Hotărâri pronunțate în recurs în interesul legii. Jurisprudență esențială 2021

ÎCCJ prezintă hotărârile esențiale pronunțate de completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii în 2021:

Recursul în interesul legii reprezintă, prin rațiunea conferită de legiuitor, principalul mecanism prin care Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, ca misiune constituțională fundamentală ce revine celei mai înalte jurisdicții a statului român.

Unele dintre deciziile pronunțate în anul 2021 de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, considerate a fi ilustrative din perspectiva problemei de drept dezlegate, vor fi prezentate în continuare.

Contencios administrativ

Prin Decizia nr. 6 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iunie 2021, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, că decizia de zi pe unitate prin care un ofiţer este desemnat să îndeplinească atribuţii suplimentare specifice funcţiei de conducere nu constituie o împuternicire pe funcţie, similară celei prevăzute de art. 55 alin. (3) din Legea nr. 293/2004.

În argumentarea soluţiei pronunţate, s-a reţinut că nu toate actele unilaterale ale autorităţilor publice sunt acte administrative, ci numai acelea care sunt emise în regim de putere publică în vederea executării legii sau a organizării executării acesteia. Deciziei de zi pe unitate îi lipseşte dimensiunea de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice, fiind în sine o operaţiune administrativă de organizare internă a activităţii specifice locului de muncă. Astfel, decizia de zi pe unitate reprezintă forma pe care o îmbracă puterea de dispoziţie a directorului de unitate şi pe care funcţionarul public cu statut special trebuie să o îndeplinească, în baza principiului exercitării funcţiei publice, enunţat la art. 5 lit. g) şi reiterat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 293/2004, în limitele prevăzute la art. 4 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Prin Decizia nr.9 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 13 octombrie 2021, pornind de la existența unei practici judiciare neunitare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pe calea recursului în interesul legii s-a stabilit că excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Se cuvine a fi subliniat faptul că decizia pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reprezintă un reviriment al jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care, încă de la intrarea în vigoare a Legii nr.554/2004, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanței supreme a avut o jurisprudență constantă în sensul că, în temeiul dispozițiilor respective, excepţia de nelegalitate poate fi invocată numai cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Prin Decizia nr. 12 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 30 septembrie 2021, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a unor dispoziţii din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, raportate la art. 68 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârea consiliului local de aprobare a unui plan urbanistic zonal reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, întrucât este un act cu aplicabilitate generală, care produce efecte juridice cu privire la o categorie nedeterminată de subiecte de drept care se încadrează în ipotezele reglementate, respectiv persoane care intenţionează să dezvolte un proiect în zona de reglementare urbanistică.

Cu incidență și în domeniul dreptului administrativ, prin Decizia nr. 10 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 29 octombrie 2021, a fost dezlegată o problemă de drept ce viza natura juridică a termenului stabilit în cuprinsul procesului-verbal de constatare a contravenţiei, prin care se dispune intrarea în legalitate a lucrărilor executate fără autorizaţie sau cu nerespectarea prevederilor acesteia.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că, în ipoteza în care partea nu a demarat sau nu a finalizat, în termenul acordat, procedura de intrare în legalitate, iar autoritatea nu a obţinut o hotărâre de demolare a construcţiei, termenul stabilit în procesul-verbal de constatare a contravenţiei este unul de recomandare.

Dreptul muncii şi asigurărilor sociale

Prin Decizia nr. 16 din 13 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, raportate la prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, pensionarii militari decoraţi cu ordinul „Meritul Militar” clasele a III-a, a II-a şi I beneficiază de un spor de 10%, 15% şi, respectiv, 20% al cuantumului pensiei, fără însă ca prin aplicarea acestui spor pensia netă să poată fi mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.

Instanța supremă a reținut că beneficiul semnului onorific nu intră în baza de calcul al pensiei, care se determină potrivit art. 28 din Legea nr. 223/2015, ci reprezintă un procent care are ca efect majorarea cuantumului pensiei în urma aplicării prevederilor art. 29 şi 30 din aceeaşi lege, intrând în cuantumul pensiei brute. Altfel spus, fiind un spor al cuantumului pensiei, sporul pentru semnul onorific este un element component al pensiei, şi nu un drept distinct, neavând relevanţă faptul că este prevăzut într-o lege diferită de Legea nr. 223/2015.

