. Instanţa a subliniat că societatea reclamantă nu era obligată să efectueze un control preliminar asupra comentariilor scrise în portalul său de ştiri; însă, dat fiind că a optat să nu facă aşa ceva, ar fi trebuit să creeze un alt sistem eficient care ar fi asigurat practic eliminarea rapidă a comentariilor ilicite din portal. S-a considerat că măsurile luate de societatea reclamantă nu erau suficiente şi că faptul de a impune victimelor potenţiale sarcina supravegherii comentariilor contravenea principiului buneicredinţe.

29. Curtea de apel a respins argumentul societăţii reclamante, conform căruia aceasta era exonerată de răspundere în baza Legii privind serviciile societăţii informaţionale. Instanţa a reţinut că Delfi nu era un simplu intermediar în privinţa comentariilor şi că activitatea sa nu avea un caracter pur tehnic, automat şi pasiv; din contră, îi invita pe utilizatori să scrie comentarii. Instanţa a concluzionat aşadar că societatea reclamantă era mai degrabă furnizorul unor servicii de conţinut decât al unor servicii tehnice.

30. La 10 iunie 2009, Curtea Supremă a respins recursul societăţii reclamante. Înalta instanţă a confirmat hotărârea curţii de apel pe fond, însă a modificat parţial motivarea acesteia.

31. Curtea Supremă a declarat, în special, următoarele:
„10. Camera [Curţii Supreme] consideră că motivele invocate în recurs nu permit infirmarea hotărârii curţii de apel. Concluzia la care aceasta a ajuns în hotărârea sa este corectă, însă raţionamentul juridic pe care l-a aplicat trebuie modificat şi completat în baza art. 692 alin. (2) Cod de procedură civilă.
11. Părţile nu contestă următoarele aspecte:
– la 24 ianuarie 2006, societatea reclamantă a publicat în portalul Delfi un articol intitulat «SLK
a distrus un drum de gheaţă proiectat»;
– recurenta acorda persoanelor care accesau portalul internet posibilitatea de a scrie comentarii la articole;
– printre comentariile scrise [avaldatud] la articolul respectiv erau 20 care îl denigrau pe intimat [L.];
– recurenta a eliminat cele 20 de comentarii după ce a primit scrisoarea intimatului din data de 9 martie 2006.
12. Litigiul juridic între părţi priveşte aspectul dacă recurenta a publicat aceste comentarii în calitate de întreprinzător în sensul Legii privind obligaţiile, dacă aceste comentarii sunt ilicite în virtutea conţinutului lor şi dacă recurenta este răspunzătoare pentru afişarea comentariilor ilicite.
13. Camera a concluzionat, ca şi curtea de apel, că circumstanţele care înlătură răspunderea menţionate la art. 10 din Legea SSI [Legea privind serviciile societăţii informaţionale] nu sunt aplicabile în cazul recurentei.
În conformitate cu art. 2 alin. (6) din Legea privind reglementările şi normele tehnice, un serviciu al societăţii informaţionale este un serviciu specificat la art. 2 alin. (1) din Legea SSI.
Conform acestei dispoziţii, «serviciile societăţii informaţionale» sunt servicii prestate sub formă de
activităţi economice sau profesionale ca răspuns la o cerere directă din partea destinatarului acestor servicii fără ca părţile să fie prezente simultan în acelaşi loc; aceste servicii implică prelucrarea, stocarea sau transmiterea datelor prin mijloace electronice destinate prelucrării şi stocării digitale a datelor. Prin urmare, existenţa unei furnizări de servicii ale societăţii informaţionale necesită ca serviciile respective să fie furnizate fără prezenţa fizică a părţilor, ca datele să fie transmise prin mijloace electronice şi ca serviciul să fie furnizat contra cost la cererea utilizatorului serviciului.
Articolele 8-11 din Legea SSI definesc răspunderea furnizorilor de servicii diferite ale societăţii
informaţionale. Art. 10 prevede că, în cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca: 1) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită; 2) furnizorul să ia măsuri de îndată ce ia cunoştinţă sau cunoaşte astfel de fapte pentru eliminarea sau blocarea conţinutului respectiv. Dispoziţia respectivă se aplică aşadar atunci când serviciul furnizat constă în stocarea datelor pe un server [al furnizorului de servicii] şi acordarea de acces utilizatorilor la datele respective. Sub rezerva condiţiilor formulate în acest articol, răspunderea furnizorului unui astfel de serviciu nu poate fi angajată pentru conţinutul pe care îl stochează deoarece acest furnizor are doar rol de intermediar în sensul dispoziţiei sus-menţionate şi nu creează dar nici nu modifică acel conţinut.
Întrucât Legea privind serviciile societăţii informaţionale transpune pe piaţa internă Directiva 2000 / 31 / CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic (Directiva privind comerţul electronic) este, de asemenea, necesar, pentru interpretarea dispoziţiilor acesteia, să se ţină seama de principiile şi obiectivele acestei directive. Articolele 12-15 din directivă, care constituie temeiul articolelor 8-11 din Legea SSI, sunt completate de considerentul 42 din preambul, în conformitate cu care derogările în materie de răspundere prevăzute la articolele 12-15 se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societăţii informaţionale se limitează la procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o reţea de comunicaţii cu privire la care informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăţi eficacitatea transmiterii; această activitate are caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale nu cunoaşte şi nici nu controlează informaţiile transmise sau stocate. Prin urmare, furnizorii de servicii aşa-zise «de conţinut» care controlează conţinutul informaţiilor stocate nu pot invoca derogările prevăzute la articolele 12-15 din directivă.
Camera [Curţii Supreme] consideră, ca şi curtea de apel, că activităţile recurentei în momentul afişării comentariilor nu au caracter pur tehnic, automat şi pasiv. Obiectivul recurentei nu este simpla furnizare a unui serviciu de intermediar. Aceasta a integrat secţiunea comentariilor în portalul de ştiri, invitându-i pe vizitatorii website-ului să adauge la ştiri propriile lor judecăţi [hinnangud] şi opinii (comentarii). În această secţiune, recurenta invită activ cititorii să comenteze ştirile care apar în portal. Numărul de accesări pe care aceasta îl înregistrează depinde de numărul de comentarii; veniturile obţinute din anunţurile publicitare afişate în portal depind şi ele de [numărul de accesări]. Astfel, publicarea comentariilor reprezintă pentru recurentă un interes economic. Faptul că nu le scrie ea însăşi nu înseamnă că nu are niciun control asupra secţiunii de comentarii. Stabileşte regulile pentru această secţiune şi aduce modificări acesteia (ştergând anumite comentarii) dacă regulile sunt încălcate. Utilizatorii, din contră, nu pot modifica sau şterge comentariile pe care le-au scris. Aceştia pot doar să semnaleze comentariile neadecvate.
Astfel, recurenta poate selecta ce comentarii vor fi publicate şi cele care nu vor fi publicate.
Faptul că nu s-a folosit de această posibilitate nu înseamnă că nu avea niciun control asupra afişării comentariilor. Camera consideră, similar curţii de apel, că recurenta, care gestionează datele stocate în secţiunea comentariilor, prestează un serviciu de conţinut, motiv pentru care circumstanţele care înlătură răspunderea menţionate la art. 10 din Legea SSI nu sunt aplicabile în speţă.
14. Nu se contestă faptul că recurenta a publicat în portalul internet Delfi, în data de 24 ianuarie 2006, un articol intitulat «SLK a distrus un drum de gheaţă proiectat». Tribunalul a hotărât că era necesar să se reţină că societatea a fost totodată cea care a publicat comentariile legate de articol. Curtea de apel, de acord cu această opinie, a reţinut că faptul că recurenta s-a considerat victimă a încălcării dreptului la libertate de exprimare a arătat că aceasta a înţeles că ea a fost cea care a publicat comentariile, nu autorii acestora. În opinia Camerei [Curţii Supreme], atât recurenta, cât şi autorii comentariilor în acest caz sunt editorii acestora, în sensul Legii privind obligaţiile. Intimatul este liber să aleagă partea împotriva căreia doreşte să îndrepte acţiunea. În speţă, acesta a ales să acţioneze în justiţie societatea recurentă [Delfi].
Camera a definit termenii «dezvăluire» şi «persoană care face o dezvăluire» la pct. 24 din hotărârea pronunţată la 21 decembrie 2005 în cauza civilă nr. 3-2-1-95-05. Camera a declarat că, în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, «dezvăluire» [avaldamine] înseamnă comunicarea de informaţii către terţi, iar «persoană care face o dezvăluire» înseamnă persoana care comunică informaţii către terţi. Camera a precizat că, în cazul publicării [avaldamine] de informaţii în mass-media, cel care publică / dezvăluie [avaldaja] poate fi atât societatea massmedia, cât şi persoana care a transmis informaţiile respective. Publicarea de ştiri şi comentarii pe un portal internet reprezintă, de asemenea, o activitate jurnalistică [ajakirjanduslik tegevus]. Cu toate acestea, natura mass-media pe Internet [Internetiajakirjandus] face imposibil să i se pretindă în mod rezonabil operatorului unui portal să modifice comentariile anterior publicării lor ca şi când website-ul ar fi o publicaţie de presă scrisă [trükiajakirjanduse väljaanne]. Deşi editorul [väljaandja] [unui articol de presă scrisă] se află, deoarece le supune controlului editorial, la originea publicării comentariilor, într-un portal de internet, cu toate acestea, autorii comentariilor sunt cei aflaţi la originea publicării lor şi cei care le pun la dispoziţia publicului prin intermediul portalului. Operatorul portalului nu este aşadar persoana căreia i se dezvăluie informaţia. Cu toate acestea, din cauza interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul [väljaandja] de publicaţii tipărite, cât şi operatorul unui portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informaţii [avaldajad] pentru acele comentarii în calitate de
profesionişti.
În cazurile care implică o judecată de valoare [väärtushinnang] care discreditează o persoană şi aduce atingere onoarei şi reputaţiei sale, faptul că judecata de valoare decurge din informaţii publicate/dezvăluite sau că este negativă din cauza propriului sens este irelevant pentru definirea
publicării/dezvăluirii şi editor/persoană care dezvăluie […]. Astfel, într-un asemenea caz, constituie publicare/dezvăluite comunicarea către terţi a unei judecăţi de valoare [art. 1046 alin. (1) din Legea privind obligaţiile] şi/sau de informaţii care pot transmite o judecată de valoare unei persoane; oricine comunică astfel de judecăţi [hinnangud] şi informaţii unui terţ este cel care face public/dezvăluie. În speţă, comentariile au fost făcute accesibile unui număr nelimitat de persoane (publicul larg).

15. Ca răspuns la motivele invocate de [Delfi] în susţinerea recursului, şi anume faptul că a fost făcută de către curtea de apel o aplicare eronată a art. 45 din Constituţie în sensul că aceasta s-a bazat, pentru a justifica ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare, pe principiul bunei-credinţe şi nu pe lege, şi că ştergerea unui comentariu din portal ar aduce atingere libertăţii de exprimare a persoanei care a scris comentariul, Camera explică următoarele. Exercitarea oricărui drept fundamental este delimitată de art. 19 alin. (2) din Constituţie, care prevede că orice persoană trebuie să onoreze şi să respecte drepturile şi libertăţile altora şi trebuie să respecte legea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor sale. Prima teză de la art. 45 alin. (1) din Constituţie stabileşte dreptul oricărei persoane la
libertatea de exprimare, cu alte cuvinte dreptul de a difuza informaţii cu orice conţinut în orice fel. Acest drept este totuşi limitat de interzicerea oricărei atingeri calomnioase aduse onoarei şi reputaţiei, astfel cum se prevede în Constituţie (art. 17). Camera consideră că, în caz de conflict între libertatea de exprimare pe de o parte, şi onoarea şi reputaţia cuiva pe de altă parte, trebuie să se ţină seama de faptul că art. 17 din Constituţie, care are forma unei interdicţii, nu exclude complet orice restrângere a dreptului la onoare şi reputaţie, ci se limitează la sancţionarea calomniei (art. 1046 din Legea privind obligaţiile). Cu alte cuvinte, nerespectarea acestei interdicţii nu ar fi constituţională (art. 11 din Constituţie). A doua teză de la art. 45 alin. (1) din Constituţie prevede că legea poate restrânge libertatea de exprimare pentru a proteja dreptul la onoare şi reputaţie.
Se poate considera că următoarele dispoziţii din Legea privind obligaţiile restrâng libertatea de exprimare în interesul protejării dreptului la onoare şi reputaţie: art. 1045 alin. (1) pct. 4, art. 1046 alin. (1), art. 1047 alin. (1), (2) şi (4), art. 1055 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (2). Tribunalul a considerat că atingerea adusă onoarei intimatului nu a fost justificată şi a fost aşadar ilegală întrucât comentariile nu au discutat subiectul ştirii, ci au constat pur şi simplu în insulte aduse intimatului pentru a-l denigra. Curtea de apel a fost de acord cu această opinie. Camera consideră, la rândul său, că, dacă art. 1046 din Legea privind obligaţiile se interpretează în conformitate cu Constituţia, se impune concluzia că este ilegal să se aducă atingere onoarei unei persoane. Aprecierea din punct de vedere juridic a celor 20 de comentarii injurioase, făcută de instanţele [inferioare], este întemeiată. Acestea au ajuns, în mod întemeiat, la concluzia că respectivele comentarii erau calomnioase deoarece erau vulgare, aduceau atingere demnităţii umane şi conţineau ameninţări.
Spre deosebire de curtea de apel, Camera [Curţii Supreme] nu consideră că ştergerea comentariilor ilicite şi contrare drepturilor personalităţii petentului nu a cauzat o ingerinţă în exercitarea, de către autorii comentariilor, a libertăţii lor de exprimare. Camera consideră că aplicarea oricărei măsuri care restrânge un drept fundamental în vreun fel poate fi considerată ca o ingerinţă în exercitarea acestui drept fundamental. Cu toate acestea, ingerinţa cauzată de un operator profesionist al unui portal internet în exercitarea libertăţii de exprimare de către persoane care scriu comentarii se justifică prin obligaţia de a respecta onoarea şi reputaţia terţilor, pe care i-o stabileşte Constituţia (art. 17) şi legea (art. 1046 din Legea privind obligaţiile), pe de o parte, şi prin obligaţia de a se asigura că nu cauzează un prejudiciu altei persoane [art. 1045 alin. (1) pct. 4 din Legea privind obligaţiile], pe de altă parte.
16. Curtea de apel a constatat că, prin conţinutul lor, comentariile formulate într-un limbaj neadecvat erau ilicite. Judecăţile de valoare […] constituie afirmaţii neadecvate atunci când îi este evident oricărui cititor avizat că sensul lor este vulgar şi că au scopul de a aduce atingere demnităţii umane şi de a ridiculiza o persoană. Comentariile nu aveau conţinut de natură să necesite o verificare excesiv de dificilă la iniţiativa operatorului portalului. Afirmaţia recurentei că nu a avut cunoştinţă şi că nu avea de ce să fie la curent despre caracterul ilicit al comentariilor este, prin urmare, nefondată.
În baza obligaţiei sale legale de a se asigura că nu se aduce atingere altor persoane, recurenta ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit. Dar aceasta nu a făcut aşa ceva. În conformitate cu art. 1047 alin. (3) din Legea privind obligaţiile, dezvăluirea de informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilegală dacă persoana care prezintă informaţiile sau alte fapte ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea fapte are un interes legitim în dezvăluirea lor, şi dacă persoana care prezintă informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări. Cu toate acestea, publicarea unor judecăţi de valoare care sunt formulate în limbaj neadecvat şi care aduc atingere onoarei unui terţ nu se poate justifica prin invocarea condiţiilor prevăzute în această dispoziţie: astfel de judecăţi nu rezultă din informaţiile dezvăluite, ci sunt create şi publicate în scopul de a aduce atingere onoarei şi reputaţiei ţintei lor. Publicarea unor comentarii cu caracter vădit ilicit este ea
însăşi ilicită. Mai mult decât atât, odată publicate comentariile, recurenta, care ar fi trebuit să aibă
cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă. În aceste condiţii, instanţele nu s-au arătat nerezonabile atunci când au declarat ilicită inactivitatea recurentei. Prin urmare, recurenta este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat intimatului, instanţele stabilind că
aceasta nu a dovedit că nu a avut nicio culpă [süü] [art. 1050 alin. (1) din Legea privind obligaţiile].”

D. Evoluţia ulterioară

32. La 1 octombrie 2009, Delfi a anunţat în portalul său internet că persoanele care au scris comentarii injurioase nu pot scrie comentarii noi până când nu citesc şi acceptă Regulile pentru comentarii; s-a anunţat că conducerea societăţii a desemnat o echipă de moderatori care să se ocupe de moderarea ulterioară a comentariilor scrise în portal. Aceşti moderatori verificau toate comentariile raportate ca neadecvate. Aceştia supravegheau totodată respectarea Regulilor pentru comentarii. Conform informaţiilor publicate pe website, în august 2009 numărul comentariilor scrise de cititori a fost de 190 000; dintre acestea, moderatorii au şters 15 000 comentarii (circa 8%), majoritatea fiind spam sau comentarii irelevante; proporţia comentariilor calomnioase a fost mai mică de 0,5% din numărul total de comentarii.

II. Dreptul şi practica interne relevante

33. Constituţia Republicii Estonia (Eesti Vabariigi põhiseadus) prevede următoarele:
Art. 17
„Nimeni nu poate fi supus calomniei prin atingerea adusă onoarei sau reputaţiei.”
Art. 19
„(1) Orice persoană are dreptul la liberă autodezvoltare.
(2) Orice persoană respectă şi ţine seama de drepturile şi libertăţile altora şi respectă legea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale şi în îndeplinirea obligaţiilor sale.”
Art. 45
„(1) Orice persoană are dreptul la libera răspândire a gândurilor, opiniilor, credinţelor şi a altor informaţii prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace. Acest drept poate fi restrâns prin lege pentru motive de apărare a ordinii publice, a moralei, a drepturilor şi libertăţilor, a sănătăţii, a onoarei şi reputaţiei altora. Acest drept mai poate fi restrâns prin lege în cazul funcţionarilor din administraţia centrală şi locală, pentru apărarea unui secret de stat sau de afaceri ori a unor informaţii confidenţiale care le-au ajuns la cunoştinţă în virtutea funcţiei lor, pentru apărarea vieţii de familie şi vieţii private a altora, precum şi în interesul justiţiei.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”
34. Art. 138 din Legea privind principii generale din Codul civil (Tsiviilseadustiku üldosa seadus) prevede că drepturile se exercită, iar obligaţiile se îndeplinesc cu bună-credinţă. Un drept nu poate fi
exercitat contrar legii sau cu scopul de a prejudicia o altă persoană.

