Pentru unificarea jurisprudenţei, de o deosebită importanţă este activitatea desfăşurată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, activitate concretizată prin hotărârile pronunţate ce dobândesc atributul esenţial de a preveni practica neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti. Chestiunile de drept prezentate succint în continuare au fost apreciate a prezenta o relevanță de natură a justifica includerea acestora în raportul de activitate al ÎCCJ pe anul 2021:
Contencios administrativ
Prin Decizia nr. 80 din 22 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 05 ianuarie 2022, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 96 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, a decis că reprezentarea consiliului local în consiliul de administraţie al unităţilor de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică nu se realizează exclusiv printr-un consilier local, astfel că poate fi împuternicită şi o altă persoană fizică să îl reprezinte.
În paragraful 56 al deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, următoarele: „Codul administrativ are dispoziţii exprese, care vizează mandatarea consilierilor locali pentru reprezentarea intereselor unităţii administrativ-teritoriale, doar că acestea nu cuprind o reglementare exhaustivă a instituţiei reprezentării intereselor autorităţii administraţiei publice locale, respectiv a consiliului local, astfel că, per a contrario, reiese că, în celelalte situaţii, în speţă, în cadrul consiliilor de administraţie ale şcolilor, reprezentarea consiliului local poate fi făcută atât de către consilierul local, cât şi de către orice alt reprezentant, în condiţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare (Codul civil), referitoare la instituţia reprezentării.”
Făcând apoi referire la dispoziţiile art. 1295 şi art. 1296 din Codul civil, instanţa supremă a stabilit că este posibilă reprezentarea consiliului local în consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ atât de către consilierii locali, cât şi de către alte persoane, în baza unei împuterniciri de reprezentare, şi anume faptul că, deşi legiuitorul nu a dat o definiţie în conţinutul actului normativ a sintagmei „reprezentant/reprezentanţi al/ai consiliului local”, totuşi, pentru lămurirea conţinutului textului de lege este evidentă folosirea cuvântului „reprezentant”, în sensul său de termen juridic specific, propriu dreptului civil.
Prin Decizia nr. 21 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 04 iunie 2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, a decis că după pronunţarea de către instanţa de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi sau, în lipsa unei astfel de cereri, după împlinirea termenului de prescripţie a executării silite, nu mai este admisibilă formularea de către creditor, în temeiul acestei norme speciale, a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului.
În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut că, similar cu termenul în care se poate cere fixarea penalităţilor, şi în privinţa cererii de despăgubiri la care se referă art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de despăgubiri pentru neexecutarea în natură a obligaţiei este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data împlinirii termenului de 3 luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia.
Drept civil
Prin Decizia nr. 19 din 29 martie 2021, publicată n Monitorul Oficial al Rom niei, Partea I, nr. 462 din 29 aprilie 2021, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond cererile av nd ca obiect rectificarea titlurilor de proprietate emise conform Legii nr. 18/1991, art. 58 din această lege fiind aplicabil şi n acest caz. n considerentele deciziei, s-a reținut că, n ipoteza n care instanța de judecată este sesizată cu soluţionarea fondului cererii de rectificare a titlului de proprietate emis n temeiul Legii nr. 18/1991, sesizare determinată de refuzul autorităţilor de a soluţiona cererile cu acest obiect, negarea posibilităţii instanței de a proceda la corectarea neconcordanţelor nscrise n cuprinsul titlului, n baza şi n urma unei proceduri judiciare, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale persoanelor implicate, ar echivala cu o restrângere accesului la un tribunal independent şi imparţial şi cu o ncălcare a dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, s-a reţinut că a declanşa o procedură judiciară doar pentru a constata că o autoritate, n mod discreţionar sau din neglijenţă, nu ntocmeşte documentele necesare rectificării, fără a da posibilitatea părţii interesate de a stabili, pe baza probelor, situaţia juridică şi faptică reală a terenurilor pentru care deţine un titlu de proprietate ce nu poate fi intabulat, ar echivala doar cu iluzia exerciţiului unui drept fundamental şi cu lăsarea lui fără substanţă.
Prin Decizia nr. 22 din 12 aprilie 2021, publicatăn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 10 mai 2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, n interpretarea art. 43 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, n natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate n mod abuziv n perioada regimului comunist n Rom nia, cu modificările şi completările ulterioare, calitatea de persoană ndreptățită n cererile vizate de acest text de lege, pentru terenuri care intrau n domeniul de aplicare al legilor fondului funciar la data intrării n vigoare a Legii nr. 165/2013, se stabileşte potrivit prevederilor acestor legi.