Totodată, prin aceeași decizie, s-a reținut că natura juridică a acestui spor rezultă şi din faptul că art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 nu are o existenţă de sine stătătoare şi nu conferă un drept patrimonial care există independent de stabilirea pensiei de serviciu, ci acesta devine efectiv şi capătă efecte juridice numai în legătură directă cu stabilirea pensiei militare de stat. Mai mult, respectivul drept nu supravieţuieşte suspendării pensiei sau încetării/revocării pensiei, în cazurile prevăzute de lege, pentru a putea fi considerat un drept patrimonial distinct.

Analizând problema de drept și prin prisma jurisprudenței Curții Constituționale, prin care s-a confirmat faptul că modul de stabilire a pensiilor militare de stat, prin plafonarea cuantumului acestora, chiar şi în cazul celor care beneficiază de sporul aferent decoraţiilor militare, este în acord cu prevederile Constituţiei, Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că singura interpretare care respectă aceste principii este că sporul corespunzător semnului onorific „Meritul Militar”, acordat în temeiul art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, este supus plafonării prevăzute de art. 60 din Legea nr. 223/2015.

Drept penal

Referitor la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Codul penal, prin Decizia nr. 11 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 22 septembrie 2021, s-a stabilit că, în ipoteza în care constată existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune continuată, instanţa învestită cu judecarea unor acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni va proceda la recalcularea pedepsei ţinând seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunţată anterior şi va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare şi emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunţată sau, după caz, va constata executată pedeapsa.

Prin Decizia nr. 18 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1108 din 22 noiembrie 2021, s-a asigurat interpretarea și aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, în sensul că, în materia tratamentului penal al concursului de infracţiuni, aplicarea pedepsei accesorii presupune stabilirea acesteia mai întâi pe lângă pedeapsa principală iniţială şi, apoi, pe lângă pedeapsa principală rezultantă.

S-a reținut, în esență, că în cazul stabilirii pedepsei principale rezultante pentru concursul de infracţiuni, mecanismul stabilirii pedepsei accesorii rezultate presupune doi paşi, succesivi: mai întâi sunt stabilite pedepsele accesorii pentru fiecare infracţiune concurentă, iar apoi se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru întreg concursul de infracţiuni. Astfel, mai întâi, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente (făcând abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni) se stabileşte pedeapsa accesorie – care va avea acelaşi conţinut cu pedeapsa complementară (facultativă sau obligatorie) a interzicerii exercitării unor drepturi când pedeapsa principală este închisoarea sau va avea conţinutul prevăzut de art. 65 alin. (2) din Codul penal dacă pedeapsa principală este detenţiunea pe viaţă (caz de neaplicare a pedepsei complementare). Apoi, în următoarea etapă, se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru concursul de infracţiuni, după regulile instituite de art. 45 alin. (1)-(3) din Codul penal.

În același context argumentativ, s-a notat faptul că voinţa legiuitorului de impunere a pedepsei accesorii în raport cu fiecare pedeapsă principală privativă de libertate, iar nu direct pe lângă pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate, este confirmată prin reluarea în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal a modalităţii de executare a pedepsei accesorii rezultate (până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate), deşi aceasta este prevăzută expres în definiţia dată pedepsei accesorii prin art. 54 din Codul penal.

Drept procesual civil

Prin Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1080 din 11 noiembrie 2021, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că, soluţionarea în primă instanţă a cauzelor având ca obiect obligarea instituţiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora intră în competenţa materială procesuală a secţiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă din cadrul tribunalelor, în noul context normativ generat de intrarea în vigoare a Codului administrativ (OUG nr. 57/2019), care, în art. 382 lit. h), prevede că dispoziţiile specifice statutului funcţionarilor publici nu se aplică în cazul militarilor, chiar dacă intrarea în vigoare a Codului administrativ nu a schimbat natura juridică a raporturilor de serviciu ale personalului militar al Jandarmeriei, specifice funcţionarilor publici cu statut special.

Cum nici Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nici Legea nr. 80/1995 privind statutul militarilor nu cuprind prevederi speciale referitoare la competenţa instanţelor de a soluţiona litigii privind raportul de serviciu al personalului militar al Jandarmeriei Române, astfel cum este definit prin art. 23 din Legea nr. 550/2004, devin aplicabile dispoziţiile de drept comun din Codul muncii care se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, precum şi cele ale art. 1 lit. p) teza I din Legea nr. 62/2011, conform cărora conflict individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.