35. Art. 134 alin. (2) din Legea privind obligaţiile (Võlaõigusseadus) prevede:
„În cazul obligaţiei de despăgubire a unui prejudiciu cauzat […] prin încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii, în special prin calomnie, persoana obligată la plată va despăgubi persoana vătămată pentru prejudiciul moral numai dacă acest lucru este justificat de gravitatea încălcării, în special de suferinţa fizică sau psihică.”

36. Art. 1043 din Legea privind obligaţiile prevede că o persoană (tortfeasor – autorul prejudiciului) care cauzează în mod ilegal un prejudiciu altei persoane (victima) trebuie să plătească despăgubiri pentru prejudiciu dacă autorului i se poate imputa culpa (süü) pentru cauzarea prejudiciului sau răspunderea (vastutab) pentru cauzarea prejudiciului.

37. Conform art. 1045 din aceeaşi lege, un prejudiciu este cauzat ilicit dacă rezultă din încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii victimei.

38. Legea privind obligaţiile include şi următoarele dispoziţii relevante:
Art. 1046 – Caracterul ilicit al atingerii cauzate drepturilor personalităţii
„(1) Reprezintă un act ilicit, dacă nu există dispoziţii contrare în lege, fapta care aduce atingere onoarei unei persoane prin emiterea unei judecăţi nejustificate, prin folosirea nejustificată a numelui sau imaginii persoanei, sau prin încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a unuia dintre drepturile personalităţii. La stabilirea caracterului ilicit, se iau în considerare tipul încălcării, motivul încălcării, precum şi gravitatea acesteia în raport cu scopul urmărit.
(2) Încălcarea unuia dintre drepturile personalităţii nu este ilicită dacă încălcarea este justificată în raport cu alte drepturi apărate prin lege şi cu drepturile terţilor sau interesul public. În asemenea cazuri, caracterul ilicit se stabileşte în baza unei evaluări comparative a diferitelor drepturi şi interese apărate prin lege.”
Art. 1047 – Caracterul ilicit al dezvăluirii unor informaţii incorecte
„(1) Reprezintă a acţiune ilicită încălcarea drepturilor personalităţii sau ingerinţa în activităţile economice ori profesionale ale unei persoane prin prezentarea [avaldamine] de informaţii incorecte sau prin prezentarea incompletă sau înşelătoare a unei informaţii despre acea persoană sau activităţile sale, cu excepţia cazului în care persoana dovedeşte că, la momentul prezentării sale, nu ştia sau nu avea cunoştinţă că informaţia respectivă era incorectă sau incompletă.
(2) Dezvăluirea unor afirmaţii care pot atinge onoarea ori a unor fapte care ar putea afecta negativ situaţia economică a unei persoane este considerată ilicită, cu excepţia cazului în care se face proba verităţii celor afirmate.
3) Spre deosebire de dispoziţiile de la alin. 1) şi 2) din prezentul articol, dezvăluirea de informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilicită dacă persoana care prezintă informaţiile ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea informaţii sau afirmaţii are un interes legitim în dezvăluirea lor, precum şi dacă persoana care dezvăluie informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate pe măsura gravităţii potenţialei încălcări.
(4) În eventualitatea dezvăluirii unor informaţii incorecte, victima poate solicita ca persoana care a dezvăluit asemenea informaţii să le infirme ori să publice o rectificare pe propria cheltuială, indiferent dacă dezvăluirea a fost ilicită sau nu.”
Art. 1050 – Răspunderea pentru fapta săvârşită cu vinovăţie [süü] „1) Răspunderea autorului unui prejudiciu este înlăturată dacă acesta dovedeşte că prejudiciul nu a fost cauzat din vina acestuia [süü], dacă nu există prevederi contrare în lege.
2) Situaţia, vârsta, nivelul educaţiei, cunoştinţele, capacităţile şi celelalte aspecte care caracterizează persoana se iau în considerare pentru a stabili vinovăţia acesteia [süü], în sensul prezentului capitol.
3) Dacă mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru un prejudiciu şi sunt obligate la repararea acestuia şi dacă, în mod legal, una sau mai multe dintre acestea sunt obligate la repararea acestuia pentru că l-au cauzat în mod ilicit, cu vinovăţie sau fără, caracterul condamnabil al comportamentului şi forma de vinovăţie a diferitelor persoane a căror răspundere este angajată se iau în considerare la repartizarea, între acestea, a obligaţiei de a repara prejudiciul.”
Art. 1055 – Interzicerea acţiunilor prejudiciabile
„(1) În cazul în care o persoană cauzează un prejudiciu ilicit în formă continuată ori ameninţă cu cauzarea unui prejudiciu ilicit, victima sau persoana ameninţată are dreptul să solicite încetarea comportamentului prejudiciabil sau încetarea ameninţărilor. În caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, încălcarea inviolabilităţii vieţii private sau a oricărui altuia dintre drepturile personalităţii, se poate solicita, inter alia, să i se interzică autorului prejudiciului (tortfeasor) să se mai apropie de persoane (ordin de protecţie), să se reglementeze folosirea locuinţei sau comunicaţiilor ori să se aplice alte măsuri similare.
(2) Dreptul de a solicita încetarea comportamentului prejudiciabil menţionat la alin. (1) al prezentului articol nu se aplică în cazul în care se poate considera în mod rezonabil ca un astfel de comportament intră într-un cadru tolerabil al relaţiilor umane sau răspunde unui interes public semnificativ. În acest caz, victima are dreptul să solicite despăgubiri pentru prejudiciul cauzat în mod ilicit.
[…]”
39. Legea privind serviciile societăţii informaţionale (Infoühiskonna teenuse seadus) prevede următoarele:
Art. 8 – Răspunderea limitată în caz de simplă transmitere a informaţiilor şi acordare a accesului la reţeaua publică de comunicaţii de date
„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în simpla transmitere într-o reţea publică de comunicaţii de date a unor informaţii oferite de un destinatar al serviciului sau în acordarea accesului la o reţea publică de comunicaţii de date, furnizorul serviciului nu este răspunzător pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:
1. să nu iniţieze transmiterea;
2. să nu selecteze destinatarul transmiterii şi
3. să nu selecteze sau să nu modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.
(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului în sensul alin. (1) de la prezentul articol includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua publică de comunicaţii de date şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.”
Art. 9 – Răspunderea limitată în caz de stocare temporară a informaţiilor în memoria cache
(1) În cazul în care se furnizează un serviciu constând în transmiterea printr-o reţea publică de
comunicaţii de date a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul de servicii nu este răspunzător pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise, dacă metoda transmiterii necesită stocare-caching din motive tehnice şi stocarea-caching serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:
1. furnizorul să nu modifice informaţia;
2. furnizorul să respecte condiţiile de acces la informaţie;
3. furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, recunoscute pe scară largă şi folosite de întreprinderile din sector;
4. furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei;
5. furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor stocate sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă de faptul că informaţiile transmise iniţial au fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau de faptul că o instanţă, poliţia sau o autoritate publică de supraveghere a dispus eliminarea lor.”
Art. 10 – Răspunderea limitată în caz de furnizare a unui serviciu de stocare a informaţiilor
„(1) În cazul în care se oferă un serviciu constând în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu nu este răspunzător pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
1. furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în despăgubiri, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită;
2. furnizorul, de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de faptele prevăzute la punctul 1, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alin. (1) nu se aplică în cazul în care destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.”
Art. 11 – Absenţa obligaţiei în materie de supraveghere
„(1) Un furnizor de servicii prevăzute la art. 8-10 din prezenta lege nu are obligaţia de a supraveghea informaţiile în momentul simplei transmiteri a acestora sau al furnizării accesului la acestea, al stocării lor temporare în memoria cache sau al stocării lor la cererea unui destinatar al serviciului, după cum furnizorul de servicii nu are nici obligaţia de a căuta în mod activ informaţii sau circumstanţe care indică o activitate ilicită.
(2) Dispoziţiile alin. 1 din prezentul articol nu restrâng dreptul unui funcţionar însărcinat cu
supravegherea să solicite dezvăluirea unor astfel de informaţii de către un furnizor de servicii.
(3) Furnizorii de servicii au obligaţia de a informa prompt autorităţile de supraveghere competente despre presupuse activităţi ilicite desfăşurate sau presupuse informaţii ilicite furnizate de destinatarii serviciilor lor menţionate la art. 8-10 din prezenta lege, precum şi obligaţia de a comunica autorităţilor competente informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare-hosting.
[…]”

40. La art. 244 şi următoarele Cod de procedură civilă (Tsiviilkohtumenetluse seadustik) se prevede o procedură de administrare a probelor prealabilă procesului (eeltõendamismenetlus), în cadrul căreia se pot strânge elemente de probă într-o fază anterioară procedurii judiciare în cazul în care există motive să se creadă că există riscul ca acestea să dispară ori utilizarea lor să fie dificilă ulterior.

41. În hotărârea din 21 decembrie 2005 (cauza nr. 3-2-1-95-05), Curtea Supremă a constatat că, în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile, dezvăluire [avaldamine] înseamnă comunicarea unor
informaţii către terţi. Prin urmare, o persoană care a transmis informaţii unui editor media
[meediaväljaanne] poate fi considerată o persoană care a făcut afirmaţii calomnioase [avaldaja], chiar
dacă nu este cea care publică articolul [ajaleheartikli avaldaja] în cauză. Curtea Supremă a confirmat
această poziţie în hotărârile ulterioare, de exemplu în hotărârea din 21 decembrie 2010 (cauza nr. 3-2-
1-67-10).

42. În mai multe cauze interne, au fost depuse plângeri pentru calomnie împotriva mai multor părţi, de exemplu, împotriva editurii unui ziar şi autorului unui articol (hotărârea Curţii Supreme din 7 mai 1998 în cauza nr. 3-2-1-61-98) ori împotriva editurii unui ziar şi persoanei intervievate care a făcut afirmaţiile (hotărârea Curţii Supreme din 1 decembrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-99-97). În alte cauze, plângerile au fost îndreptate exclusiv împotriva editorului unui ziar (hotărârea Curţii Supreme din 30 octombrie 1997 în cauza nr. 3-2-1-123-97 şi hotărârea din 10 octombrie 2007 în cauza nr. 3-2-1-53- 07).

43. Ulterior hotărârii Curţii Supreme din 10 iunie 2009 în cauza nr. 3-2-1-43-09, care se află la originea prezentei cauze, mai multe instanţe de fond au soluţionat în acelaşi mod problema răspunderii în cazul comentariilor scrise la articole de ştiri publicate online. Astfel, în hotărârea din 21 februarie 2012 (cauza nr. 2-08-76058), Curtea de Apel Tallinn a menţinut hotărârea prin care instanţa de fond, învestită cu judecarea unei cauze îndreptate împotriva editurii unui ziar, l-a declarat pe editor răspunzător pentru comentariile calomnioase scrise de cititorii ziarului în secţiunea de comentarii de pe websiteul propriu. Instanţele au considerat că editura este un furnizor de servicii de conţinut. Acestea au respins cererea editurii pentru a solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) să pronunţe o hotărâre preliminară considerând că este evident că editura nu întruneşte condiţiile în baza cărora un operator poate fi considerat furnizor de servicii pasiv în sensul interpretării date de CJUE şi Curtea Supremă, precum şi că normele aplicabile în speţă sunt suficient de clare. Instanţele au considerat inutil să solicite alte clarificări de la CJUE. De asemenea, au subliniat că, în conformitate cu hotărârea din 23 martie 2010 [cauzele conexate C-236/08-C-238/08, Google France şi Google, Culegerea de jurisprudenţă a CJUE din 2010, p. I-2417], este sarcina instanţelor naţionale să examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Instanţele au considerat că, în prezenta cauză, situaţia era diferită. Referitor la comentariile calomnioase în sine, editorul le ştersese deja la data pronunţării hotărârii: instanţele nu sau pronunţat aşadar asupra acestei chestiuni şi au respins cererea de acordare a unei despăgubiri, introdusă de reclamant. O hotărâre similară a fost pronunţată la 27 iunie 2013 în cauza nr. 2-10- 46710: în hotărârea pronunţată în cauză, care a avut ca obiect comentariile calomnioase scrise de utilizatorii unui portal internet de ştiri, Curtea de Apel Tallinn a declarat portalul răspunzător pentru situaţie şi a respins cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral.

III. Instrumente internaţionale relevante

A. Consiliul Europei

44. La 28 mai 2003, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat, la cea de a 840-a ședinţă a adjuncţilor miniştrilor, Declaraţia privind libertatea de comunicare pe internet. În partea relevantă a declaraţiei se prevăd următoarele:
„Statele membre ale Consiliului Europei,
[…] Convinse, de asemenea, că este necesar să se limiteze răspunderea furnizorilor de servicii când acţionează doar ca simpli transmiţători, sau când, de bună-credinţă, asigură acces sau găzduiesc conţinut din partea unei terţe părţi;
Reamintind în acest sens Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic);
Evidenţiind că libertatea de comunicare pe internet nu ar trebui să prejudicieze demnitatea umană, drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora, în special ale minorilor;
Considerând că trebuie găsit un echilibru între respectarea voinţei utilizatorilor internetului de a nu li se divulga identitatea şi necesitatea ca autorităţile de aplicare a legii să poată da de urma celor răspunzători de săvârşirea de infracţiuni;
[…] Declară că încearcă să respecte următoarele principii în domeniul comunicaţiilor pe internet:
Principiul 1: Regulile conţinutului pentru internet
Statele membre nu ar trebui să supună conţinutul de pe internet unor restricţii care le depăşesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conţinut.
[…] Principiul 3: Absenţa unui control prealabil din partea statului
Autorităţile publice nu ar trebui, prin măsuri generale de blocare sau filtrare, să refuze accesul publicului la informaţii sau alt tip de comunicare pe internet, indiferent de frontiere. Aceasta nu împiedică instalarea de filtre de protecţie pentru minori, în special în locurile accesibile pentru ei, cum ar fi şcoli sau biblioteci.
Cu condiţia respectării mecanismelor de protecţie de la art. 10 § 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se pot lua măsuri pentru a impune eliminarea conţinutului clar identificabil din internet sau, alternativ, blocarea accesului la acesta, dacă autorităţile naţionale competente au luat o decizie provizorie sau finală privind ilegalitatea lui.
[…] Principiul 6: Răspunderea limitată a furnizorilor de servicii pentru conţinutul de pe internet
Statele membre nu ar trebui să impună furnizorilor de servicii o obligaţie generală de a supraveghea conţinutul de pe internet pentru care oferă acces, pe care îl transmit sau îl stochează, nici de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe care indică o activitate ilegală.
Statele membre ar trebui să se asigure că furnizorii de servicii nu sunt consideraţi răspunzători pentru conţinutul de pe internet atunci când atribuţiile lor sunt limitate, după cum o defineşte legea naţională, la transmiterea informaţiilor sau furnizarea accesului la internet.
În cazurile în care atribuţiile furnizorilor de servicii sunt mai largi şi aceştia stochează conţinut care provine de la terţi, statele membre îi pot considera co-răspunzători dacă nu acţionează prompt pentru a înlătura sau bloca accesul la informaţii sau servicii de îndată ce aceştia iau cunoştinţă, după cum este definit de către legea naţională, de natura lor ilegală, sau în cazul unei acţiuni în despăgubiri, de fapte sau circumstanţe care evidenţiază ilegalitatea activităţii sau informaţiei.
Atunci când se definesc conform legii naţionale obligaţiile furnizorilor de servicii, după cum au fost menţionate în paragraful precedent, trebuie acordată o atenţie corespunzătoare respectării libertăţii de exprimare a celor care au făcut ca informaţiile să fie disponibile de la bun început, cât şi dreptului corespunzător al utilizatorilor la acele informaţii.
În toate cazurile, sus-menţionatele limitări ale răspunderii nu ar trebui să afecteze posibilitatea de a se interveni cu acţiuni în încetare în cazul în care furnizorii de servicii sunt obligaţi să înceteze sau să prevină, pe cât posibil, o încălcare a legii.
Principiul 7: Anonimatul
Pentru a asigura protecţia împotriva supravegherii online şi a spori libera exprimare a informaţiilor şi ideilor, statele membre trebuie să respecte voinţa utilizatorilor de internet de a nu îşi face cunoscută identitatea. Aceasta nu împiedică statele membre să ia măsuri şi să colaboreze pentru a-i descoperi pe cei răspunzători de săvârşirea unor infracţiuni, în conformitate cu legea internă, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi alte acorduri internaţionale în domeniile justiţiei şi poliţiei.”

45. În Recomandarea CM/Rec(2007)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la măsurile pentru promovarea valorii de serviciu public a internetului (adoptată la 7 noiembrie 2007), s-a menţionat faptul că internetul poate, pe de o parte, să favorizeze în mod considerabil exercitarea anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, iar pe de altă parte, să împiedice drepturile respective dar şi altele. Comitetul a recomandat statelor membre să stabilească limitele rolurilor şi responsabilităţilor tuturor părţilor principale implicate în domeniul noilor tehnologii ale informaţiilor şi comunicaţiilor elaborând un cadru normativ clar în acest sens.