În argumentarea dezlegării date, s-a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, terenurile vizate de art. 43 au fost considerate de legiuitor ca intrând în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar, astfel că includerea acestor terenuri în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ar releva o situaţie de excepţie de la art. 8 alin. (1) din această lege, text căruia nu i-a fost adusă vreo modificare expresă. Pe de altă parte, art. 43 din Legea nr. 165/2013 instituie o situaţie de excepţie, dar numai în privinţa entităţii învestite de lege a soluţiona cererile după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi, ca atare, excepţia nu poate fi extinsă la alte situaţii neprevăzute de lege, precum legea de drept material aplicabilă în soluţionarea cererilor, în condiţiile în care excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. În consecință, nu se poate considera că art. 43 din Legea nr. 165/2013 relevă o situaţie de excepţie de la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cererile vizate de art. 43, pentru terenuri care intrau în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ar fi intrat, după începerea activităţii Legii nr. 165/2013, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, pentru a fi soluţionate potrivit prevederilor acestui din urmă act normativ.
Prin Decizia nr. 33 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 619 din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 4/1953 – Codul familiei, prin raportare la dispoziţiile art. 54 alin. (2) din acelaşi cod, ca urmare a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 240 din 10 aprilie 2002, a stabilit că acţiunea în tăgăduirea paternităţii introdusă de copilul născut în timpul căsătoriei are caracter imprescriptibil, în contextul normativ în care, subsecvent deciziei Curţii i-a fost recunoscută acestuia calitatea de titular al acţiunii, corelat cu lipsa intervenţiei legiuitorului în legătură cu regimul juridic al acestei acţiuni din punctul de vedere al termenului în care poate fi promovată. Caracterul de drept personal nepatrimonial, perpetuu, strâns legat de persoana umană, care este sancţionat prin promovarea acţiunii în tăgada paternităţii, impune şi regimul juridic al imprescriptibilităţii acesteia.
Prin Decizia nr. 46 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 752 din 02 august 2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti având ca obiect decizii de compensare emise anterior intrării în vigoare a legii modificate, nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În esență, s-a reținut că, ori de câte ori se analizează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unui raport juridic concret, este necesar să se stabilească, prioritar, dacă acel raport juridic este sau nu epuizat, apelând la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura. În cauza dedusă judecății, fiind vorba de o situaţie juridică în curs de constituire în temeiul Legii nr. 165/2013 (facta pendentia) – având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale – rezultă că litigiul se află sub incidenţa efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 189 din 18 martie 2021, prin care s-a constatat că prevederile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2020, sunt neconstituţionale, decizie care este de imediată şi generală aplicare. Aşadar, după publicarea acestei decizii, respectiv la momentul la care instanţa de apel va fi chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Prin Decizia nr. 78 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1185 din 15 decembrie 2021, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ţine seama atât de „expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
În dezlegarea chestiunii de drept vizând sfera criteriilor legale sau reperelor de determinare a cuantumului despăgubirilor, instanța supremă a reținut că, deși dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 au un caracter special, conferit de domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local şi de soluţia legislativă privind instituirea unui cadru juridic simplificat, această normă nu are un „caracter derogator de la imperativul dreptei despăgubiri, garanţie consacrată de întreaga reglementare-cadru în domeniul exproprierii din dreptul intern, care este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional”.
Astfel, s-a reținut că în baza normei de trimitere din cuprinsul art. 34 al legii speciale, dispoziţiile art. 22 alin. (6) se completează în mod corespunzător cu cele generale cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Aceasta, întrucât „compatibilitatea şi complementaritatea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aflate într-o corelaţie de tipul normă specială – normă generală, sunt nu doar justificate, ci, mai mult decât atât, impuse de principiul fundamental anterior evocat, întrucât efectivitatea unei atari garanţii constituţionale nu ar putea fi asigurată, în cazul stabilirii valorii despăgubirilor pentru bunuri expropriate ce fac parte din domeniul specific de reglementare al legii speciale, decât prin luarea în considerare atât a reperului legal introdus în norma specială (expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici), cât şi a criteriilor stipulate de norma generală conţinută de art. 26 alin. (2), finalitatea unică urmărită fiind aceea a determinării şi acordării unei despăgubiri drepte.