În aceste condiţii, litigiile având ca obiect obligarea instituţiilor publice din cadrul Jandarmeriei Române la plata unor drepturi salariale către personalul militar al acestora sunt de competenţa secţiilor/completurilor specializate în materia conflictelor de muncă – art. 3511, 3512 şi 3514 din Legea nr. 80/1995 stabilind în mod expres competenţa instanţei de contencios administrativ numai în materia contestării sancţiunilor disciplinare aplicate cadrelor militare.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 14 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 22 septembrie 2021, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare.

În dezlegarea dată asupra problemei de drept ce a format obiectul sesizării instanței supreme cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, că ea „nu determină suspendarea judecăţii”, ceea ce înseamnă că procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abţinerii, iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale, să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.

În considerentele deciziei se mai arată că judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, şi ea nu poate fi împiedicată altfel decât în condiţiile legii, astfel că pronunţarea acelei hotărâri prin care instanţa se dezînvesteşte, fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii, este oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare. Instanţa supremă a reţinut că, prin sintagma „pronunţarea soluţiei în cauză”, legiuitorul a vizat soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea unor soluţii prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conţinut.

Prin Decizia nr. 8 din 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 25 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 135 şi art. 136 din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, completul de judecată competent să soluţioneze conflictul de competenţă ivit în calea de atac a apelului sau în calea de atac a recursului are compunerea prevăzută de lege pentru stadiul procesual al cauzei în care s-a ivit, cu excepţia conflictelor date de lege în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se soluţionează în complet de 3 judecători, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, sau în complet de 5 judecători, în cazul prevăzut de art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În argumentarea soluției adoptate, prin decizia sus menționată s-a reținut că natura juridică a conflictului de competență este aceea a unui incident procedural și, prin urmare, fiind vorba despre un incident al judecăţii în primă instanţă sau al judecăţii în calea de atac a apelului ori recursului, conflictul de competenţă, chiar dat în competenţa de soluţionare a instanţei imediat superioare şi comune conform art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu poate fi judecat decât în compunerea completului aferentă stadiului procesual în care s-a ivit. Totodată, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut și că „împrejurarea că legiuitorul a prevăzut competenţa de soluţionare a unei alte instanţe decât cea în care faţa căreia s-a ivit conflictul (…) nu are nici aptitudinea de a conduce la concluzia că instanţa care pronunţă regulatorul de competenţă trebuie să se compună diferit faţă de instanţele în faţa cărora s-a ivit conflictul, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, prevedere care ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la regulă, în condiţiile în care normele de procedură care vizează alcătuirea instanţei sunt norme imperative, a căror nerespectare poate fi invocată şi din oficiu”.

Prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a stabilit că instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Problema de drept care a format obiectul recursului în interesul legii a vizat competenţa teritorială de soluţionare a contestaţiei la executare, în situaţia în care instanţa de la domiciliul debitorului care formulează contestaţia la executare este o altă instanţă decât cea care a încuviinţat executarea silită. În dezlegarea dată acestei chestiuni de drept, instanța supremă a reținut că din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin Decizia nr. 21 din 27 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.114 din 23 noiembrie 2021, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că sintagma „loc al producerii prejudiciului” în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârșirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.

În considerentele deciziei, s-a reținut că, faţă de modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi de felul în care se produce prejudiciul, locul în care apare consecinţa negativă asupra patrimoniului supus reparaţiei nu poate fi înţeles decât în sensul locului săvârşirii faptei vătămătoare. Finalmente, prejudiciul se reflectă în patrimoniul titularilor de drepturi conexe (artişti interpreţi sau executanţi, respectiv producători de fonograme), chiar dacă în numele acestora acţionează organismele de gestiune colectivă (care au atribuţii de a colecta remuneraţiile şi de a le repartiza apoi titularilor, proporţional cu repertoriul utilizat), dar o fac în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptăţită la plata remuneraţiei.

Raţiunea identificării locului producerii prejudiciului, ca fiind acela al săvârşirii faptei ilicite, îşi are fundamentul şi în considerente de bună administrare a justiţiei, respectiv a probelor necesare soluţionării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică neautorizată.