46. Recomandarea CM/Rec(2011)7 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la noul concept de mass-media (adoptată la 21 septembrie 2011) este formulată astfel:
„[…] Comitetul de Miniştri, în conformitate cu art. 15 lit. b din Statutul Consiliului Europei, recomandă statelor membre:
– să adopte un concept de mass-media, nou şi extins, care include toţi factorii care participă la producerea şi difuzarea, către o populaţie care poate fi mare, de conţinut (informaţii, analize, comentarii, opinii, educaţie, cultură, artă şi divertisment în formă scrisă, sonoră, vizuală, audiovizuală sau orice altă formă) şi de aplicaţii concepute pentru a facilita comunicarea interactivă în masă (exemplu: reţele sociale) sau alte experienţe interactive la scară mare bazate pe conţinut (exemplu: jocuri online), menţinând totuşi (în toate cazurile sus-menţionate) supravegherea sau controlul editorial asupra conţinutului;
– să evalueze necesitatea unor reglementări pentru toţi actorii care furnizează servicii sau produse în ecosistemul mediatic pentru a garanta fiecărei persoane dreptul de a căuta, primi şi transmite informaţii în conformitate cu art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi pentru a extinde asupra actorilor respectivi garanţiile aplicabile împotriva ingerinţelor care altminteri ar putea aduce atingere drepturilor consacrate de art. 10, inclusiv în situaţiile care riscă să conducă la autolimitare sau autocenzură nejustificată;
– să aplice criteriile prevăzute în anexa la recomandare atunci când elaborează un răspuns gradual şi diferenţiat pentru actorii care se încadrează în noul concept de mass-media, bazate pe normele relevante ale Consiliului Europei în materie de mass-media, ţinând seama de funcţiile specifice ale actorilor în activitatea mediatică şi de impactul potenţial şi importanţa acestora pentru funcţionarea sau ameliorarea bunei guvernanţe într-o societate democratică;
[…]”
Părţile relevante din anexa la recomandare sunt formulate astfel:
„7. În cadrul unei abordări diferenţiate şi graduale, fiecare actor ale cărui servicii sunt identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma corespunzătoare (diferenţiată), cât şi de nivelul corespunzător (gradual) de protecţie, iar responsabilităţile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei.
[…] 30. Controlul editorial poate fi evidenţiat prin deciziile strategice specifice actorului respectiv cu privire la conţinutul pe care trebuie să îl facă accesibil ori să îl promoveze, precum şi cu privire la modul de prezentare sau organizare a conţinutului. Mijloacele de comunicare tradiţionale publică uneori politici editoriale scrise, însă referirea la controlul editorial poate fi găsită şi în instrucţiunile sau criteriile interne pentru selectarea sau procesarea conţinutului (de exemplu: verificare sau validare). În noile medii de comunicare, politicile editoriale pot fi integrate în declaraţiile de misiune sau în condiţiile generale de utilizare a serviciului (care pot include dispoziţii foarte detaliate privind conţinutul) sau pot fi formulate într-un mod neoficial precum un angajament de respectare a anumitor principii (de exemplu: netichetă, motto).
[…] 32. Procesarea editorială poate face apel la utilizatori (de exemplu: examinarea inter pares şi solicitarea retragerii anumitor materiale), deciziile finale fiind luate în conformitate cu o procedură definită la nivel intern, ţinând seama de criterii precise (moderare reactivă). În ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizator, noile mijloace de comunicare folosesc deseori moderarea a posteriori (denumită deseori post-moderare), care poate fi imperceptibilă la prima vedere.
Procesarea editorială poate fi, de asemenea, automatizată (de exemplu: algoritmi prealabili care selecţionează conţinutul sau îl compară cu materialul protejat prin drept de autor).
[…] 35. Încă o dată, ar trebui observat că fiecărui nivel de procesare editorială îi corespunde un anumit nivel de răspundere editorială. Se impune un răspuns diferenţiat şi gradual în funcţie de nivelul de control editorial sau de modalităţile editoriale (de exemplu: pre-moderarea în comparaţie cu post-moderarea).
36. În consecinţă, nu poate fi considerat media un furnizor de servicii intermediare sau auxiliare care contribuie la funcţionarea unui media sau la accesarea acestuia din urmă, dar care nu exercită (sau nu ar trebui să exercite) el însuşi controlul editorial şi nu are aşadar răspundere editorială (sau are doar o răspundere limitată). Acţiunea sa este totuşi utilă în domeniul mediatic. Chiar dacă decurge din obligaţii legale (cum ar fi, de exemplu, retragerea conţinutului în urma unei hotărâri judecătoreşti), o acţiune întreprinsă de un furnizor de servicii intermediare sau auxiliare nu ar trebui considerată ca fiind control editorial în sensul celor menţionate mai sus.
[…] 63. Trebuie subliniat aici rolul important al intermediarilor. Aceştia oferă alternative şi mijloace sau canale complementare pentru difuzarea de conţinut, ceea ce permite sectorului media să-şi extindă sfera de funcţionare şi să-şi atingă obiectivele într-un mod mai eficient. Pe o piaţă competitivă pentru intermediari şi auxiliari, aceştia pot reduce în mod semnificativ riscul unei ingerinţe din partea autorităţilor. Cu toate acestea, având în vedere nivelul încrederii pe care sectorul media trebuie să îl aibă în noul ecosistem, există totodată riscul unei cenzuri aplicate prin intermediari şi auxiliari. Anumite situaţii sunt expuse, de asemenea, riscului unei cenzuri private (aplicate prin intermediari şi auxiliari asupra sectorului media în care furnizează servicii sau asupra conţinutului pe care îl difuzează).”

47. La 16 aprilie 2014, Comitetul de Miniştri a adoptat Recomandarea CM/Rec(2014)6 către statele
membre cu privire la Ghidul drepturilor omului pentru utilizatorii de internet. În părţile relevante din
ghid se prevăd următoarele:
Libertatea de exprimare şi de informare
„Aveţi dreptul de a căuta, obţine şi comunica informaţii şi idei la liberă alegere, fără nicio ingerinţă şi indiferent de frontiere. Asta înseamnă că:
1. aveţi dreptul de a vă exprima online şi de a accesa informaţii şi opiniile şi afirmaţiile altor persoane. Acest drept include discursul politic, punctele de vedere despre religie şi convingerile şi exprimările care sunt primite favorabil sau considerate inofensive, dar şi cele care îi pot ofensa, şoca sau deranja pe alţii. Ar trebui să ţineţi seama în mod corespunzător de reputaţia sau drepturile altora, inclusiv dreptul acestora la viaţă privată;
2. se pot aplica restricţii expresiilor care instigă la discriminare, ură sau violenţă. Restricţiile trebuie să respecte cadrul legal, să fie definite strict şi aplicate sub control judecătoresc;
[…] 6. aveţi libertatea de a nu vă divulga identitatea online, folosind, de exemplu, un pseudonim. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că autorităţile naţionale pot lua măsuri care să conducă la aflarea identităţii voastre.”

B. Alte surse internaţionale

48. În Raportul din 16 mai 2011 către Consiliul drepturilor omului (A/HRC/17/27), Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protejarea dreptului la libertatea de opinie şi de
exprimare a declarat următoarele:
„25. Tipurile legitime de informaţii care pot fi restricţionate includ materialele pornografice cu minori (pentru a proteja drepturile copiilor), discursurile de instigare la ură (pentru a proteja drepturile comunităţilor vizate), calomnia (pentru a proteja drepturile şi reputaţia altor persoane împotriva atacurilor nefondate), instigarea publică şi directă la genocid (pentru a proteja drepturile altora) şi apologia urii etnice, rasiale sau religioase care constituie instigare la discriminare, ostilitate şi violenţă (pentru a proteja drepturile altora, de exemplu dreptul la viaţă).
[…] 27. În plus, raportorul special subliniază că, din cauza specificităţii internetului, restricţiile şi reglementările care ar putea fi considerate legitime şi proporţionale pentru mijloacele de comunicare tradiţionale deseori nu sunt potrivite pentru internet. De exemplu, în caz de calomnie, dată fiind posibilitatea persoanei vătămate de a-şi exercita dreptul la replică pentru repararea prejudiciului cauzat, sancţiunile aplicate pentru calomnie offline s-ar putea dovedi inutile sau disproporţionate.
[…] 43. Raportorul special consideră că cenzura nu ar trebui niciodată să fie delegată unei entităţi private şi că nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru un conţinut difuzat pe internet dacă nu este autorul acestuia. Într-adevăr, niciun stat nu ar trebui să utilizeze intermediarii ori să îi oblige la aplicarea cenzurii în numele său. […] […] 74. Intermediarii au un rol fundamental în măsura în care permit utilizatorilor de internet să exercite dreptul la libertate de exprimare şi de acces la informaţii. Ţinând seama de influenţa lor fără precedent asupra informaţiilor care circulă pe internet şi asupra modului în care acestea sunt difuzate, statele caută tot mai mult să exercite control asupra acestora şi să îi considere răspunzători în faţa legii pentru faptul că nu au împiedicat accesul la conţinut considerat ilegal.”

49. În declaraţia comună adoptată la 21 decembrie 2005, Raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru promovarea şi protejarea dreptului la libertatea de opinie şi de exprimare, Reprezentantul OSCE pentru libertatea mass-media şi Raportorul special al OSA pentru libertate de exprimare au afirmat următoarele:
„Nimeni nu ar trebui tras la răspundere pentru conţinutul difuzat pe internet dacă nu este autorul acestuia, cu excepţia cazurilor în care şi-a asumat conţinutul respectiv sau a refuzat să se conformeze unei hotărâri judecătoreşti pentru retragerea conţinutului.”

IV. norme relevante ale Uniunii Europene şi elemente de drept comparat

A. Instrumentele şi jurisprudenţa organelor Uniunii Europene

1. Directiva 2000/31/CE
50. Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic) prevede următoarele:
„(9) În multe cazuri, libera circulaţie a serviciilor societăţii informaţionale poate fi o reflectare specifică, în legislaţia comunitară, a unui principiu mai general, şi anume libertatea de exprimare, definită la articolul 10 alineatul (1) din Convenţia de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de toate statele membre. Din acest motiv, directivele care reglementează prestarea serviciilor societăţii informaţionale trebuie să garanteze că această activitate poate fi exercitată liber în temeiul articolului menţionat, sub singura rezervă a restricţiilor prevăzute la alineatul (2) din acelaşi articol şi la articolul 46 alineatul (1) din tratat. Prezenta directivă nu aduce atingere normelor şi principiilor fundamentale de drept intern privind libertatea de exprimare.
[…] (42) Derogările în materie de răspundere prevăzute în prezenta directivă se referă numai la cazurile în care activitatea furnizorului de servicii în cadrul societăţii informaţionale se limitează la procesul tehnic de exploatare şi de a acorda acces la o reţea de comunicaţii cu privire la care informaţiile furnizate prin terţi sunt transmise sau stocate temporar, exclusiv în scopul de a îmbunătăţi eficacitatea transmiterii. Această activitate are caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce implică faptul că furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale nu cunoaşte şi nici nu controlează informaţiile transmise sau stocate.
(43) Un furnizor de servicii poate beneficia de derogări pentru «simpla transmitere» şi pentru forma de stocare denumită «caching» în cazul în care nu este implicat în nici un fel în informaţia transmisă. Aceasta presupune, printre altele, că nu modifică informaţia pe care o transmite. Această cerinţă nu se referă la manipulările cu caracter tehnic care au loc în cursul transmiterii, deoarece acestea nu alterează integritatea informaţiei conţinute în transmitere.
(44) Un furnizor de servicii care colaborează în mod deliberat cu unul dintre destinatarii serviciului său în scopul de a întreprinde acţiuni ilegale depăşeşte activităţile de «simplă transmitere» sau de stocare-caching şi, prin urmare, nu poate beneficia de derogări în materie de răspundere prevăzute pentru acest tip de activitate.
(45) Limitările răspunderii furnizorilor de servicii intermediare prevăzute în prezenta directivă nu aduc atingere posibilităţii de a se interveni cu acţiuni în încetare de diferite tipuri. Aceste acţiuni în încetare pot lua în special forma unor hotărâri ale instanţelor judecătoreşti sau ale autorităţilor administrative care impun încetarea oricărei încălcări sau prevenirea acesteia, inclusiv prin înlăturarea informaţiilor ilicite sau blocarea accesului la acestea.
(46) Pentru a beneficia de limitarea răspunderii, furnizorul unui serviciu al societăţii informaţionale care constă în stocarea informaţiilor trebuie să acţioneze rapid pentru înlăturarea informaţiilor în cauză sau pentru blocarea accesului la acestea de îndată ce ia cunoştinţă sau îşi dă seama de caracterul ilicit al acestor activităţi. Este oportun să se procedeze la înlăturarea informaţiilor în cauză sau blocarea accesului la acestea cu respectarea principiului libertăţii de exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional. Prezenta directivă nu afectează posibilitatea statelor membre de a defini cerinţe specifice care trebuie îndeplinite prompt înainte de înlăturarea informaţiilor sau de blocare a accesului la acestea.
(47) Statele membre nu pot impune furnizorilor de servicii obligaţia de supraveghere decât în legătură cu obligaţiile cu caracter general. Aceasta nu priveşte obligaţiile de supraveghere aplicabile într-un caz specific şi, mai ales, nu afectează deciziile autorităţilor naţionale luate în conformitate cu legislaţia internă.
(48) Prezenta directivă nu aduce atingere în nici un mod posibilităţii statelor membre de a cere furnizorilor de servicii care deţin informaţii furnizate de destinatarii serviciilor lor să acţioneze cu
precauţiile care sunt de aşteptat în mod rezonabil din partea lor şi care sunt definite de legislaţia
internă în scopul de a depista şi a preveni anumite tipuri de activităţi ilicite.
[…] Articolul 1
Obiectiv şi sferă de aplicare
(1) Prezenta directivă îşi propune să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne prin asigurarea liberei circulaţii a serviciilor societăţii informaţionale între statele membre.
[…] Articolul 2
Definiţii
În sensul prezentei directive, următorii termeni au înţelesurile de mai jos:
(a) «servicii ale societăţii informaţionale»: servicii în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 98 / 34 /CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE;
(b) «furnizor de servicii»: orice persoană fizică sau juridică furnizoare de servicii ale societăţii informaţionale;
(c) «furnizor de servicii stabilit»: furnizor de servicii care desfăşoară efectiv o activitate economică utilizând un sediu stabil pe o perioadă nedeterminată. Prezenţa şi folosirea mijloacelor tehnice şi a tehnologiilor necesare furnizării serviciului nu constituie, în sine, sediu al prestatorului; […] […] Secţiunea 4: Răspunderea furnizorilor de servicii intermediari
Articolul 12
„Simpla transmitere” („Mere conduit”)
(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea într-o reţea de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului sau în furnizarea accesului la reţeaua de comunicaţii, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informaţiile transmise, cu condiţia ca furnizorul:
(a) să nu iniţieze transmiterea;
(b) să nu selecteze destinatarul transmiterii şi
(c) să nu selecteze sau să modifice informaţiile care fac obiectul transmiterii.
(2) Activităţile de transmitere şi de furnizare a accesului prevăzute la alineatul (1) includ stocarea automată, intermediară şi tranzitorie a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru executarea transmiterii în reţeaua de comunicaţii şi cu condiţia ca durata stocării să nu depăşească timpul necesar transmiterii în mod rezonabil.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.
Articolul 13
Stocarea – caching
(1) În cazul în care un serviciu al societăţii informaţionale constă în transmiterea printr-o reţea de comunicaţii a informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru stocarea automată, intermediară şi temporară a informaţiilor transmise, atâta timp cât stocarea serveşte exclusiv pentru a face mai eficientă transmiterea mai departe a informaţilor către alţi destinatari ai serviciului, la cerere, cu condiţia ca:
(a) furnizorul să nu modifice informaţia;
(b) furnizorul să îndeplinească condiţiile de acces la informaţie;
(c) furnizorul să se conformeze normelor privind actualizarea informaţiei, larg recunoscute pe scară largă şi folosite de întreprinderile din sector;
(d) furnizorul să nu împiedice folosirea licită a tehnologiei, larg recunoscută şi folosită în industrie, în scopul de a obţine date privind utilizarea informaţiei
şi
(e) furnizorul să acţioneze prompt pentru eliminarea informaţiilor pe care le-a stocat sau pentru a bloca accesul la acestea de îndată ce ia la cunoştinţă că informaţiile transmise iniţial au fost eliminate din reţea ori accesul a fost blocat sau că o instanţă sau o autoritate administrativă a dispus eliminarea informaţiei sau blocarea acesteia.
(2) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate
administrativă să solicite furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină.
Articolul 14
Stocarea – hosting
(1) Statele membre veghează ca atunci când un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiilor furnizate de un destinatar al serviciului, furnizorul acelui serviciu să nu fie responsabil pentru informaţiile stocate la cererea unui destinatar al serviciului, cu condiţia ca:
(a) furnizorul să nu aibă cunoştinţă despre activitatea sau informaţia ilicită, iar în ceea ce priveşte acţiunile în daune, să nu aibă cunoştinţă de fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia este vădit ilicită
sau
(b) furnizorul, din momentul în care ia la cunoştinţă despre acestea, acţionează prompt pentru a elimina informaţiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
(2) Alineatul (1) nu se aplică atunci când destinatarul serviciului acţionează sub autoritatea sau sub controlul furnizorului.
(3) Prezentul articol nu afectează posibilitatea ca o instanţă judecătorească sau o autoritate administrativă să impună furnizorului de servicii, în conformitate cu cadrul legislativ din statele membre, să pună capăt unei încălcări sau să o prevină şi nici nu afectează posibilitatea ca statele membre să instituie proceduri de reglementare a eliminării informaţiilor sau blocării accesului la acestea.
Articolul 15
Absenţa obligaţiei generale în materie de supraveghere
(1) Statele membre nu trebuie să impună furnizorilor obligaţia generală de supraveghere a informaţiilor pe care le transmit sau le stochează atunci când furnizează serviciile prevăzute la articolele 12, 13 şi 14 şi nici obligaţia generală de a căuta în mod activ fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activităţile sunt ilicite.
(2) Statele membre pot institui obligaţia furnizorilor de servicii ale societăţii informaţionale de a informa prompt autorităţile publice competente despre presupuse activităţi ilicite pe care le-ar desfăşura destinatarii serviciilor lor ori despre presupuse informaţii ilicite pe care aceştia le-ar furniza sau obligaţia de a comunica autorităţilor competente, la cererea acestora, informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor cu care au încheiat un acord de stocare – hosting.”
2. Directiva 98/34/CE astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE

51. Directiva 98/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informaţii în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE, prevede următoarele:
Articolul 1
„În sensul prezentei directive, termenii utilizaţi au următoarele înţelesuri:
(2) «serviciu» – orice serviciu al societăţii informaţionale, adică orice serviciu prestat în mod normal în scopul obţinerii unei remuneraţii, la distanţă, prin mijloace electronice şi la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.
În sensul prezentei definiţii:
–- «la distanţă» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părţile să fie prezente simultan;
–- «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis iniţial şi primit la destinaţie prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) şi stocarea datelor, şi este transmis integral, transferat şi recepţionat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;
–- «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin
transmiterea datelor în urma solicitării individuale.
În anexa V este prezentată o listă indicativă de servicii care nu fac obiectul prezentei definiţii.
Prezenta directivă nu se aplică:
–- serviciilor de radiodifuziune;
— serviciilor de difuzare a emisiunilor de televiziune prevăzute la litera (a) din Directiva 89/552/CEE.”
3. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
52. În hotărârea din 23 martie 2010 (cauzele conexate C-236/08―C-238/08, Google France şi Google), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că, pentru a verifica dacă răspunderea furnizorului serviciului de referenţiere ar putea fi limitată în temeiul art. 14 din Directiva 2000/31, trebuie să se examineze dacă rolul exercitat de furnizorul respectiv este neutru, adică dacă comportamentul său este pur tehnic, automat şi pasiv, presupunând lipsa cunoaşterii sau a controlului datelor pe care le stochează. Instanţa a hotărât că art. 14 din Directiva privind comerţul electronic trebuie interpretat în sensul că norma prevăzută de acest articol se aplică furnizorului unui serviciu de referenţiere pe internet atunci când acest furnizor nu a jucat un rol activ de natură să îi confere o cunoaştere sau un control al datelor stocate. Dacă acesta nu a jucat un astfel de rol, furnizorul respectiv nu poate fi ţinut răspunzător pentru datele pe care le-a stocat la cererea unei persoane care publică anunţuri, cu excepţia cazului în care, luând cunoştinţă de caracterul ilicit al acestor date sau de activităţile persoanei care publică anunţuri, acesta nu a acţionat în mod prompt pentru înlăturarea ori pentru blocarea accesului la datele respective.