Drept comercial
Prin Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1051 din 03 noiembrie 2021, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2.279 şi ale art. 2.321 din Codul civil, coroborate cu art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, scrisoarea de garanţie emisă de o instituţie de credit constituie titlu executoriu numai dacă aceasta este emisă în garantarea unui contract de credit.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară şi la cele ale art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, instanţa supremă arată că similaritatea celor două texte de lege este dată de faptul că în ultima reglementare, legiuitorul, părăsind sintagma iniţială referitoare la „garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar”, foloseşte o expresie echivalentă (deşi lipsită de precizia celei iniţiale), utilizând sintagma „inclusiv contractele de garanţie reală sau personală” pentru a determina apartenenţa acestor garanţii la contractul de credit, context în care se poate considera că aceste contracte de garanţie sunt ataşate contractului de credit şi numai în aceste condiţii ele capătă caracter de titlu executoriu, devenind parte a subiectului multiplu „contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală” definit prin numele predicativ ca „titluri executorii”.
Concluzionând, s-a apreciat că scrisorii de garanţie bancară, ca garanţie autonomă specială, inclusă în categoria garanţiilor personale, nu i se poate nega, ci dimpotrivă, trebuie să i se recunoască natura de titlu executoriu, dar, în considerarea strictă a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, numai atunci când aceasta este emisă în vederea garantării unui contract de credit, întrucât aceasta este ipoteza de lucru a textului de lege care trimite la caracterul executoriu.
În materia insolvenţei, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că, în interpretarea art. 123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014, nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri (Decizia nr. 42 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 22 octombrie 2021).
În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut că o acţiune formulată pe calea dreptului comun în rezilierea unor contracte cu executare succesivă menţinute de administratorul/lichidatorul judiciar ulterior deschiderii procedurii insolvenţei pentru neplata prestaţiilor periodice anterioare acestui moment este incompatibilă cu scopul urmărit de legiuitor, dar şi contravine măsurilor prevăzute de acesta în realizarea scopului. Astfel, contractul aflat în derulare a fost menţinut prin efectul legii, fără nicio distincţie sau vreo prevedere legată de modul în care contractul a fost executat anterior deschiderii procedurii şi, ulterior, în procedura insolvenţei prin nedenunţarea lui de către niciuna dintre părţi. Odată declanşată această procedură, ea este obligatorie, concursuală, execuţională şi colectivă, creditorii fiind ţinuţi să respecte dispoziţiile acestui act normativ în realizarea oricăror drepturi în legătură cu creanţele ce le sunt datorate de debitor. Măsura menţinerii contractului în derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului şi redresării acestuia, este urmată de alte măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile şi interesele lor sunt, de asemenea, urmărite şi respectate în procedură. Aşa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să se stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare pe viitor a contractului, în măsura menţinerii şi de către administratorul/lichidatorul judiciar, se prevede posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului, sunt prevăzute remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin înscrierea creanţelor restante la masa credală), cât şi pentru cele ulterioare (posibilitatea introducerii unei acţiuni în reziliere ce urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii insolvenţei de judecătorul-sindic). Ceea ce se urmăreşte în mod evident este o împiedicare a ruperii intempestive a contractului pe motiv de insolvenţă, fie că aceasta are loc prin efectul unor clauze preexistente în contract, fie că ar putea fi urmărită de creditor printr-o acţiune în reziliere ulterioară, grefată pe creanţele restante, fără solicitarea expresă a acestora. Dacă în primul caz legiuitorul a prevăzut expres că sunt nule orice asemenea clauze preexistente de desfiinţare a contractului pe motivul intervenirii insolvenţei, în cel de-al doilea caz, prin măsurile prevăzute în procedura insolvenţei, obligatorii pentru toţi participanţii, se obţine acelaşi rezultat: nu se mai poate desfiinţa contractul pentru motivul neexecutării prestaţiilor succesive anterioare deschiderii procedurii insolvenţei.
Circumscris materiei societăţilor, în reglementarea Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că ipotezele de excludere a asociatului prevăzute de art. 222 din acest act normativ nu se completează cu prevederile art. 1.928 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (Decizia nr. 28 din 10 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 544 din 26 mai 2021).
În argumentarea soluţiei, s-a reţinut că dispoziţiile art. 1.887 alin. (1), care proclamă caracterul de drept comun al cap. VII din titlul IX al Cărţii a V-a a Codului civil în materia societăţilor, interpretate coroborat cu cele ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd completarea dispoziţiilor legii speciale cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, trebuie înţelese în sensul că societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, li se aplică în mod direct dispoziţiile noului cod, care vizează obligaţiile şi pe cele privind persoana juridică, nu însă şi dispoziţiile generale, atunci când legea specială reglementează în mod derogatoriu o anumită situaţie.