53. În hotărârea din 12 iulie 2011 (cauza C-324/09, L’Oréal şi alţii), CJUE a dispus că articolul 14
alineatul (1) din Directiva 2000/31/CE trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei pieţe
online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaştere sau un control al datelor stocate. Operatorul menţionat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistenţă
constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora. Instanţa a precizat însă că, dacă operatorul pieţei online nu a jucat un asemenea rol activ şi în consecinţă, furnizarea de servicii intră în domeniul de aplicare al art. 14 alin. (1) din Directiva 2000 /31, nu se poate prevala totuşi de exonerarea de răspundere prevăzută de această dispoziţie în cazul în care a avut cunoştinţă de fapte sau de împrejurări pe baza cărora un operator economic diligent ar fi trebuit să remarce nelegalitatea ofertelor de vânzare în cauză şi, în ipoteza unei astfel de cunoştinţe, nu a acţionat prompt în conformitate cu alin. (1) lit. (b) al articolului 14 menţionat.

54. În hotărârea din 24 noiembrie 2011 (cauza C-70/10, Scarlet Extended), CJUE a dispus că nu se poate adresa unui furnizor de acces la internet o somaţie de a institui un sistem de filtrare a tuturor comunicaţiilor electronice care circulă prin intermediul serviciilor sale, în special prin folosirea
programelor informatice „peer-to-peer” care se aplică, fără deosebire, întregii sale clientele, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru perioadă nelimitată, apt să identifice în cadrul reţelei
acestui furnizor circulaţia de fişiere electronice care conţin o operă muzicală, cinematografică sau
audiovizuală cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală în
vederea blocării transferului de fişiere al căror schimb aduce atingere dreptului de autor.

55. În hotărârea din 16 februarie 2012 (cauza C-360/10, Sabam), CJUE a dispus că directivele 2000 / 31 /CE, 2001/29/CE şi 2004/48/CE se opun unei somaţii adresate de o instanţă naţională unui furnizor de servicii de stocare de a institui un sistem de filtrare a informaţiilor stocate pe serverele sale de utilizatorii serviciilor sale, care se aplică, fără deosebire, ansamblului utilizatorilor, cu titlu preventiv, pe cheltuiala sa exclusivă şi pentru o perioadă nelimitată, apt să identifice fişiere electronice care conţin opere muzicale, cinematografice sau audiovizuale cu privire la care solicitantul pretinde că deţine drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării punerii la dispoziţia publicului a respectivelor opere care încalcă dreptul de autor.

56. În hotărârea din 13 mai 2014 (cauza C-131/12, Google Spain şi Google), CJUE – învestită cu
interpretarea Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date – a dispus că activitatea unui motor de căutare pe internet trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul Directivei 95/46/CE şi că această prelucrare a datelor cu caracter personal, realizată de operatorul unui motor de căutare, poate afecta în mod semnificativ drepturile fundamentale la respectarea vieţii private şi la protecţia datelor cu caracter personal (garantate prin articolele 7 şi 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) în cazul în care căutarea cu ajutorul acestui motor este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, întrucât prelucrarea menţionată permite oricărui utilizator de internet să îşi formeze, prin intermediul listei de rezultate, o idee de ansamblu structurată cu privire la informaţiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet […] şi să stabilească astfel un profil mai mult sau mai puţin detaliat al acestei persoane. Instanţa a adăugat că efectul ingerinţei în drepturile amintite ale persoanei vizate este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea modernă internetul şi motoarele de căutare, care conferă informaţiilor cuprinse într-o asemenea listă de rezultate un caracter ubicuu. CJUE a considerat că, având în vedere gravitatea potenţială a acestei ingerinţe, ea nu poate fi justificată doar prin interesul economic al operatorului motorului. Instanţa a considerat că trebuie căutat un echilibru just între interesul legitim al utilizatorilor de internet de a avea acces la informaţie şi drepturile fundamentale ale persoanei vizate şi a stabilit că drepturile persoanei vizate protejate prevalează, ca regulă generală, asupra interesului utilizatorilor de internet, dar că acest echilibru poate să depindă însă, în cazuri particulare, de natura informaţiei în discuţie şi de caracterul sensibil al acesteia în ceea ce priveşte viaţa privată a persoanei vizate, precum şi de interesul publicului de a dispune de informaţia respectivă. CJUE a precizat că, în anumite cazuri, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine din lista de rezultate, afişată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terţi şi care conţin informaţii referitoare la această persoană, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menţionate este licită. S-a precizat că dispoziţiile sunt valabile în special atunci când datele sunt neadecvate, atunci când nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile pentru care au fost procesate şi cu timpul care s-a scurs.

57. În hotărârea din 11 septembrie 2014 (cauza C-291/13, Papasavvas), CJUE a dispus că, întrucât o societate editoare de presă care publică pe site-ul său internet versiunea electronică a unui ziar are, în principiu, cunoştinţă despre informaţiile pe care le publică şi exercită un control asupra acestora, ea nu poate fi considerată drept „furnizor intermediar”, în sensul articolelor 12-14 din Directiva 2000/31, indiferent dacă accesul la site este contra cost sau gratuit. Instanţa a concluzionat că limitările răspunderii civile prevăzute la articolele 12-14 din Directiva 2000/31 nu vizează situaţia unei societăţi editoare de presă care dispune de un site internet pe care este publicată versiunea electronică a unui ziar, această societate fiind, pe de altă parte, remunerată din veniturile generate de publicitatea comercială difuzată pe acest site, în măsura în care aceasta are cunoştinţă despre informaţiile pe care le publică şi exercită un control asupra acestora, indiferent dacă accesul la site-ul respectiv este gratuit sau contra cost.

B. Drept comparat

58. Din informaţiile de care dispune Curtea, reiese că în unele state membre atât ale Consiliului Europei, cât şi ale Uniunii Europene, Directiva privind comerţul electronic, în forma transpusă în dreptul intern, constituie un izvor primar de drept în domeniul respectiv. -De asemenea, se pare că, cu cât operatorul este mai implicat în conţinutul terţilor înainte de încărcarea lui online – prin cenzură prealabilă, prin modificarea acestuia, prin selectarea destinatarilor, prin apelul la comentarii pe teme definite în prealabil sau prin asumarea conţinutului – cu atât mai mult riscă să fie considerat răspunzător pentru acel conţinut. Unele ţări au adoptat norme suplimentare referitoare expres la procedurile pentru eliminarea conţinutului internet considerat ilicit, precum şi dispoziţii referitoare la repartizarea răspunderii în acest context.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie

59. Societatea reclamantă susţine că faptul că a fost declarată răspunzătoare pentru comentariile scrise de utilizatorii portalului internet de ştiri i-a încălcat libertatea de exprimare astfel cum este prevăzută la art. 10 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

60. Guvernul contestă acest argument.

A. Hotărârea Camerei

61. În hotărârea din 10 octombrie 2013, Camera a constatat, pentru început, divergenţa dintre părţi cu privire la rolul societăţii reclamante în speţă: în opinia Guvernului, aceasta trebuia considerată ca fiind cea care a făcut publice comentariile calomnioase; în schimb, societatea considera că în joc se afla libertatea sa de a transmite un conţinut creat şi publicat de terţi şi că nu era editorul comentariilor scrise de utilizatori. Camera nu a încercat să stabilească exact rolul ce îi trebuia atribuit în acest sens, constatând pur şi simplu că părţile nu contestă, în fond, faptul că deciziile pronunţate de instanţele
interne în speţă constituiau o ingerinţă în exercitarea, de către societatea reclamantă, a dreptului la
libertate de exprimare garantat prin art. 10 din Convenţie.

62. În ceea ce priveşte legalitatea măsurii în litigiu, Camera a respins argumentul societăţii reclamante, conform căruia ingerinţa în exercitarea, de către societate, a dreptului la libertate de exprimare nu era o măsură „prevăzută de lege”. Observând că instanţele estoniene au concluzionat că activităţile societăţii reclamante nu intrau sub incidenţa Directivei privind comerţul electronic şi nici a Legii privind serviciile societăţii informaţionale, Camera a reamintit că sarcina Curţii nu este de a se substitui instanţelor interne şi că autorităţile naţionale, în special instanţele, sunt cele care au sarcina să interpreteze legislaţia internă. Camera a mai stabilit că, coroborate cu jurisprudenţa relevantă, dispoziţiile relevante de drept civil – deşi sunt destul de generale şi nu sunt la fel de detaliate în comparaţie cu, de exemplu, Legea privind serviciile societăţii informaţionale – prevedeau clar că un editor media este răspunzător pentru declaraţiile calomnioase făcute în publicaţia media proprie.
Având în vedere faptul că societatea reclamantă era operatorul profesionist al unuia dintre cele mai
importante portaluri internet de ştiri din Estonia şi că reputaţia i se datora parţial comentariilor scrise în
secţiunea de comentarii a acestuia, Camera a considerat că societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activităţile ei şi ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, întro măsură rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea.

63. Camera a considerat că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a urmărit scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Aceasta a considerat că faptul că autorii comentariilor erau, în principiu, răspunzători pentru acestea nu exclude scopul legitim al considerării societăţii reclamante ca fiind răspunzătoare pentru orice prejudiciu adus reputaţiei şi drepturilor altora.

64. Referitor la proporţionalitatea ingerinţei în exercitarea, de către societatea reclamantă, a libertăţii sale de exprimare, Camera a reţinut că nu s-a contestat faptul că respectivele comentarii erau calomnioase. Pentru a evalua proporţionalitatea ingerinţei, Camera a examinat, în primul rând, contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a preveni
sau şterge comentariile calomnioase; în al treilea rând – răspunderea autorilor reali ai comentariilor ca
alternativă la răspunderea societăţii reclamante; în al patrulea rând – consecinţele procedurii interne
pentru societatea reclamantă.

65. În special, Camera a considerat că articolul societăţii reclamante care a înregistrat comentariile
calomnioase aborda un subiect ce prezenta un anumit grad de interes public şi că societatea reclamantă ar fi trebuit să prevadă că acesta ar putea cauza reacţii negative şi să dea dovadă de precauţie pentru a evita să fie considerată răspunzătoare pentru eventuala atingere adusă reputaţiei altora. Camera a făcut mai multe constatări: filtrul automat prealabil şi sistemul de notificare şi retragere folosite de societatea reclamantă nu asigurau o protecţie suficientă a drepturilor terţilor; publicarea articolelor de ştiri şi a comentariilor cititorilor la acele articole făcea parte din activitatea profesională a societăţii reclamante; veniturile din publicitate depindeau de numărul de cititori şi de comentarii la acele articole; societatea dispunea de mijloace pentru a exercita un control considerabil asupra comentariilor scrise de cititori şi pentru a prevedea natura comentariilor pe care le puteau genera articolele, precum şi pentru a lua măsurile tehnice sau manuale pentru a preveni afişarea publică a afirmaţiilor calomnioase. Camera a observat, în special, faptul că nu exista o posibilitate realistă de a declanşa o acţiune civilă împotriva autorilor comentariilor deoarece era foarte dificil de stabilit identitatea acestora. În fine, Camera a declarat că nu este convinsă că măsurile prin care o parte vătămată poate depune plângere numai împotriva autorilor comentariilor calomnioase i-ar fi garantat persoanei vătămate o protecţie efectivă a dreptului la respectarea vieţii private. Constatând că a fost alegerea societăţii reclamante să permită comentarii din partea utilizatorilor neînregistraţi în prealabil, Camera a considerat că societatea şi-a asumat o anumită răspundere pentru acele comentarii. Pentru toate aceste motive şi pentru valoarea modică a sumei pe care societatea a fost obligată să o plătească cu titlu de despăgubiri, Camera a hotărât că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a fost justificată şi proporţională cu scopul urmărit. Prin urmare, Camera a constatat că nu s-a încălcat art. 10 din Convenţie.

B. Argumentele părţilor în faţa Marii Camere

1. Societatea reclamantă
a) Observaţii generale

66. Societatea reclamantă susţine că, în prezent, există tot mai mulţi utilizatori de internet care generează ei înşişi conţinutul publicat pe internet şi că această contribuţie este foarte valoroasă:
comentariile la articole de ştiri sunt adesea la originea dezbaterilor importante din societate şi chiar îi
informează pe jurnalişti despre aspecte necunoscute de public, contribuind astfel la declanşarea unor
investigaţii jurnalistice. Posibilitatea ca „orice persoană” să îmbogăţească dezbaterea publică promovează democraţia şi este cea mai bună modalitate de a concretiza obiectivele libertăţii de
exprimare. Constituie o provocare, în acest context, să se asigure faptul că cei care încalcă drepturile
altora răspund pentru acţiunile lor, evitând totodată cenzura.

67. În ceea ce priveşte conţinutul generat de utilizatori, societatea reclamantă consideră că este suficient ca furnizorul de servicii de stocare-hosting să elimine imediat conţinutul imediat ce ia cunoştinţă de caracterul lui ilicit. Societatea consideră că, în cazul în care Curtea ar considera, din contră, că măsura este insuficientă, efectul ar fi fie interzicerea discursului public anonim, fie restrângerea arbitrară – de către intermediar – a libertăţii de exprimare a comentatorilor, intermediarul fiind astfel împins să greşească în sensul unei precauţii excesive pentru a evita riscul angajării răspunderii sale.

b) Cu privire la rolul Delfi

68. Societatea reclamantă a solicitat Marii Camere să examineze toate circumstanţele cauzei, inclusiv aspectul dacă aceasta ar trebui considerată o societate editoare de presă tradiţională sau un intermediar. Mai susţine că ar trebui să fie considerată nu ca o societate editoare de presă, argumentând că acest tip de societate este răspunzătoare pentru conţinutul publicat indiferent de autorul lui, ci ca un intermediar, şi că, în această calitate, a fost îndreptăţită să respecte cadrul legal precis şi previzibil care, în opinia sa, limitează obligaţia de a controla comentariile scrise de terţi. Potrivit acesteia, intermediarii nu sunt cel mai bine plasaţi pentru a judeca legalitatea conţinutului generat de utilizatori, în special în domeniul calomniei, deoarece consideră că numai victima este în măsură să spună dacă un conţinut i-a prejudiciat sau nu reputaţia.

c) Cu privire la temeiul legal

69. Societatea reclamantă a susţinut că ingerinţa în exercitarea libertăţii sale de exprimare – care
afectează în special dreptul de stocare a conţinutului şi de a permite utilizatorilor să-şi exprime opinia
– nu era prevăzută de lege. Aceasta susţine că nu este prevăzut în textele de lege sau în jurisprudenţă că intermediarii ar trebui consideraţi ca fiind editorii unui conţinut despre care nu au cunoştinţă. Din contră, legea a exclus expres posibilitatea ca furnizorii de servicii să fie consideraţi răspunzători pentru conţinutul generat de terţi. În această privinţă, societatea reclamantă citează Directiva UE privind comerţul electronic, Legea privind serviciile societăţii informaţionale din Estonia şi Declaraţia Consiliului Europei privind libertatea de comunicare pe internet. Directiva UE prevede o limitare a răspunderii în baza raportării însoţite de procedurile de eliminare a conţinutului ilicit. În acest context, răspunderea furnizorilor de servicii nu este angajată în cazul în care, de îndată ce iau efectiv cunoştinţă de activităţi ilicite, aceştia acţionează prompt pentru a elimina conţinutul respectiv sau a bloca accesul la acesta. De asemenea, înlăturarea sau blocarea conţinutului trebuie făcute cu respectarea principiului libertăţii de exprimare şi a procedurilor stabilite în acest sens la nivel naţional (considerentul 46 din preambulul directivei). Societatea reclamantă susţine că dispoziţiile pe care le invocă sunt, fără îndoială, formulate cu suficientă precizie pentru a permite cetăţenilor să îşi reglementeze conduita. Societatea susţine că astfel a acţionat în deplină conformitate cu normele de drept aplicabile din moment ce a înlăturat comentariile calomnioase în aceeaşi zi în care a primit cererea de înlăturare de la persoana care s-a considerat calomniată.

70. Societatea reclamantă adaugă că, chiar şi în cadrul dreptului pozitiv privind răspunderea delictuală, distribuitorii (servicii poştale, biblioteci, librării etc.) nu sunt consideraţi editori. Prin urmare, îi este greu să înţeleagă cum a putut Camera să considere că legislaţia privind răspunderea civilă delictuală în vigoare a fost aplicată în speţă într-un „domeniu nou corespunzător noilor tehnologii”, adică în cazul unui operator al unui portal internet de ştiri al cărui serviciu constă, în opinia sa, în a permite utilizatorilor de internet să interacţioneze între ei dar şi cu jurnaliştii şi de a comunica idei interesante pentru a încuraja dezbaterile privind chestiunile de interes public. Societatea consideră că nicio lege nu îi impune obligaţia de a controla în mod activ comentariile scrise de utilizatori.

d) Cu privire la existenţa unui scop legitim

71. Societatea reclamantă admite că ingerinţa în litigiu a urmărit un scop legitim.

e) Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică

72. Societatea reclamantă consideră că ingerinţa în litigiu nu a fost o măsură necesară într-o societate democratică. Aceasta susţine că hotărârea Camerei îi lasă doar două posibilităţi: fie să angajeze o mulţime de moderatori foarte bine instruiţi pentru a verifica, în timp real, fiecare secţiune de comentarii de la fiecare articol, precum şi pentru a depista orice mesaj care ar putea fi considerat calomnios (sau ar putea încălca drepturile de proprietate intelectuală ale altora, printre altele), astfel încât, în cele din urmă, moderatorii ar elimina din precauţie orice comentariu sensibil, limitând toate discuţiile la subiecte mai puţin controversate; fie să evite acest risc atât de mare închizând pur şi simplu aceste forumuri. În ambele cazuri, acest lucru ar echivala cu a renunţa să îi ofere cititorului obişnuit, lucru făcut posibil de tehnologie, posibilitatea de a comenta în mod liber ştirile zilei asumându-şi în mod independent răspunderea pentru propriile comentarii.

73. Societatea reclamantă susţine că hotărârea Curţii Supreme a avut un „efect inhibitor” asupra exercitării libertăţii de exprimare şi că a restrâns libertatea sa de a comunica informaţii. În opinia sa,
hotărârea introduce obligaţia de a cenzura persoanele fizice.

74. În susţinerea argumentului că ingerinţa în litigiu nu a fost necesară într-o societate democratică, societatea reclamantă invocă următoarele elemente.

75. În primul rând, utilizatorii au reacţionat în comentariile lor la un eveniment cauzat de compania
maritimă Saaremaa, nu la articol în sine. Acesta a fost echilibrat şi neutru şi a tratat un subiect care
prezenta o mare importanţă pentru locuitorii din cea mai mare insulă a Estoniei şi afecta viaţa lor de zi
cu zi. Astfel, nu articolul, ci compania maritimă este cauza reacţiilor negative din partea cititorilor.

76. În al doilea rând, societatea reclamantă a luat măsuri suficiente pentru a preveni publicarea de
comentarii calomnioase şi a le şterge pe cele care au fost totuşi scrise. În cazul de faţă, aceasta a şters comentariile respective în aceeaşi zi în care a fost sesizată despre prezenţa lor.

77. În al treilea rând, societatea reclamantă consideră că înşişi autorii comentariilor sunt cei care trebuie consideraţi răspunzători pentru conţinutul lor. Aceasta contestă concluzia Camerei, conform căreia ar fi dificil să se stabilească identitatea lor: în opinia sa, acest lucru ar fi posibil în cadrul procedurii de administrare a probelor, procedură prealabilă procesului şi desfăşurată în conformitate cu art. 244 Cod de procedură civilă; odată aflate numele şi adresele autorilor, s-ar putea declanşa acţiuni împotriva autorilor fără probleme.

78. În al patrulea rând, societatea reclamantă susţine că nicio nevoie socială imperioasă nu le impune furnizorilor de servicii obligaţia de a-şi asuma o răspundere strictă. Societatea susţine că există un consens european în a considera că niciun furnizor de servicii nu ar trebui considerat răspunzător pentru conţinutul al cărui autor nu este şi că, prin urmare, marja de apreciere de care beneficiază statele contractante în acest domeniu este restrânsă în mod necesar. De asemenea, societatea consideră că faptul că a fost obligată doar la plata unei sume modice cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit de persoana vizată în comentarii nu justifică ingerinţa în litigiu. A adăugat că, dacă ar fi beneficiat de o limitare a răspunderii, victima nu ar fi fost lipsită de o cale de atac, ci i-ar fi putut acţiona în justiţie pe autorii comentariilor. Aceasta crede că aici se stabileşte o cenzură privată, căreia i se opune, din moment ce este suficientă aplicarea unui sistem de protecţie a drepturilor terţilor bazat pe două mecanisme: un sistem de notificare şi retragere, pe de o parte, şi posibilitatea de a declanşa o acţiune în justiţie împotriva autorilor de comentarii calomnioase, pe de altă parte. În opinia sa, nu s-a stabilit în mod convingător faptul că a existat o „nevoie socială imperioasă” de a angaja răspunderea furnizorilor de servicii de internet.

79. De asemenea, societatea reclamantă subliniază importanţa pe care anonimatul o are pentru libertatea de exprimare pe internet; acesta încurajează participarea deplină a tuturor, inclusiv a membrilor grupurilor marginalizate, a dizidenţilor politici şi a avertizorilor, şi le fereşte pe aceste persoane de eventuale represalii.

80. În fine, societatea reclamantă susţine că instanţele naţionale au făcut o interpretare vădit eronată a dreptului Uniunii Europene (UE). Prin urmare, aceasta consideră că hotărârea Camerei creează un conflict de obligaţii şi o incertitudine juridică, în sensul că statele care ar respecta dreptul UE cu privire la problema răspunderii furnizorilor de servicii de stocare-hosting ar săvârşi o încălcare a Convenţiei, în timp ce cei care ar aplica criteriul prevăzut în această hotărâre ar încălca dreptul UE.

2. Guvernul
a) Observaţii generale

81. Guvernul susţine următoarele considerente în ceea ce priveşte obiectul cauzei. În primul rând, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să stabilească dreptul aplicabil pe plan intern şi să îl interpreteze. De asemenea, CJUE este cea care trebuie să interpreteze dreptul UE. În speţă, instanţele naţionale au concluzionat în decizii motivate că legea aplicabilă a fost Legea estoniană privind obligaţiile, nu Directiva privind comerţul electronic sau Legea privind serviciile societăţii informaţionale. Marea Cameră ar trebui să plece de la acelaşi principiu; nu pot fi admisibile afirmaţiile societăţii reclamante privind aplicabilitatea dreptului comunitar. În al doilea rând, Guvernul susţine că, deoarece există diferite tipuri de portaluri internet, problema răspunderii operatorilor acestora nu poate fi tratată în mod global. Prezenta cauză are ca obiect doar activităţile portalului Delfi în perioada în litigiu. În acest sens, Guvernul subliniază faptul că societatea Delfi a invitat în mod activ cititorii să comenteze articolele, articole pe care ea însăşi le-a ales şi le-a publicat în acelaşi loc în care au fost scrise comentariile la acestea, care au fost scrise sub anonimat şi puteau fi modificate şi şterse doar de către societate. Acesta este contextul specific în care ar trebui evaluată răspunderea societăţii reclamante.

82. Guvernul observă că nu se contestă caracterul calomnios al comentariilor în litigiu.

83. Contrazicând afirmaţiile societăţii reclamante, Guvernul susţine că aceasta nu era obligată să refuze comentariile anonime ori să-şi modifice modelul de afaceri. Din contră, Delfi rămâne cel mai mare portal internet din Estonia, în continuare există posibilitatea de a scrie comentarii anonime, iar numărul de comentarii scrise lunar a crescut de la 190 000 în 2009 la 300 000 în 2013. Potrivit unui articol publicat la 26 septembrie 2013, Delfi ştergea 20 000 – 30 000 de comentarii în fiecare lună (adică 7-10% din numărul total de comentarii). Postimees, al doilea portal ca mărime, ştergea până la 7% din cele 120 000 de comentarii scrise. Fiecare dintre cele două portaluri avea cinci angajaţi pentru a elimina comentariile calomnioase. În decembrie 2013, Delfi a început să utilizeze o secţiune de comentarii în două părţi pentru a separa comentariile utilizatorilor înregistraţi de comentariile utilizatorilor anonimi.

b) Cu privire la temeiul legal

84. Guvernul susţine că ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”. Acesta se întemeiază pe legislaţia şi jurisprudenţa interne, rezumate la pct. 32-36, 38 şi 39 din hotărârea Camerei, precum şi pe jurisprudenţa Curţii în materie, menţionată tot în hotărârea Camerei. Afirmă că în Estonia nu există
jurisprudenţă în temeiul căreia societatea Delfi – care îi invita pe cititori să scrie comentarii la articole
pe care ea însăşi le selecta şi le publica – ar fi putut să presupună că, deoarece articolele publicate se
încadrau în contextul noilor mijloace de comunicare, proprietarul unui portal internet nu poate fi
considerat răspunzător pentru prejudiciul cauzat de comentariile la articolele sale. În opinia sa,
comentariile făceau parte integrantă din ştirile publicate şi, în plus, numai Delfi putea să le administreze. De asemenea, într-o perioadă în care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti interne în cauza Delfi, ar fi fost mai mult decât clar că mijloacele de comunicare prin internet au o influenţă mare asupra publicului şi că, pentru a proteja viaţa privată a terţilor, era totodată necesar să se aplice normele în materie de răspundere a acestor noi mijloace de comunicare.

85. Guvernul reiterează că trebuie ignorate trimiterile la dreptul UE şi la Legea privind serviciile societăţii informaţionale pe care societatea reclamantă le-a citat. Acesta susţine că Marea Cameră se
poate pronunţa doar asupra aspectului dacă efectele interpretării asupra Legii privind obligaţiile de către instanţele naţionale sunt compatibile cu art. 10 § 2 din Convenţie, precum şi că aceasta nu se poate pronunţa cu privire la legislaţia pe care instanţele au declarat-o inaplicabilă. Acesta a adăugat că instanţele naţionale au acordat o atenţie suficientă clarificării aspectului dacă societatea reclamantă
trebuia considerată ca fiind un furnizor de servicii de stocare-caching sau de servicii de stocarehosting, pentru a concluziona că nu era cazul. În special, în caz de stocare-hosting, furnizorul de servicii oferă doar un serviciu de stocare a datelor, în timp ce datele stocate, inserarea, modificarea, ştergerea şi conţinutul acestora rămân sub controlul utilizatorilor serviciului. În schimb, în secţiunea de comentarii din portalul Delfi, cei care scriau comentarii pierdeau controlul asupra comentariilor de îndată ce le adăugau şi nu mai puteau modifica sau şterge propriile comentarii. Instanţele naţionale au luat în considerare, de asemenea, celelalte aspecte ale cauzei: Delfi a ales articolele şi titlurile acestora; i-a invitat pe cititori să scrie comentarii în conformitate cu regulile stabilite chiar de societate, potrivit cărora comentariile trebuie să aibă legătură cu articolul; a obţinut venituri din publicitate cu atât mai mari cu cât numărul de comentarii la articole era mai mare; şi, în final, a verificat unele comentarii. Pe această bază, instanţele naţionale au concluzionat că societatea reclamantă nu a acţionat ca simplu furnizor de servicii tehnice intermediare şi nu ar putea fi considerată ca furnizor de servicii de stocare-cache sau ca furnizor de servicii de stocare-hosting. Guvernul a adăugat că CJUE nu a avut niciodată de soluţionat o cauză similară cauzei Delfi şi că, în orice caz, chiar dacă jurisprudenţa CJUE – de exemplu, L’Oréal şi alţii – era relevantă în prezenta cauză, se impunea concluzia că rolul jucat de Delfi a fost unul activ şi că, prin urmare, societatea reclamantă nu putea beneficia de exonerarea de răspundere prevăzută în Directiva privind comerţul electronic.

c) Cu privire la existenţa unui scop legitim

86. Guvernul susţine că ingerinţa în exercitarea, de către societatea reclamantă, a drepturilor protejate prin art. 10 a urmărit un scop legitim, şi anume protejarea onoarei altora.

d) Cu privire la necesitatea acestei măsuri într-o societate democratică

87. În ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei în litigiu într-o societate democratică, Guvernul subliniază de la început importanţa unui echilibru just între drepturile garantate de art. 10 şi, respectiv, de art. 8 din Convenţie.

88. Guvernul se bazează foarte mult pe raţionamentul expus în acest sens în hotărârea Camerei. În plus, acesta invocă următoarele argumente.

89. În primul rând, în ceea ce priveşte contextul comentariilor, Guvernul observă că instanţele naţionale au acordat importanţă faptului că selectarea şi publicarea articolelor de ştiri, ca şi publicarea comentariilor cititorilor în aceeaşi secţiune făceau parte din activitatea profesională de publicare de
informaţii exercitată de societatea reclamantă. Adaugă că Delfi îi invita pe cititori să comenteze articolele, cu titlu provocator deseori, şi că afişa numărul de comentarii pe pagina principală imediat sub titlul fiecărui articol, cu caractere roşii şi aldine, astfel încât să genereze şi mai multe comentarii, contribuţii care îi aduceau venituri din publicitate.

90. În al doilea rând, în ceea ce priveşte măsurile aplicate de societatea reclamantă, Guvernul consideră că este important să asigure protecţia terţilor în domeniul internetului, devenit un mijloc de comunicare în masă deschis majorităţii populaţiei şi utilizat zi de zi. Adaugă că răspunderea societăţii reclamante pentru comentarii rezultă, de asemenea, în mod clar din faptul că autorii lor nu puteau să le modifice şi nici să le elimine după ce acestea erau publicate în portalul de ştiri; numai Delfi avea mijloacele tehnice pentru aşa ceva. De asemenea, acesta consideră că tot ce se publică pe Internet se răspândeşte atât de rapid încât măsurile luate câteva săptămâni sau chiar câteva zile mai târziu pentru a proteja onoarea persoanelor vizate nu mai sunt suficiente pentru că, în acest stadiu, comentariile calomnioase au ajuns deja la public şi au cauzat un prejudiciu. Precizează că cele mai mari portaluri de ştiri internaţionale nu permit adăugarea de comentarii sub anonimat (respectiv comentarii scrise de utilizatori neînregistraţi) şi citează o opinie conform căreia tendinţa este de a nu se mai permite anonimatul. De asemenea, acesta precizează că deseori comentariile scrise sub protecţia anonimatului sunt mai calomnioase decât cele scrise de utilizatorii înregistraţi şi că afirmaţiile virulente atrag mai mulţi cititori. Potrivit acestuia, tocmai din acest motiv portalul Delfi a devenit notoriu.

91. În al treilea rând, în ceea ce priveşte răspunderea autorilor comentariilor, Guvernul susţine că, în cadrul acţiunilor civile, care sunt preferabile acţiunilor penale în materie de calomnie, nu sunt posibile măsuri de cercetare precum instituirea unei supravegheri. În ceea ce priveşte procedura de administrare a probelor prealabilă procesului, Guvernul consideră că nu este vorba de o soluţie rezonabilă în cazul comentariilor anonime: în primul rând, nu se poate determina întotdeauna adresa IP (Internet Protocol) a calculatorului utilizat pentru scrierea comentariului – de exemplu în cazul în care datele referitoare la utilizator sau la comentariu au fost şterse sau dacă s-a folosit un server intermediar (proxy) anonim; pe de altă parte, chiar şi în ipoteza că se reuşeşte identificarea calculatorului utilizat, poate fi totuşi imposibil de identificat persoana care a scris comentariul – de exemplu în cazul în care s-a folosit un calculator public, un punct de conectare (hotspot) Wi-Fi, o adresă IP dinamică sau un server situat într-o ţară străină ori din alte motive tehnice.

92. În al patrulea rând, în ceea ce priveşte consecinţele acţiunii interne pentru societatea reclamantă, Guvernul susţine că Delfi nu a fost obligată să îşi schimbe modelul de afaceri ori să interzică orice comentariu anonim. Numărul total de comentarii publicate în portal a crescut chiar – este vorba în principal de comentarii anonime – deşi Delfi avea angajaţi deja cinci moderatori. De asemenea, Guvernul subliniază că această constatare a răspunderii societăţii nu are ca obiect obligarea acesteia la plata de despăgubiri exemplare sau punitive: suma pe care Delfi a fost obligată să o plătească cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral este de altfel derizorie (320 EUR) şi, în jurisprudenţa ulterioară (a se vedea supra, pct. 43), instanţele au hotărât că o constatare a unei încălcări sau ştergerea comentariului în litigiu poate constitui o reparaţie suficientă. În concluzie, Guvernul susţine că faptul că societatea reclamantă a fost declarată responsabilă civilmente nu a avut un „efect inhibitor” asupra libertăţii de exprimare, ci a fost o măsură justificată şi proporţională.

93. În cele din urmă, referindu-se la legile şi practicile din mai multe state europene, Guvernul susţine că nu există la nivel european un consens cu privire la scutirea de răspundere a proprietarului unui portal internet care acţionează ca furnizor de servicii de conţinut şi distribuitor de comentarii anonime la propriile sale articole şi nici vreo tendinţă în acest sens.

C. Observaţiile intervenienţilor

1. Helsinki Foundation for Human Rights (Fundaţia Helsinki pentru drepturile omului)

94. Fundaţia Helsinki pentru drepturile omului din Varşovia subliniază că există diferenţe între internet şi mijloacele de comunicare tradiţionale. Aceasta consideră că furnizorii de servicii online, precum Delfi, joacă simultan două roluri: pe de o parte, cel de furnizor de servicii de conţinut în ceea ce priveşte articolele pe care le publică; pe de altă parte, cel de furnizor servicii de stocare în ceea ce priveşte comentariile scrise de terţi. Aceasta susţine că moderarea conţinutului generat de utilizatorii de internet şi capacitatea de a bloca accesul la acest conţinut nu trebuie considerate ca o exercitare a unui control editorial efectiv. Furnizorii de servicii intermediare nu ar trebui comparaţi cu mass-media tradiţionale şi nici supuşi aceluiaşi regim de răspundere ca şi acestea.

95. Fundaţia Helsinki consideră că autorii comentariilor calomnioase sunt cei care trebuie să poarte
răspunderea pentru acestea şi că statul ar trebui să stabilească un cadru normativ care să îi identifice
şi să îi acţioneze în justiţie pe autorii infracţiunilor online. Cu toate acestea, fundaţia consideră că
posibilitatea de a publica anonim conţinutul pe internet trebuie considerată ca fiind valoroasă.
2. Article 19 (Articolul 19)

96. Articolul 19 consideră că una dintre caracteristicile cele mai inovatoare ale internetului este uşurinţa cu care oricine poate, prin acest mijloc, să comunice punctul său de vedere lumii întregi, fără a fi obligat să obţină aprobarea prealabilă a unui editor. Platformele de comentarii permit şi încurajează dezbaterea publică în cea mai pură formă, iar asta are puţin de a face cu comunicarea de informaţii de actualitate. De fapt şi de formă, secţiunea dedicată comentariilor de pe website-urile de ştiri ar trebui văzută mai degrabă ca un semn că ziarele îşi însuşesc modelul de dezbatere privată apărut pe internet, nu invers. Articolul 19 consideră că faptul de a considera website-urile răspunzătoare pentru comentariile scrise de utilizatori ar echivala cu a le impune o sarcină inacceptabilă.

97. Potrivit Articolului 19, Directiva privind comerţul electronic a fost concepută pentru a împiedica
posibilitatea ca website-urile să fie trase la răspundere pentru comentariile scrise de vizitatori, indiferent de conţinutul lor. Articolul 19 consideră că, deşi website-urile de ştiri trebuie să rămână supuse normelor obişnuite privind răspunderea pentru articolele pe care le publică, cu toate acestea, în ceea ce priveşte secţiunile lor de comentarii, acestea trebuie să fie considerate ca fiind gazde (hosts), nu editori. În calitate de gazde (hosts), website-urile ar trebui, în principiu, în opinia sa, să nu fie considerate răspunzătoare pentru conţinutul generat de utilizatori atunci când nu sunt direct implicate în modificarea acestui conţinut. Articolul 19 consideră că gazdele nu ar trebui să fie trase la răspundere atunci când au luat toate măsurile rezonabile pentru a elimina conţinutul în momentul sesizării şi nici să fie considerate automat răspunzătoare pentru simplul motiv că au decis să nu şteargă un comentariu care le-a fost sesizat.

3. Access

98. În opinia Access, folosirea anonimatului şi pseudonimelor încurajează exercitarea unor drepturi
fundamentale, precum dreptul la viaţă privată şi dreptul la libertate de exprimare. În opinia sa, o
interdicţie legală privind utilizarea anonimă a internetului ar constitui o încălcare a dreptului la
respectarea vieţii private şi a dreptului la libertatea de exprimare, drepturi protejate de art. 8 şi art. 10
din Convenţie, iar aplicarea unor restricţii generale asupra posibilităţii de a se exprima sub protecţia
anonimatului sau a unui pseudonim ar aduce atingere înseşi esenţei acestor drepturi. Access
menţionează, de asemenea, o linie de jurisprudenţă care, în mai multe ţări, a protejat de mult timp dreptul la comunicare anonimă, online şi offline.

99. De asemenea, Access subliniază că serviciile concepute pentru a oferi un nivel mai mare de
confidenţialitate şi de anonimat pe internet au câştigat popularitate în urma dezvăluirilor care arătau o
supraveghere masivă a utilizatorilor de servicii conectate online. Aceasta adaugă că aplicarea de restricţii la exprimarea pe internet persoanelor identificate ar prejudicia economia digitală. Organizaţia citează unele cercetări care au concluzionat că cei mai importanţi contribuitori online au fost cei care folosesc pseudonime.