Se mai arată că problema de drept supusă dezlegării, care impune verificarea măsurii în care Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede limitativ ori exemplificativ cazurile în care un asociat poate fi exclus din societatea cu răspundere limitată, îşi găseşte rezolvarea în aplicarea principiilor specialia generalibus derogant, respectiv generalia specialibus non derogant. Potrivit acestor reguli, norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, se aplică cu prioritate, chiar şi atunci când este anterioară normei generale, ori de câte ori o ipoteză intră sub incidenţa prevederilor ei, iar norma specială nu poate fi modificată sau abrogată de o normă generală ulterioară decât în mod expres.
Drept fiscal
Prin Decizia nr. 84 din 13 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 21 ianuarie 2022, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1522 alin. (2), (3), (7) și (13) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal şi pct. 64 alin. (7) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, s-a stabilit că regimul special de impozitare prevăzut de art. 1522 alin. (4) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal se aplică şi persoanelor fizice care au efectuat activitate economică de revânzare autoturisme second-hand, fără a-şi fi îndeplinit obligaţiile de înregistrare şi autorizare prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.44/2008, iar înscrierea ca plătitor de TVA s-a efectuat din oficiu de organul fiscal, dacă se dovedeşte îndeplinirea condițiilor de fond pentru aplicarea regimului fiscal menţionat, aplicabilitate necondiţionată de îndeplinirea condițiilor de formă.
Dreptul muncii și asigurărilor sociale
Prin Decizia nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, pronunțată în soluționarea sesizării cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea- cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în categoria „personalului numit/încadrat”, la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus şi personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.
Prin hotărârea pronunțată, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că în interpretarea normelor supuse analizei trebuie avut în vedere principiul nediscriminării, consacrat în cuprinsul art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, principiu conform căruia se impun eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie.
În acest sens, s-a arătat că motivul pentru care legiuitorul a inserat în Legea-cadru nr. 153/2017 articolul 39, având denumirea marginală „Aplicarea tranzitorie”, ce începe cu sintagma „până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi”, nu constă în intenţia de a reglementa situaţia de excepţie a salariaţilor nou-încadraţi sau promovaţi până la aplicarea integrală a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, ci în aceea de a se asigura că, până la momentul în care diferenţele salariale pentru persoane aflate în situaţii identice se vor exclude în mod natural prin încadrarea în grilele finale de salarizare, există pârghii pentru eliminarea discriminării între persoane aflate în aceeaşi situaţie profesională.
Reținând că intenţia legiuitorului a fost aceea de a înlătura inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru tot personalul plătit din fonduri publice, nu numai pentru cel nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat după data de 1 iulie 2017, în accepţiunea restrânsă a acestor termeni, şi cel promovat, prevăzând expres reguli care să asigure respectarea principiului nediscriminării, reglementat la art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează nu numai situaţia personalului nou-încadrat în cadrul instituţiilor/autorităţilor publice sau a personalului promovat după intrarea în vigoare a legii, ci şi personalul în privinţa căruia, în considerarea aplicării prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea – cadru nr. 153/2017, a fost realizată o reîncadrare prin raportare la prevederile art. 38 din acelaşi act normativ, în acord cu noile funcţii, grade/trepte profesionale şi gradaţii prevăzute în anexele nr. I-VIII la Legea-cadru nr. 153/2017.
Totodată s-a reținut că principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne şi de prevederile convenţionale – art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, incumbă deopotrivă legiuitorului şi interpretului legii, astfel că, a conchis instanța supremă, personalul numit/încadrat la care se referă art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează şi personalul numit/încadrat anterior datei de 1 iulie 2017, reîncadrat în baza art. 36 din aceeaşi lege, aflat în activitate la data de 30 iunie 2017, care nu îşi pierde calitatea de personal numit/încadrat ca urmare a operaţiunii de reîncadrare.
Drept penal
O primă chestiune de drept în materie penală, dezlegată în cursul anului 2021, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 aprilie 2021, a constat în aceea că infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute.
În acest sens s-a reținut, în esență, că în condiţiile în care legiuitorul se referă la o “procedură judiciară”, ea nu poate fi înţeleasă decât ca o procedură judiciară existentă, iar interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sensul că norma de incriminare ar putea privi şi o procedură judiciară ce se va declanşa în viitor echivalează cu o interpretare extensivă in malam partem.
A admite că dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal se referă la obiectele care pot servi la aflarea adevărului şi la lucrurile care servesc la stabilirea unui fapt într-o posibilă procedură judiciară înseamnă a extinde norma de incriminare la o gamă nelimitată de obiecte şi de lucruri care pot servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt în proceduri penale şi extrapenale viitoare şi eventuale. Or, o astfel de extindere nelimitată a normei de incriminare ar conduce la ruperea legăturii dintre infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri şi sfera infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi ar permite aplicarea arbitrară a normei de incriminare.