100. În ceea ce priveşte obligaţia utilizatorului de a folosi identitatea sa reală, Access precizează că aplicarea acestei măsuri în China a determinat o scădere dramatică a numărului de comentarii publicate. De asemenea, experimentul a demonstrat în Coreea că această obligaţie nu a făcut posibilă îmbunătăţirea semnificativă a comentariilor, ci a dus la discriminare faţă de societăţile locale de internet, utilizatorii îndreptându-se în acest caz către platforme internaţionale care au permis în
continuare publicarea de comentarii sub anonimat ori sub pseudonim.

4. Media Legal Defence Initiative

101. Media Legal Defence Initiative (MLDI) a prezentat observaţii în numele a 28 de organizaţii
neguvernamentale şi editori media. MLDI observă faptul că marea majoritate a mijloacelor de comunicare online permit cititorilor să comenteze conţinutul publicat. Datorită posibilităţii de a scrie
comentarii, cititorii pot dezbate ştirile între ei dar şi împreună cu jurnaliştii. Astfel, mass-media nu mai
reprezintă un flux de comunicare cu sens unic, ci devin o formă de discurs participativ care dă cuvântul cititorilor şi permite exprimarea unor puncte de vedere diferite.

102. MLDI observă că limita dintre acces şi conţinut tinde să se estompeze şi că „intermediarii” includ serviciile de căutare avansată, website-urile de vânzare şi cumpărare online, aplicaţiile Web 2.0 şi website-urile reţelelor sociale. Din perspectiva utilizatorilor, toate aceste servicii facilitează accesul la conţinut şi utilizarea acestuia, fiind de o importanţă crucială pentru exercitarea dreptului la libertatea
de exprimare.

103. MLDI susţine că este sarcina statelor să instituie un cadru normativ care să protejeze şi să promoveze libertatea de exprimare garantând în acelaşi timp alte drepturi şi interese. Această organizaţie prezintă detaliat cadrul normativ instituit pentru răspunderea intermediarilor în SUA şi UE.
Organizaţia observă că abordarea americană şi abordarea europeană sunt diferite dar totuşi similare în măsura în care ambele recunosc că este esenţial un anumit nivel de protecţie al intermediarilor şi că intermediarii nu sunt obligaţi să monitorizeze conţinutul generat de utilizatorii de internet. De asemenea, organizaţia observă că, în anumite state membre, procedurile de notificare şi retragere au
avut efectul de a impune intermediarilor o răspundere excesivă şi de a retrage conţinut legitim.

104. MLDI prezintă, de asemenea, bunele practici care apar în domeniul reglementării de către mijloacele de comunicare a conţinutului creat de utilizatorii de internet. Aceasta subliniază că
majoritatea publicaţiilor din America de Nord şi Europa nu filtrează şi nu controlează comentariile
înainte de a apărea online, dar aplică moderarea ulterioară. Numeroase mijloace de comunicare online folosesc totodată programe de filtrare şi recurg la mecanisme concepute pentru a bloca posibilitatea de a adăuga comentarii în cazul utilizatorilor care încalcă în mod repetat regulile. Majoritatea mijloacelor de comunicare online, inclusiv marile portaluri de ştiri din Europa, impun obligaţia de înregistrare utilizatorilor care doresc să scrie un comentariu, dar nu şi obligaţia de a-şi dezvălui adevărata identitate.

5. EDIMA, CCIA Europa şi EuroISPA

105. European Digital Media Association (EDiMA), Computer and Communications Industry Association (CCIA Europe) şi EuroISPA, o grupare paneuropeană de asociaţii de furnizori europeni de
servicii de internet, au prezentat observaţii comune.

106. Aceste asociaţii precizează că în prezent se deduce – din legislaţie, din acordurile internaţionale şi recomandările internaţionale – un echilibru prin care, în primul rând, răspunderea furnizorilor de servicii de stocare-hosting nu poate fi angajată pentru un conţinut despre care nu au „cunoştinţă reală”; în al doilea rând, statele nu pot impune furnizorilor de servicii de stocare-hosting obligaţia de a efectua o verificare generală a conţinutului.

107. Asociaţiile observă că, chiar dacă unele informaţii online provin din surse tradiţionale precum ziarele, şi pe bună dreptate sunt reglementate de legislaţia aplicabilă editorilor, o mare cantitate de conţinut online provine mai degrabă de la persoane care îşi pot exprima astfel punctul de vedere, fără
a fi nevoite să recurgă la editurile tradiţionale. Forumurile de comentarii sunt fundamental diferite de
publicaţiile tradiţionale în sensul că, spre deosebire de acestea, forumurile permit exercitarea dreptului
la replică.

108. Intervenientele consideră că, din punct de vedere tehnologic, nu se poate face deosebire între tehnicile şi procedurile de operare a unui forum de discuţii privind ştirile online, precum Delfi, şi
serviciile de stocare-hosting, precum platformele de media/reţele sociale, bloguri/microbloguri şi alte
website-uri similare. Conţinutul creat şi distribuit electronic de utilizatori va fi făcut public automat, fără
intervenţia vreunei persoane. Pentru numeroşi furnizori de servicii de stocare-hosting, considerentele
de scară fac practic imposibilă exercitarea de către persoane a supravegherii prealabile asupra întregului conţinut generat de utilizatori. Pentru website-urile mici şi societăţile comerciale tinere (startup), controlarea conţinutului riscă să fie extrem de dificilă şi să aibă un cost prohibitiv.

109. În opinia intervenientelor, cadrul legal şi practica în materie de stocare-hosting de conţinut pe internet în legislaţia UE şi diverse legislaţii naţionale prevăd un sistem de notificare şi retragere. Acest
echilibru între răspunderea utilizatorilor de internet şi răspunderea furnizorilor de servicii de stocare permit platformelor să identifice şi să înlăture afirmaţiile calomnioase şi alte afirmaţii ilicite, lăsând
totuşi utilizatorilor posibilitatea de a discuta liber subiecte controversate care sunt supuse dezbaterii publice; astfel, operarea platformelor de discuţii devine posibilă pe scară largă.

D. Motivarea Curţii

1. Observaţii preliminare şi întinderea competenţei Curţii

110. Pentru început, Curtea observă că posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet
constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertăţii de exprimare. Acesta este un fapt
necontestat, recunoscut de Curte în mai multe rânduri [Ahmet Yıldırım împotriva Turciei, nr. 3111/10,
pct. 48, CEDO 2012; Times Newspapers Ltd (nr. 1 şi 2) împotriva Regatului Unit, nr. 3002/03 şi 23676 /03, pct. 27, CEDO 2009]. Cu toate acestea, beneficiile acestui mijloc de comunicare sunt însoţite de o serie de riscuri. Afirmaţiile vădit ilicite, mai ales afirmaţiile calomnioase, care instigă la ură sau la violenţă, se pot difuza ca niciodată până acum în întreaga lume în câteva secunde şi, uneori, rămân online pentru o lungă perioadă de timp. Acestea sunt cele două realităţi contradictorii care se află în centrul acestei cauze. Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza Convenţiei şi având în vedere că drepturile pe care aceasta le protejează, respectiv, la art. 10 şi art. 8 merită acelaşi respect, este necesar să se găsească un echilibru care păstrează esenţa fiecăruia dintre aceste drepturi. Astfel, deşi recunoaşte beneficiile semnificative pe care internetul le oferă pentru exercitarea libertăţii de exprimare, Curtea consideră că trebuie păstrată, în principiu, posibilitatea ca persoanele vătămate în urma declaraţiilor calomnioase sau a altor tipuri de conţinut ilicit să introducă o acţiune în răspundere care să poată constitui o cale de atac efectivă împotriva încălcării drepturilor personalităţii.

111. Pe această bază şi având în vedere, în special, că este prima dată când este învestită cu examinarea unui capăt de cerere ţinând de acest domeniu al inovaţiei tehnologice în plină evoluţie, Curtea consideră că este necesar să definească întinderea motivării sale în lumina faptelor din
prezenta cauză.

112. În primul rând, Curtea observă că Curtea Supremă (la pct. 14 din hotărârea din 10 iunie 2009, citat la pct. 31 supra) s-a exprimat astfel: „Publicarea de ştiri şi comentarii pe un portal internet reprezintă, de asemenea, o activitate jurnalistică. Cu toate acestea, natura mass-media pe internet face imposibil să i se pretindă în mod rezonabil operatorului unui portal să modifice comentariile anterior publicării lor ca şi când website-ul ar fi o publicaţie de presă scrisă. Deşi editorul [unui articol de presă scrisă] se află, deoarece le supune controlului editorial, la originea publicării comentariilor, într-un portal internet, cu toate acestea, autorii comentariilor sunt cei aflaţi la originea publicării lor şi cei care le pun la dispoziţia publicului prin intermediul portalului. Operatorul portalului nu este aşadar persoana căreia i se dezvăluie informaţia. Cu toate acestea, din cauza interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul de publicaţii tipărite, cât şi operatorul unui portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informaţii pentru acele comentarii în calitate de profesionişti.”

113. Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune în discuţie distincţia făcută de judecătorii Curţii Supreme în acest raţionament. Dimpotrivă, aceasta consideră că punctul de plecare al reflecţiei acestora, şi anume recunoaşterea diferenţelor dintre operatorul unui portal şi editorul tradiţional, este în concordanţă cu instrumentele internaţionale în acest domeniu, instrumente în care se observă o anumită tendinţă către stabilirea unei distincţii între principiile juridice care reglementează activitatea mijloacelor de comunicare tipărite şi audiovizuale tradiţionale, pe de o parte, şi activitatea mijloacelor
de comunicare pe internet, pe de altă parte. În recenta Recomandare a Comitetului de Miniştri către
statele membre ale Consiliului Europei cu privire la noul concept de mass-media, această distincţie este formulată astfel: „În cadrul unei abordări diferenţiate şi graduale, fiecare actor ale cărui servicii sunt identificate ca media sau ca activitate intermediară ori auxiliară beneficiază atât de forma corespunzătoare (diferenţiată), cât şi de nivelul corespunzător (gradual) de protecţie, iar
responsabilităţile fiecăruia sunt de asemenea delimitate în conformitate cu art. 10 din Convenţia
europeană a drepturilor omului şi cu alte norme relevante adoptate de Consiliul Europei” [pct. 7 din
anexa la Recomandarea CM/Rec(2011)7, citat la pct. 46 supra]. Prin urmare, Curtea consideră că, din
cauza naturii speciale a internetului, „îndatoririle şi responsabilităţile” pe care trebuie să şi le asume un
portal internet de ştiri, în sensul art. 10, pot fi într-o anumită măsură diferite de cele ale unui editor
tradiţional în ceea ce priveşte conţinutul furnizat de terţi.

114. În al doilea rând, Curtea observă că Curtea Supremă a declarat: „Evaluarea juridică a celor douăzeci de comentarii injurioase, făcută de instanţele [inferioare], este întemeiată. Acestea au ajuns, în mod întemeiat, la concluzia că aceste comentarii erau calomnioase deoarece erau vulgare, aduceau atingere demnităţii umane şi conţineau ameninţări” (pct. 15 din hotărâre, citat la pct. 31 supra). Curtea Supremă a reiterat, la pct. 16 din hotărârea sa, că respectivele comentarii încalcă „demnitatea umană” şi sunt „vădit ilicite”. Curtea observă că această caracterizare şi această analiză a naturii ilicite a comentariilor (a se vedea supra, pct. 18) se bazează în mod clar pe faptul că majoritatea acestora se interpretează la prima vedere ca instigare la ură sau la violenţă împotriva lui L.

115. În consecinţă, Curtea consideră că prezenta cauză are ca obiect „îndatoririle şi responsabilităţile”, în sensul art. 10 § 2 din Convenţie, care le revin portalurilor internet de ştiri atunci când oferă, în scopuri comerciale, o platformă pentru publicarea de comentarii de către utilizatori cu privire la informaţiile publicate anterior şi când unii utilizatori – înregistraţi sau anonimi – scriu comentarii vădit ilicite care încălcă drepturile personalităţii terţilor şi care constituie un discurs instigator la ură şi instigare la violenţă împotriva acestor terţi. Curtea subliniază că prezenta cauză are ca obiect un important portal internet de ştiri operat în mod profesionist şi în scopuri comerciale, care publică informaţii de actualitate redactate de serviciile sale şi invită cititorii să le comenteze.

116. Prin urmare, prezenta cauză nu are ca obiect alte tipuri de forumuri internet care pot să publice comentarii scrise de utilizatori – ca de exemplu forumurile de discuţii sau website-urile de avizier electronic, unde utilizatorii îşi pot exprima liber ideile cu privire la orice subiect fără ca discuţia să fie dirijată prin intervenţiile administratorului forumului sau platformele de reţele sociale unde furnizorul platformei nu produce niciun conţinut şi unde furnizorul de conţinut poate fi o persoană privată care administrează un website sau un blog în timpul său liber.

117. De asemenea, Curtea reaminteşte că portalul de ştiri al societăţii reclamante era unul dintre cele mai mari mijloace de comunicare pe internet din ţară; acesta avea numeroşi cititori, iar natura polemică a comentariilor scrise aici a fost subiectul unor preocupări exprimate public (supra, pct. 15). În plus, după cum s-a subliniat mai sus, comentariile în litigiu, astfel cum au fost examinate de Curtea Supremă, au constat, în principal, în discurs instigator la ură şi afirmaţii care instigau direct la violenţă. Astfel, nu era necesară supunerea lor unei analize lingvistice sau juridice pentru a stabili că sunt ilicite: caracterul lor ilicit acestora reieşea la prima vedere. Acestea fiind spuse, Curtea va proceda la examinarea capetelor de cerere formulate de societatea reclamantă.

2. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

118. Curtea observă că părţile nu contestă faptul că hotărârile pronunţate de instanţele naţionale au constituit o ingerinţă în exercitarea, de către societatea reclamantă, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 din Convenţie. Curtea nu constată niciun motiv pentru a desprinde o
concluzie diferită.

119. Pentru a fi în conformitate cu Convenţia, ingerinţa trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească unul sau mai multe dintre scopurile legitime vizate de art. 10 § 2 şi să fie „necesară într-o societate democratică”.

3. Cu privire la legalitatea ingerinţei

120. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege” de la art. 10 impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei legal în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabililor şi previzibilă în efectele ei [a se vedea, printre altele, VgT Verein gegen Tierfabriken împotriva Elveţiei, nr. 24699/94, pct. 52, CEDO 2001-VI; Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000-V; Gawęda împotriva Poloniei, nr. 26229/95, pct. 39, CEDO 2002-II; Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. Cu toate acestea, este în primul rând de competenţa autorităţilor naţionale, în special a instanţelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern [Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 140, CEDO 2012; Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176-A; Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, pct. 59, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II].

121. Una din cerinţele care decurg din formularea „prevăzută de lege” este previzibilitatea. Astfel, o normă nu poate fi considerată „lege” în sensul art. 10 § 2 decât dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi reglementeze conduita; acesta trebuie să fie în măsură – la nevoie, cu ajutorul unor îndrumări corespunzătoare – să prevadă, într-un grad rezonabil în acele circumstanţe, consecinţele pe care o acţiune le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Certitudinea, deşi dezirabilă, este uneori însoţită de o rigiditate excesivă; însă legea trebuie să fie în măsură să se adapteze la schimbările de situaţie. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mică măsură, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică [a se vedea, de exemplu, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 41, CEDO 2007- IV; Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano, citată anterior, pct. 141].

122. Nivelul preciziei legislaţiei interne – care nu poate în niciun caz să prevadă fiecare eventualitate – depinde într-o mare măsură de conţinutul legii în cauză, de domeniul pe care este menită să îl acopere şi de numărul şi statutul persoanelor cărora li se adresează (Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano, citată anterior, pct. 142). Curtea a declarat în alte rânduri că este de aşteptat din partea persoanelor care desfăşoară o activitate profesională, care sunt obişnuite cu obligaţia de a acţiona cu un nivel ridicat de precauţie atunci când îşi exercită meseria, să fie foarte atente când evaluează riscurile pe care le implică activitatea (Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July, citată anterior, pct. 41, cu trimiterile la Cantoni împotriva Franţei, 15 noiembrie 1996, pct. 35, Culegere 1996-V; Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 43-45, CEDO 2004-VI).

123. În prezenta cauză, opiniile părţilor erau diferite cu privire la măsura în care ingerinţa în libertatea de exprimare a societăţii reclamante era „prevăzută de lege”. Societatea reclamantă susţine că nicio normă de drept intern nu prevedea că un intermediar trebuie considerat editorul profesional al
comentariilor scrise de terţi pe website-ul său, indiferent dacă a avut sau nu cunoştinţă de conţinutul lor exact. Din contră, aceasta susţine că atât dreptul intern, cât şi legislaţia europeană cu privire la furnizorii de servicii de internet interzic expres tragerea acestora la răspundere pentru conţinutul generat de terţi.

124. Guvernul, la rândul său, se referă la dispoziţiile relevante din dreptul civil şi jurisprudenţa naţională, în conformitate cu care editorii de publicaţii sunt – în opinia sa – răspunzători pentru
publicaţiile lor în egală măsură cu autorii acestora. Acesta adaugă că nu există jurisprudenţă în temeiul căreia societatea reclamantă ar fi putut să presupună că, deoarece articolele publicate se încadrau în contextul noilor mijloace de comunicare, proprietarul unui portal internet de ştiri nu este răspunzător pentru comentariile generate de articolele sale. Consideră că Curtea ar trebui să plece de la faptele constatate şi de la legislaţia aplicată şi interpretată de instanţele naţionale, nu să ia în considerare trimiterile făcute de societatea reclamantă la dreptul comunitar. De altfel, acesta consideră că dispoziţiile de drept comunitar invocate de societatea reclamantă confirmă în realitate interpretările şi concluziile instanţelor naţionale.

125. Curtea observă că diferenţa de opinie între părţi cu privire la dreptul care trebuie aplicat rezultă din diferenţa lor de opinie privind clasificarea societăţii reclamante. Societatea se consideră un intermediar în ceea ce priveşte comentariile terţilor; Guvernul este de părere că ar trebui considerată ca un editor media, inclusiv în privinţa comentariilor.

126. Curtea a observat (supra, pct. 112 şi 113) că Curtea Supremă a recunoscut diferenţele dintre rolurile aparţinând editorului de publicaţii tipărite şi, respectiv, operatorului unui portal internet care prezintă publicaţii mass-media în scopuri comerciale, dar a constatat totodată că, din cauza „interesului economic pe care îl reprezintă pentru ei publicarea comentariilor, atât editorul de publicaţii tipărite cât şi operatorul unui portal internet sunt editori/cei care dezvăluie informaţii pentru acele comentarii în calitate de profesionişti” în sensul art. 1047 din Legea privind obligaţiile (pct. 14 din hotărâre, citat la pct. 31 supra).

127. Curtea consideră că, în esenţă, societatea reclamantă susţine că instanţele naţionale nu ar fi trebuit să aplice, în circumstanţele cauzei, dispoziţiile generale ale Legii privind obligaţiile, ci dispoziţiile legislaţiei naţionale şi europene cu privire la furnizorii de servicii de internet. În mod similar Camerei, Marea Cameră reaminteşte, în acest context, faptul că nu este de competenţa să se substituie instanţelor interne. Este, în primul rând, de competenţa autorităţilor naţionale, în special a instanţelor, să interpreteze şi să aplice dreptul intern [a se vedea, printre altele, Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano, citată anterior, pct. 140; Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 35, CEDO 1999-III]. De asemenea, Curtea reiterează că nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la oportunitatea tehnicilor alese de legiuitorul statului pârât pentru a reglementa un anumit domeniu; rolul său se limitează la a verifica dacă metodele adoptate şi efectele acestora sunt în conformitate cu Convenţia [Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44158/98, pct. 67, CEDO 2004-I]. Astfel, Curtea se va limita la a verifica dacă aplicarea de către Curtea Supremă a dispoziţiilor generale din Legea privind obligaţiile în situaţia societăţii reclamante a fost previzibilă în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.

128. În baza dispoziţiilor relevante din Constituţie, Legea privind Codul civil (principii generale) şi Legea privind obligaţiile (supra, pct. 33-38), astfel cum au fost interpretate şi aplicate de instanţele naţionale, societatea reclamantă a fost considerată o societate editoare de presă şi a fost declarată răspunzătoare pentru publicarea unor comentarii vădit ilicite. Instanţele naţionale au ales să aplice aceste norme după ce au constatat că reglementarea specială prevăzută în Legea privind serviciile societăţii informaţionale, care a transpus în legislaţia estoniană Directiva privind comerţul electronic, nu era aplicabilă în cauză deoarece directiva respectivă avea ca obiect activităţile cu caracter pur tehnic, automat şi pasiv, ceea ce, în opinia lor, nu era valabil în privinţa activităţilor reclamantei şi deoarece obiectivul acesteia din urmă nu a fost pur şi simpla furnizarea unui serviciu de intermediar (pct. 13 din hotărârea Curţii Supreme, citată la pct. 31 supra). În acest context special, Curtea ţine seama de faptul că unele ţări au recunoscut că importanţa şi complexitatea problemei, care necesită un echilibru just între diferite interese şi drepturi fundamentale, impun adoptarea unor norme specifice pentru situaţii precum cea în litigiu în prezenta cauză (supra, pct. 58). Această abordare se circumscrie „abordării diferenţiate şi graduale” faţă de normele care reglementează noile mijloace de comunicare pe care o recomandă Consiliul Europei (supra, pct. 46) şi este susţinută de jurisprudenţa Curţii (a se vedea, mutatis mutatis, Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel împotriva Ucrainei, nr. 33014/05, pct. 63-64, CEDO 2011). Cu toate acestea, deşi există posibilitatea de a urma diferite abordări în legislaţie pentru a ţine seama de caracterul noilor mijloace de comunicare, Curtea consideră că, în circumstanţele cauzei, era previzibilă, pornind de la dispoziţiile din Constituţie, din Legea privind Codul civil (principii generale) şi Legea privind obligaţiile, citite prin prisma jurisprudenţei relevante, faptul că un editor media care operează un portal internet de ştiri în scopuri comerciale ar putea, în principiu, să fie tras la răspundere în conformitate cu legislaţia internă pentru publicarea în portalul său a unor comentarii vădit ilicite precum cele în litigiu în prezenta cauză.

129. Curtea concluzionează aşadar că, în calitatea ei de editor profesionist, societatea reclamantă ar fi trebuit măcar să cunoască legislaţia şi jurisprudenţa şi ar fi putut totodată să solicite consiliere juridică. Observă, în acest context, că portalul de ştiri Delfi este unul dintre cele mai importante din Estonia. Au fost exprimate public preocupări anterior publicării comentariilor în litigiu, iar ministrul justiţiei a declarat că victimele calomniilor pot iniţia acţiuni în despăgubiri împotriva societăţii Delfi (supra, pct. 15). Prin urmare, Curtea consideră că societatea reclamantă se afla în posibilitatea de a evalua riscurile legate de activităţile ei şi ar fi trebuit să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele pe care acestea le-ar putea avea. Ingerinţa în litigiu a fost aşadar „prevăzută de lege” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenţie.

4. Cu privire la existenţa unui scop legitim

130. În faţa Marii Camere, părţile nu contestă faptul că restrângerea libertăţii de exprimare a societăţii reclamante a urmărit scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Curtea nu constată niciun motiv pentru a desprinde o concluzie diferită.

5. Cu privire la necesitatea măsurii într-o societate democratică

a) Principii generale

131. Principiile fundamentale pentru ca o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare să fie „necesară într-o societate democratică” sunt bine stabilite în jurisprudenţa Curţii şi pot fi rezumate după cum urmează [a se vedea, printre altele, Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 46, Culegere 1998-VI; Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 87, CEDO 2005-II; Mişcarea raeliană elveţiană împotriva Elveţiei (MC), nr. 16354/06, pct. 48, CEDO-2012; Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 100, CEDO 2013]:

„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care […] necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător […]

ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existenţa unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în acelaşi timp legislaţia şi deciziile prin care este aplicată, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea are competenţa de a se pronunţa în ultimă instanţă cu privire la aspectul dacă o «restricţie» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art. 10.

iii. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art. 10, deciziile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: ingerinţa în litigiu trebuie considerată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente» […] Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante […]”

132. Curtea a subliniat, de asemenea, rolul esenţial al presei într-o societate democratică: deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor altora, dar şi de necesitatea de a împiedica dezvăluirea de informaţii confidenţiale, presa are totuşi datoria de a comunica, în conformitate cu îndatoririle şi responsabilităţile sale, informaţii şi idei privind toate
chestiunile de interes public [Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 298; De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, pct. 37, Culegere 1997-I; Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 58, CEDO 1999-III]. Pe de altă parte, libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar de provocare (Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, pct. 38, seria A nr. 313; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 59). Limitele criticii acceptabile sunt mai largi în cazul autorităţilor sau politicienilor decât în cazul unei persoane particulare (a se vedea, de exemplu, Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 46, seria A nr. 236; Incal împotriva Turciei, 9 iunie 1998, pct. 54, Culegere 1998-IV; Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 62, CEDO 2001-I).

133. De asemenea, Curtea a declarat deja că, datorită accesibilităţii lor şi a capacităţii lor de a stoca şi transmite mari cantităţi de date, site-urile internet contribuie în mare măsură la îmbunătăţirea accesului publicului la ştiri şi, în general, la facilitarea comunicării de informaţii (Ahmet Yıldırım, citată anterior, pct. 48; Times Newspapers Ltd, citată anterior, pct. 27). În acelaşi timp, comunicaţiile online şi conţinutul acestora prezintă un risc mult mai mare decât presa de a aduce atingere exercitarea şi
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special dreptului la respectarea vieţii private
(Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel, citată anterior, pct. 63).

134. În ceea ce priveşte „îndatoririle şi responsabilităţile” de jurnalist, impactul potenţial al mijlocului
de comunicare respectiv este important şi există consens asupra faptului că mijloacele de comunicare
audiovizuale au deseori efecte mult mai rapide şi puternice decât presa scrisă [a se vedea Decizia Comisiei din 16 aprilie 1991 privind admisibilitatea cererii nr. 15404/89, Purcell şi alţii împotriva Irlandei, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 262]. Un reportaj obiectiv şi echilibrat poate folosi metode foarte diferite în funcţie, printre altele, de mijloacele de comunicare în cauză (Jersild, citată anterior, pct. 31).

135. Mai mult decât atât, „sancţionarea unui jurnalist pentru asistenţă în diseminarea declaraţiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar stânjeni grav contribuţia presei la discutarea chestiunilor de interes public şi nu ar trebui să fie avută în vedere în lipsa unor motive deosebit de grave” (Jersild, citată anterior, pct. 35; Thoma împotriva Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 62, CEDO 2001-III; şi, mutatis mutandis, Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 76918/01, pct. 31, 14 decembrie 2006; Print Zeitungsverlag GmbH împotriva Austriei, nr. 26547/07, pct. 39, 10 octombrie 2013).

136. De asemenea, Curtea a declarat deja că, în temeiul art. 17 din Convenţie, discursul incompatibil cu valorile proclamate şi garantate de Convenţie nu este protejat de art. 10. Exemple din acest fel de discurs, despre care societatea reclamantă ar fi trebuit să ştie, includ afirmaţiile prin care se neagă Holocaustul, se justifică politica pro-nazistă, se asociază toţi musulmanii unei fapte grave de terorism ori se consideră că evreii sunt sursa răului în Rusia [Lehideux şi Isorni împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 47 şi 53, Culegere 1998-VII; Garaudy împotriva Franţei (dec.), nr. 65831/01, CEDO 2003-IX; Norwood împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 23131/03, CEDO 2004-XI; Witzsch împotriva Germaniei (dec.), nr. 7485/03, 13 decembrie 2005; Pavel Ivanov împotriva Rusiei (dec.), nr. 35222/04, 20 februarie 2007].

137. De asemenea, Curtea reaminteşte că dreptul la protecţia reputaţiei este un drept protejat de art. 8 din Convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private (Chauvy şi alţii, citată anterior, pct. 70; Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007; Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010). Cu toate acestea, pentru ca art. 8 să aibă efect, atacul asupra reputaţiei persoanei trebuie să fie de o anumită gravitate şi de o manieră care aduce atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieţii private [A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009; Axel Springer AG împotriva Germaniei, (MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012].

138. Atunci când examinează dacă o ingerinţă în libertatea de exprimare este totuşi necesară întro societate democratică în scopul „protejării reputaţiei sau drepturilor altora”, Curtea poate fi nevoită să stabilească dacă autorităţile naţionale au realizat un echilibru just între două valori care sunt garantate de Convenţie şi care pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cauze: pe de o parte, libertatea de exprimare, apărată prin art. 10; pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, garantat prin art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007; MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 84). 139. Curtea a declarat deja, în cauze anterioare, că drepturile garantate prin art. 8 şi, respectiv,
art. 10 merită în principiu să fie respectate în egală măsură, iar soluţia pronunţată într-o cerere nu ar
trebui în mod normal să depindă de faptul că a fost introdusă la Curte în temeiul art. 10 din Convenţie,
de către editorul unui articol calomnios, ori în temeiul art. 8 din Convenţie, de către persoana vizată de
articol. În consecinţă, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri [Axel
Springer AG, citată anterior, pct. 87; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), 40660/08 şi
60641/08, pct. 106, CEDO 2012 – cu trimiterile la cauzele Hachette Filipacchi Associés, citată anterior, pct. 41; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010, şi Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011]. În cazul în care autorităţile naţionale pun în echilibru aceste drepturi cu respectarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca instanţa europeană să înlocuiască cu interpretarea sa pe cea a instanţelor naţionale [Axel Springer AG, citată anterior, pct. 88; Von Hannover (nr. 2), citată anterior, pct. 107, cu trimiterile la MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155, precum şi Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011]. Cu alte cuvinte, Curtea a recunoscut, în general, larga marjă de apreciere a statului atunci când trebuie să găsească un echilibru între interese private concurente sau diferite drepturi apărate de Convenţie [Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007-I; Chassagnou şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, pct. 113, CEDO 1999-III; Ashby Donald şi alţii împotriva Franţei, nr. 36769/08, pct. 40, 10 ianuarie 2013].

b) Aplicarea principiilor în prezenta cauză

i. Elementele evaluării proporţionalităţii

140. Curtea observă că nu se contestă caracterul vădit ilicit al comentariilor scrise de cititori ca răspuns la articolul publicat pe portalul internet de ştiri al Delfi, astfel cum au apărut în secţiunea de comentarii. Societatea reclamantă a şters comentariile de îndată ce a fost sesizată de partea vătămată şi le-a descris ca „ilicite” şi „contrare legii” în faţa Camerei (pct. 84 din hotărârea camerei).  De asemenea, Curtea consideră că majoritatea comentariilor în litigiu constituie discurs care instigă la ură sau instigare la violenţă şi, prin urmare, nu erau protejate de art. 10 (supra, pct. 136). Obiectul prezentei cauze nu îl constituie aşadar libertatea de exprimare a autorilor comentariilor respective. Aspectul pe care trebuie să-l soluţioneze Curtea este dacă deciziile prin care instanţele naţionale au declarat societatea reclamantă răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi au constituit o încălcare, în privinţa societăţii reclamante, a libertăţii de a comunica informaţii, libertate protejată de art. 10 din Convenţie.

141. Curtea observă că, deşi societatea reclamantă a şters comentariile respective de pe website de îndată ce a primit o notificare în acest sens de la avocaţii lui L. (supra, pct. 18 şi 19), Curtea Supremă a declarat-o răspunzătoare în temeiul Legii privind obligaţiile pe motiv că reclamanta ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit. În acest sens, înalta instanţă a amintit că, potrivit art. 1047 alin. 3) din Legea din obligaţiile, dezvăluirea de informaţii sau de afirmaţii nu este considerată ilegală dacă persoana care prezintă informaţiile ori persoana căreia îi sunt comunicate asemenea informaţii sau afirmaţii are un interes legitim în dezvăluirea lor şi dacă persoana care prezintă informaţiile a verificat informaţiile sau faptele cu o meticulozitate „pe măsura gravităţii potenţialei încălcări”. Observând că, odată publicate comentariile, societatea reclamantă – care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit – nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă  instanţa a declarat ilegală inactivitatea societăţii reclamante deoarece aceasta nu a „dovedit că nu are nicio culpă” în sensul art. 1050 alin. 1) din Legea privind obligaţiile (pct. 16 din hotărârea Curţii Supreme, citat la pct. 31 supra).

142. În lumina raţionamentului Curţii Supreme, Curtea trebuie, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, să determine dacă decizia instanţelor naţionale de a declara societatea reclamantă răspunzătoare s-a bazat pe motive relevante şi suficiente în circumstanţele deosebite ale cauzei (supra, pct. 131). Curtea observă că, pentru a soluţiona problema dacă deciziile prin care instanţele naţionale au declarat societatea reclamantă răspunzătoare pentru comentariile scrise de terţi au încălcat libertatea de exprimare a reclamantei, Camera s-a bazat pe următoarele elemente: în primul rând – contextul comentariilor; în al doilea rând – măsurile aplicate de societatea reclamantă pentru a preveni publicarea comentariilor calomnioase sau pentru a le şterge pe cele publicate deja; în al treilea rând – posibilitatea de a trage la răspundere pe autorii reali ai comentariilor ca alternativă la angajarea răspunderii societăţii reclamante; în al patrulea rând – consecinţele procedurii interne pentru societatea reclamantă (pct. 85 şi urm. din hotărârea Camerei).

143. Marea Cameră consideră, de asemenea, că aceste elemente sunt relevante pentru evaluarea
concretă a proporţionalităţii ingerinţei în litigiu, având în vedere totodată sfera de aplicare a examinării
sale în prezenta cauză (supra, pct. 112-117).

ii. Contextul comentariilor

144. În ceea ce priveşte contextul comentariilor, Curtea acceptă faptul că articolul referitor la
compania maritimă publicat pe portalul de ştiri Delfi a fost echilibrat şi fără expresii calomnioase şi
faptul că nimeni nu a pretins în timpul procedurii interne că articolul ar fi conţinut declaraţii ilicite. De
asemenea, Curtea este conştientă de faptul că chiar şi un articol echilibrat cu un subiect aparent neutru poate provoca dezbateri aprinse pe internet. În plus, Curtea acordă o importanţă deosebită, în contextul actual, caracterului portalului de ştiri Delfi. Curtea reaminteşte că acesta este un portal internet de ştiri operat în mod profesionist în cadrul unei activităţi comerciale, având scopul de a strânge un număr mare de comentarii la ştirile pe care le publică. Curtea observă că Curtea Supremă a remarcat în mod expres faptul că societatea reclamantă a integrat în website secţiunea de comentarii pe pagina unde erau publicate articolele de ştiri şi că invita utilizatorii de internet să adauge la ştiri propriile lor judecăţi şi opinii (comentarii). Constatând faptul că, în această secţiune, societatea reclamantă invita activ cititorii să comenteze articolele publicate în portal, precum şi faptul că numărul de comentarii influenţa numărul de accesări ale portalului, care la rândul său influenţa veniturile obţinute de societatea reclamantă din anunţurile publicitare publicate în portal, Curtea Supremă a concluzionat că respectivele comentarii reprezintă un interes economic pentru societatea reclamantă. Instanţa supremă a considerat că faptul că aceasta din urmă nu scria ea însăşi comentariile nu însemna că nu avea niciun control asupra secţiunii respective (pct. 13 din hotărârea Curţii Supreme, citat la pct. 31 supra).

145. În acest sens, Curtea mai observă că Regulile pentru comentarii ale website-ului Delfi precizau că societatea reclamantă interzice scrierea de comentarii care sunt lipsite de temei şi/sau de legătură cu subiectul, care contravin bunelor practici, care conţin ameninţări, insulte, expresii obscene sau vulgare, sau care instigă la ostilitate, violenţă ori activităţi ilegale. Respectivele comentarii puteau fi şterse, iar posibilitatea autorilor lor de a scrie altele putea fi restricţionată. În plus, autorii comentariilor nu puteau să le modifice ori să le şteargă după ce le introduceau în portal: doar societatea reclamantă avea mijloacele tehnice pentru aceste operaţiuni. În lumina celor de mai sus şi a raţionamentului Curţii Supreme, Marea Cameră concluzionează, în mod similar Camerei, că este necesar să se considere că societatea reclamantă exercita un nivel semnificativ de control asupra comentariilor publicate în propriul portal.

146. Pe scurt, Curtea consideră că Curtea Supremă a stabilit în mod suficient faptul că rolu societăţii reclamante în afişarea publică a comentariilor adăugate la articolele publicate în portalul de ştiri Delfi îl depăşea pe cel al unui furnizor pasiv de servicii pur tehnice. Prin urmare, Marea Cameră concluzionează că Curtea Supremă şi-a întemeiat raţionamentul în această chestiune pe motive relevante în conformitate cu art. 10 din Convenţie.

iii. Răspunderea autorilor comentariilor

147. În ceea ce priveşte întrebarea dacă ar fi oportun, într-o situaţie precum cea din prezenta cauză, să se considere că răspunderea aparţine autorilor comentariilor, nu portalului internet de ştiri, Curtea ia în considerare interesul utilizatorilor de internet pentru nedivulgarea identităţii lor. Anonimatul este de mult timp un mod de a evita represaliile sau atenţia nedorită. Ca atare, acesta poate promova în mare măsură libera circulaţie de informaţii şi idei, în special pe internet. Cu toate acestea, Curtea nu pierde din vedere facilitatea, amploarea şi viteza cu care se transmit informaţiile pe internet, precum şi persistenţa lor după ce au fost publicate în acest mijloc de comunicare; toate acestea pot agrava în mod semnificativ efectele afirmaţiilor ilicite care circulă pe internet, comparativ cu cele transmise prin mijloacele de comunicare tradiţionale. De asemenea, Curtea face trimitere în acest sens la hotărârea care a fost pronunţată recent de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Google Spain şi Google (care a avut ca obiect, chiar dacă într-un context diferit, problema prezenţei pe internet pe termen lung a unor date care aduc o gravă atingere vieţii private a unei persoane) şi unde CJUE a concluzionat că drepturile fundamentale ale persoanei prevalează, ca regulă generală, asupra intereselor economice ale operatorului unui motor de căutare şi asupra intereselor altor utilizatori de internet (supra, pct. 56).