Totodată s-a decis că autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal.
În acest context s-a reținut că această concluzie rezultă în urma interpretării literale a dispoziţiilor art. 275 din Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul nu a introdus nicio condiţie cu privire la subiectul activ al infracţiunii şi nicio excepţie pentru autorul faptei prevăzute de legea penală care formează obiectul procesului penal început. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii penale.
Cu referire la infracțiunea de fals informatic, prevăzută de art. 325 din Codul Penal,
Decizia nr. 4 din 25 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 19 februarie 2021, s-a stabilit că fapta de a deschide şi utiliza un cont pe o reţea de socializare deschisă publicului, folosind ca nume de utilizator numele unei alte persoane şi introducând date personale reale care permit identificarea acesteia, întruneşte două dintre cerinţele esenţiale ale infracţiunii, respectiv cea ca acţiunea de introducere a datelor informatice să fie realizată fără drept şi cea ca acţiunea de introducere a datelor informatice să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului.
Prin introducerea într-o reţea de socializare deschisă publicului a numelui şi a altor date personale reale ale unei alte persoane şi care permit identificarea acesteia, ca şi cum ar fi date privind propria identitate, rezultă date necorespunzătoare adevărului în accepţiunea art. 325 din Codul penal, fiind întrunită această cerinţă ataşată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals informatic.
De asemenea, s-a precizat că pentru reţinerea infracţiunii, pe lângă cele două cerinţe esenţiale ce au făcut obiectul analizei în prezenta sesizare, este necesar ca scopul activităţilor desfăşurate fără drept şi care au ca rezultat date necorespunzătoare adevărului să fie acela de a utiliza datele informatice în vederea producerii de consecinţe juridice, acesta urmând a fi verificat în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
O chestiune de drept cu impact în domeniul infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice, dezlegată în cursul anului 2021, prin Decizia nr. 27 din 21 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 6 iulie 2021, a vizat stabilirea faptului că poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice.
În considerentele deciziei pronunțate s-a reținut că deţinerea efectivă a permisului de conducere nu conferă titularului acestuia dreptul de a conduce în condiţiile în care instanţa de judecată a dispus, în mod definitiv, condamnarea sa pentru o infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice.
În contextul utilizării din ce în ce mai frecvente a mijloacelor informatice în vederea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, prin Decizia nr. 37 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 16 iulie 2021, s-a stabilit că publicarea de anunţuri fictive online care au avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal.
Tot în domeniul infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice, prin Decizia nr. 48 din 9 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 14 iulie 2021, s-a stabilit că sintagma ”substanţe psihoactive” din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce privește infracțiunea de violare a vieţii private, prin Decizia nr. 51 din 24 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1050 din 3 noiembrie 2021, s-a stabilit că tipicitatea infracţiunii în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.
Astfel, pentru realizarea elementelor constitutive, sub aspectul laturii obiective, în privinţa infracţiunii prevăzute la art. 226 alin. (2) din Codul penal, trebuie să existe elementul material în una din modalităţile alternative, respectiv “divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor (…)” obţinute prin “fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private”. Singura condiţie prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal este aceea ca sunetele, convorbirile, imaginile să fie obţinute prin “fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private”.
Prin Decizia nr. 52 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 13 septembrie 2021, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 377 din Codul penal, prin raportare la art. 177 alin. (2) din Codul penal, s-a reținut că, pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest, stabilirea calităţii de rude biologice în linie directă sau între fraţi şi surori, în cazul în care subiect al infracţiunii este o persoană adoptată, poate avea loc în condiţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală independent de dispoziţiile art. 440 şi art. 470 alin. (2) din Codul civil.
De asemenea s-a stabilit că pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest prevăzută de art. 377 din Codul penal, în cazul în care unul dintre aceştia este adoptat, nu se impune stabilirea în prealabil a unui raport juridic civil de rude în linie directă sau fraţi şi surori potrivit art. 409 din Codul civil raportat la art. 416 din Codul civil sau art. 424 din Codul civil, după caz, acest aspect putând fi stabilit în absenţa actelor de stare civilă şi a unei acţiuni civile cu acest obiect, în cadrul procesului penal pendinte potrivit mijloacelor de probă prevăzute de art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.
Efectele legăturii de rudenie biologică stabilite într-un proces civil sau chiar în procesul penal pendinte ulterior comiterii faptei de incest retroactivează până la momentul naşterii copilului.