148. Curtea observă că pe internet sunt posibile diferite grade de anonimat. Un utilizator poate fi anonim faţă de publicul larg, putând fi în acelaşi timp identificat de un furnizor de servicii cu ajutorul contului sau datelor de contact, care nu pot fi verificate sau supuse unei verificări mai mult sau mai puţin detaliate, variind de la o verificare limitată (de exemplu, prin activarea unui cont cu ajutorul unei adrese de e-mail sau al unui cont dintr-o reţea de socializare) până la autentificarea securizată – fie prin utilizarea cardului naţional de identitate electronică, fie prin date de autentificare bancară online care permit o identificare relativ sigură a utilizatorului de internet. De asemenea, un furnizor de servicii poate lăsa utilizatorilor săi un grad considerabil de anonimat prin faptul că nu le cere deloc să se identifice, caz în care nu se poate da de urma acestora – într-o măsură limitată – decât prin intermediul informaţiilor stocate de furnizorii de acces la internet. Comunicarea unor astfel de informaţii necesită, de obicei, o dispoziţie emisă de organele de anchetă sau autorităţile judiciare, şi este supusă unor condiţii restrictive. Aceasta poate fi totuşi necesară în unele cauze pentru a-i identifica şi trimite în judecată pe autorii faptelor.

149. Astfel, în cauza K.U. împotriva Finlandei (nr. 2872/02, pct. 49, CEDO 2008), care a avut ca obiect infracţiunea de „calomnie” în contextul unor acuzaţii referitoare la sexualitatea unui minor, Curtea a precizat că „chiar dacă libertatea exprimare şi confidenţialitatea comunicaţiilor sunt preocupări primare şi dacă utilizatorii telecomunicaţiilor şi serviciilor de internet trebuie să aibă garanţia că viaţa lor privată şi libertatea lor de exprimare vor fi respectate, această garanţie nu poate fi absolută, şi, uneori, trebuie să cedeze în faţa altor imperative legitime, cum ar fi apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale sau protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Curtea a respins argumentul Guvernului, conform căruia reclamantul a avut posibilitatea de a obţine despăgubiri din partea furnizorului de acces la internet, hotărând că această cale de a obţine reparaţii nu era suficientă în circumstanţele cauzei. Curtea a precizat că ar trebui să existe o cale de atac pentru a-l identifica pe autorul infracţiunilor şi a-l trimite în judecată. Dar la momentul respectiv, cadrul normativ al statului pârât nu permitea emiterea unui ordin în baza căruia furnizorul de acces la internet să dezvăluie informaţiile necesare în acest scop (ibidem, pct. 47 şi 49). Deşi cauza K.U. împotriva Finlandei a avut ca obiect elementele constitutive ale unei infracţiuni în dreptul intern şi o ingerinţă în viaţa privată a victimei mai gravă decât cea din prezenta cauză, este evident din motivarea Curţii în această cauză că, oricât de important ar fi, anonimatul pe internet trebuie totuşi să fie pus în echilibru cu alte drepturi şi interese.

150. În ceea ce priveşte stabilirea identităţii autorilor comentariilor în cadrul unei proceduri civile, Curtea observă că părţile nu sunt de acord cu privire la posibilitatea de a realiza acest lucru în practică. În baza informaţiilor care i-au fost transmise, Curtea observă că, în „procedura de administrare a probelor prealabilă procesului” – prevăzută la art. 244 Cod de procedură civilă (supra, pct. 40), instanţele din Estonia au admis cererile introduse de justiţiabili care, considerându-se calomniaţi, au solicitat ca unele ziare online sau portaluri de ştiri să dezvăluie adresele IP ale autorilor unor comentarii prezumtiv calomnioase şi ca furnizorii de acces la internet care le-au alocat acele adrese IP să dezvăluie numele şi adresele acestor persoane. În exemplele citate de Guvern, această abordare a condus la rezultate mixte: în anumite cazuri, a fost posibilă identificarea computerului de la care au fost trimise comentariile; în alte cazuri, identificarea s-a dovedit imposibilă din diferite motive tehnice.

151. Conform hotărârii Curţii Supreme în speţă, partea vătămată a avut posibilitatea de a declanşa o acţiune în justiţie împotriva societăţii reclamante sau împotriva autorilor comentariilor. Rezultatele
incerte ale măsurilor pentru aflarea identităţii autorilor comentariilor, cumulate cu faptul că societatea
reclamantă nu a stabilit în acest scop instrumente care ar fi permis potenţialelor victime ale discursului
instigator la ură să introducă o acţiune în justiţie eficientă împotriva autorilor comentariilor determină
Curtea să concluzioneze că Curtea Supremă şi-a întemeiat hotărârea pe motive relevante şi suficiente. De asemenea, Curtea reaminteşte, în acest context, că, în hotărârea Krone Verlag (nr. 4), a declarat că faptul de a atribui societăţii media – a cărei situaţie financiară este în general mai bună decât cea a autorului unor calomnii – riscul de a fi obligată să plătească o reparaţie persoanei calomniate nu constituie în sine o ingerinţă disproporţionată în exercitarea, de către acea societate, a libertăţii sale de exprimare [Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei (nr. 4), nr. 72331/01, pct. 32, 9 noiembrie 2006].

iv. Măsurile luate de societatea reclamantă

152. Curtea observă că societatea reclamantă afişa pe website-ul său numărul de comentarii generate de fiecare articol. Prin urmare, Curtea consideră că editorii portalului de ştiri nu ar fi trebuit să aibă dificultăţi la identificarea secţiunilor în care aveau loc replicile cele mai aprinse. Articolul în litigiu a generat 185 de comentarii, un număr vizibil mai mare decât media. Societatea reclamantă a şters comentariile respective la aproape 6 săptămâni după ce au fost afişate pe website, în urma notificării din partea avocaţilor persoanei vizate (supra, pct. 17-19).

153. Curtea observă că instanţa supremă a declarat în hotărârea sa: „în baza obligaţiei sale legale de a se asigura că nu se aduce atingere altor persoane, [societatea reclamantă] ar fi trebuit să împiedice publicarea comentariilor cu conţinut vădit ilicit”; de asemenea, instanţa a declarat că „odată publicate comentariile, [recurenta, care] ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de conţinutul lor ilicit, nu le-a şters din portal din proprie iniţiativă” (pct. 16 din hotărâre, citat la pct. 31 supra). Prin urmare, instanţa supremă nu a clarificat în mod expres aspectul dacă societatea reclamantă a avut obligaţia de a preveni scrierea de comentarii pe website-ul său sau dacă ar fi fost suficient, în dreptul intern, ca aceasta să şteargă comentariile în cauză imediat după publicarea lor pentru a evita angajarea răspunderii sale în conformitate cu Legea privind obligaţiile. Curtea consideră că nimic din motivele pe care Curtea Supremă şi-a bazat decizia de constatare a unei ingerinţe în drepturile garantate de Convenţie ale societăţii reclamante nu fac posibilă afirmaţia că aceasta ar fi intenţionat să restrângă drepturile reclamantei mai mult decât era necesar pentru atingerea obiectivului urmărit. Pe această bază şi având în vedere libertatea de a comunica informaţii consacrată la art. 10, Curtea va porni aşadar de la principiul că hotărârea Curţii Supreme trebuie înţeleasă în sensul că ştergerea comentariilor de către societatea reclamantă imediat după publicarea lor ar fi fost suficientă pentru a nu fi considerată răspunzătoare în conformitate cu legislaţia internă. În consecinţă, având în vedere concluziile de mai sus (supra, pct. 145), conform cărora este necesar să se considere că societatea reclamantă a exercitat un control semnificativ asupra comentariilor introduse în portalul său, Curtea consideră că faptul de a impune societăţii reclamante obligaţia de a şterge din website, imediat după publicarea lor, comentariile care constituiau discurs instigator la ură şi instigare la violenţă – despre care se putea înţelege la prima vedere că sunt vădit ilicite – nu constituie, în principiu, o ingerinţă disproporţionată în exercitarea de către aceasta a libertăţii sale de exprimare.

154. Întrebarea relevantă în speţă este aceea dacă concluzia instanţelor naţionale – conform căreia societatea reclamantă a fost în mod justificat declarată răspunzătoare ca urmare a faptului că nu a şters comentariile imediat după publicare – era bazată pe motive relevante şi suficiente. În acest sens, este necesar să se clarifice mai întâi dacă societatea reclamantă a stabilit sau nu mecanisme pentru a filtra comentariile care constituie discurs ce instigă la ură sau discurs ce instigă la violenţă.

155. Curtea observă că societatea reclamantă a luat măsuri în acest sens. În portalul de ştiri Delfi exista o clauză restrictivă care preciza că autorii comentariilor – nu societatea reclamantă – sunt cei care îşi asumă răspunderea pentru afirmaţiile lor şi avertiza că este interzisă scrierea de comentarii care sunt lipsite de temei şi/sau de legătură cu subiectul, care contravin bunelor practici, care conţin ameninţări, insulte, expresii obscene sau vulgare, sau care instigă la ostilitate, violenţă ori activităţi ilegale. În plus, portalul avea un sistem automat pentru ştergerea comentariilor care conţineau rădăcini ale unor cuvinte obscene, precum şi un sistem de notificare şi retragere în cadrul căruia orice persoană putea aduce comentariile nepotrivite în atenţia administratorilor, semnalându-le cu un simplu clic pe un buton prevăzut în acest scop. De asemenea, în unele cazuri, administratorii portalului au şters din proprie iniţiativă anumite comentarii neadecvate.

156. Prin urmare, Curtea consideră că nu se poate spune că societatea reclamantă şi-a neglijat complet obligaţia de a evita prejudicierea altor persoane. Totuşi, lucru şi mai important, filtrul automat bazat pe anumite cuvinte nu a reuşit să blocheze afirmaţiile odioase care se încadrează în discursul de instigare la ură sau de instigare la violenţă pe care le-au scris cititorii şi, astfel, a limitat capacitatea societăţii reclamante de a le şterge rapid. Curtea reaminteşte că majoritatea cuvintelor şi expresiilor din aceste comentarii nu erau metafore sofisticate, nu aveau semnificaţii ascunse şi nici nu constituiau ameninţări subtile. Afirmaţiile în litigiu erau expresii clare de ură şi ameninţări flagrante la integritatea fizică a lui L. Astfel, chiar dacă filtrul automat putea fi de ajutor în unele cazuri, faptele cauzei arată că acesta nu a fost suficient pentru a depista comentariile al căror conţinut nu constituie un discurs protejat de art. 10 din Convenţie (supra, pct. 136). Curtea observă că, drept urmare a acestei deficienţe a mecanismului de filtrare, aceste comentarii vădit ilicite au rămas online timp de 6 săptămâni (supra, pct. 18).

157. Curtea observă, în acest sens, că, în unele situaţii, administratorii portalului au şters efectiv
comentariile neadecvate din proprie iniţiativă şi că, pare-se la câtva timp după faptele aflate la originea
prezentei cauze, societatea reclamantă a înfiinţat o echipă de moderatori cărora li s-a repartizat special această sarcină. Având în vedere faptul că toată lumea are mai multe posibilităţi de a-şi face auzită vocea pe internet, Curtea consideră că obligaţia unui important portal de ştiri de a lua măsuri eficiente pentru a limita propagarea unor afirmaţii ce ţin de discursul care instigă la ură sau la violenţă – reprezentând problema care face obiectul acestei cauze – nu poate fi în niciun fel echivalentă unei „cenzuri private”. Recunoscând, în acelaşi timp, că „site-urile internet contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea accesului publicului la ştiri şi, în general, la facilitarea comunicării de informaţii” (Ahmet Yıldırım, citată anterior, pct. 48; Times Newspapers Ltd, citată anterior, pct. 27), Curtea reiterează că este, de asemenea, conştientă de faptul că comunicarea online şi conţinutul acesteia pot cauza prejudicii altora (Comitetul de redacţie al Pravoye Delo şi Shtekel, citată anterior, pct. 63; a se vedea, de asemenea, Mosley, citată anterior, pct. 130).

158. În plus, în funcţie de circumstanţe, este posibil să nu existe o victimă individuală identificabilă, de exemplu, în anumite cazuri de discurs care instigă la ură împotriva unui grup de persoane sau discurs care instigă direct la violenţă, ca de exemplu în cazul multora dintre comentariile care fac obiectul prezentei cauze. De asemenea, chiar şi atunci când există o victimă identificabilă, este posibil ca aceasta să nu fie în măsură să sesizeze furnizorul de servicii internet despre pretinsa încălcare a drepturilor sale. Curtea acordă importanţă considerentului că unei potenţiale victime a unor afirmaţii care constituie discurs instigator la ură îi este mai dificil să supravegheze continuu internetul decât îi este unui mare portal de ştiri online să prevină publicarea unor astfel de afirmaţii ori să le şteargă rapid pe cele publicate deja.

159. În cele din urmă, Curtea observă că societatea reclamantă îi solicită (supra, pct. 78) să ţină seama în mod corespunzător de faptul că a creat un sistem de notificare şi retragere. Însoţit de proceduri eficiente care permit o reacţie rapidă, sistemul poate, în opinia Curţii, să fie în multe cazuri un instrument adecvat pentru a crea un echilibru între drepturile şi interesele tuturor celor implicaţi. Cu toate acestea, în situaţii precum cea examinată în prezenta cauză, în care comentariile terţilor apar ca un discurs instigator la ură şi ameninţări directe la integritatea fizică a unei persoane, în sensul jurisprudenţei sale (pct. 136), Curtea consideră, aşa cum s-a arătat mai sus (pct. 153), că, pentru a proteja drepturile şi interesele persoanelor şi ale societăţii în ansamblu, statele contractante pot fi îndreptăţite să considere răspunzătoare portalurile internet de ştiri, fără ca aceasta să constituie o încălcare a art. 10 din Convenţie, în cazul în care portalurile nu iau măsuri pentru a elimina comentariile vădit ilegale imediat după publicarea lor, chiar şi în absenţa unei sesizări din partea presupusei victime sau a terţilor.

v. Consecinţele pentru societatea reclamantă

160. În fine, în ceea ce priveşte consecinţele avute de procedura internă pentru societatea reclamantă, Marea Cameră observă că reclamanta a fost obligată să plătească părţii vătămate suma de 320 EUR pentru prejudiciul moral. Marea Cameră consideră, în mod similar Camerei, că această sumă nu poate fi considerată disproporţionată în raport cu încălcarea drepturilor personalităţii constatată de instanţele naţionale, având în vedere totodată faptul că societatea reclamantă opera în mod profesional unul dintre cele mai importante portaluri internet de ştiri din Estonia (pct. 93 din hotărârea Camerei). Curtea subliniază, în această privinţă, că ţine seama totodată de cauzele având ca obiect răspunderea operatorilor de portaluri internet de ştiri soluţionate de instanţele naţionale ulterior cauzei Delfi (supra, pct. 43). Curtea observă că, în aceste cauze, instanţele de grad inferior sau conformat hotărârii Curţii Supreme pronunţate în cauza Delfi, dar nu au acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral. Cu alte cuvinte, rezultatul concret pentru aceşti operatori în cauzele ulterioare Delfi este acela că au fost obligaţi să elimine comentariile calomnioase, dar nu au fost obligaţi să plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral.

161. De asemenea, Curtea observă că nu rezultă că societatea reclamantă a trebuit să-şi schimbe modelul de afaceri ca urmare a procedurii interne. Potrivit informaţiilor disponibile, portalul de ştiri Delfi a rămas una dintre cele mai mari publicaţii internet din Estonia şi de departe cel mai popular în ceea
ce priveşte scrierea de comentarii, numărul acestora fiind în continuă creştere. Scrierea de comentarii
anonime – alături de care există acum posibilitatea de a scrie comentarii ca utilizator înregistrat, care
constituie prima opţiune prezentată utilizatorilor – rămâne predominantă, iar societatea reclamantă a
stabilit o echipă de moderatori care exercită o moderare a posteriori a comentariilor scrise în portal
(supra, pct. 32 şi 83). În aceste condiţii, Curtea concluzionează că ingerinţa în libertatea de exprimare a societăţii reclamante nu a fost disproporţionată din acest motiv.

vi. Concluzie

162. Pe baza evaluării in concreto a elementelor precedente şi având în vedere raţionamentul Curţii Supreme în speţă, în special caracterul extrem al comentariilor în litigiu, deoarece acestea au fost scrise ca reacţie la un articol publicat de societatea reclamantă într-un portal de ştiri pe care îl operează în mod profesional în cadrul unei activităţi comerciale, caracterul insuficient al măsurilor pe care societatea le-a luat pentru a şterge imediat după publicare comentariile care constituie discurs de instigare la ură şi instigare la violenţă şi pentru a asigura o şansă reală de a-i trage la răspundere pe autorii comentariilor, precum şi caracterul moderat al sancţiunii care i-a fost aplicată, Curtea consideră că hotărârea instanţelor naţionale de a declara compania reclamantă răspunzătoare s-a bazat pe motive relevante şi suficiente, având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statul pârât. În consecinţă, măsura în litigiu nu constituie o restrângere disproporţionată a dreptului societăţii reclamante la libertate de exprimare.
Prin urmare, nu s-a încălcat art. 10 din Convenţie.

Pentru aceste motive,

CURTEA:
hotărăşte, cu 15 voturi la 2, că nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg, la 16 iunie 2015.

PREŞEDINTE,                                                 Grefier adjunct,
DEAN SPIELMANN                                       Johan Callewaert

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se
anexează următoarele opinii separate:
– opinia concordantă comună a judecătorilor Raimondi, Karakas, De Gaetano şi Kjølbro;
– opinia concordantă a judecătorului Zupančič;
– opinia separată comună a judecătorilor Sajó şi Tsotsoria.
D.S.
J.C.

Comments

comentarii

Simularea examenului naţional de Bacalaureat continuă marţi cu proba scrisă obligatorie a profilului, potrivit calendarului aprobat de Ministerul Educaţiei.... Citește mai mult
BMW Group și NTT Data au bătut palma, iar în Cluj-Napoca urmează să se deschidă un nou centru IT.... Citește mai mult

Lasă un răspuns

error: Alert: Conținut protejat !!