fbpx

Fosta soție a unui medic a dat-o în judecată pe concubina acestuia, cerând daune morale

Fosta soție a unui medic a chemat-o în judecată pe concubina acestuia, cu care a început relația înainte să fie oficializat divorțul. Reclamanta a cerut daune morale de 50.000 de lei pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației și pentru suferința cauzată. Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, iar fosta soție a fost pusă să plătească 1.200 de lei cheltuieli de judecată. Aceasta a atacat cu apel sentința, care se judecă la Tribunalul Iași. Subiectul a fost prezentat în premieră de adevărul.ro

Sentința civilă nr. 1380/2017 Judecătoria Iași

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind reclamanta S.Ț.L și pârâta P.M, având ca obiect pretenții daune morale.

Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de  27.01.2017, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberări, a amânat pronunțarea cauzei pentru astăzi, când:

INSTANȚA, 

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr…. la data de 13.05.2016 reclamanta S.Ț.L a chemat în judecată pe pârâta P.M, solicitând ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 lei, din care suma de 25.000 lei reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, iar suma de 25.000 lei cu titlu de daune morale pentru suferința cauzată de atitudinea delictuală a pârâtei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că s-a căsătorit cu numitul S.Ț.D la data de 12.07.1980, din căsătorie rezultând doi copii. De-a lungul timpului relațiile dintre soți s-au derulat în condiții normale, singurele divergențe fiind generate de spațiul mic al locuinței și intervenția soacrei sale în viața de familie.

Arată că pe parcursul căsătoriei a fost preocupată de creșterea și educarea celor doi copii, reclamanta fiind implicată în viața de familie, și-a respectat soțul și a nutrit sentimente puternice de afecțiune față de el și de copii.

În anul 2008 a aflat de la u cunoștință că soțul său are o relație extraconjugală de notorietate, de cel puțin trei ani. În aceeași zi, întâmplător, s-a întâlnit pe stradă cu soțul său și cu persoana respectivă, cei doi ținându-se de mână; soțul său spunându-i că vor discuta acasă, însă această discuție nu a avut loc niciodată. Susține că a aflat de la o colegă de serviciu a soțului său faptul că persoana cu care acesta are o relație este infirmieră în același spital; dar și faptul că pârâta a fost atenționată de ceilalți colegi de serviciu în sensul că ar trebui să se retragă din această relație, însă pârâta a lansat în cadrul spitalului informația că soții au divorțat, denigrând-o pe reclamantă în fața colegilor.

Reclamanta a învederat și faptul că a fost extrem de afectată de această situație; dar și faptul că în perioada următoare lucrurile au părut că reintră în normal, soțul său spunându-i că a încetat relația.

Ulterior, în februarie 2013 a aflat că legătura extraconjugală a soțului său nu a încetat niciodată, fiind agresată fizic și verbal de acesta, în prezența mamei sale.

În luna mai 2015 a primit citație pentru divorțul intentat de soțul său, iar în timpul derulării procesului cel din urmă a recunoscut și și-a asumat relația extraconjugală.

Reclamanta susține că pârâta se face vinovată de destrămarea căsniciei sale, iar atitudinea culpabilă a acesteia l-a determinat pe soțul său să inițieze o relație. Pe de altă parte, afirmațiile defăimătoare ale pârâtei sunt de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia.

În dovedire, reclamanta a solicitat încuviințarea probelor cu interogatoriul pârâtei, martori și înscrisuri, sens în care au fost depuse la dosarul cauzei: C.I. reclamantă, declarații pe proprie răspundere, declarație de martor, certificat medico-legal, chitanțe, cerere de divorț.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 58, 71, 72, 73 și 1349, alin. 1 și 2 Cod Civil.

Cererea reclamantei a fost legal timbrată cu taxă de timbru de 100 lei pentru primul capăt de cerere și 1.355 pentru cel de-al doilea capăt de cerere, conform dispozițiilor OUG 80/2013.

Copii de pe cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate au fost comunicate pârâtei P.M, care nu a depus întâmpinare în termenul legal.

La data de 05.10.2016 pârâta a depus, prin serviciul Registratură, întâmpinare prin care a solicitat repunerea în termenul de a depune întâmpinare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare pârâta a învederat faptul că destrămarea căsniciei reclamantei nu reprezintă vina sa, și, deși este adevărat că are o relație cu fostul soț al reclamantei, această relație a debutat la 6 ani după ce soții au încetat în fapt relația. Susține că însăți reclamanta a recunoscut că pe parcursul căsătoriei a fost preocupată de nevoile materiale ale copiilor, însă nu le-a oferit și un climat bazat pe căldură și iubire, astfel că familia s-a destrămat.

Învederează faptul că reclamanta este cea care a jignit, a amenințat și a făcut reclamații la serviciu. Susține că reclamanta încearcă să dea vina pe cei din jur pentru eșecul său personal, încercând și prin cererea reconvențională din cadrul procesului de divorț să ceară despăgubiri soțului ei pentru aceleași motive, însă instanța a respins solicitarea.

Solicită să se constate că ea nu a cauzat niciun prejudiciu reclamantei, nici de imagine și niciun alt fel de prejudiciu.

În dovedire a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei și un martor.

La termenul din data de 18.11.2016 instanța a admis cererea pârâtei de repunere în termenul de formulare al întâmpinării și a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, interogatoriul părții adverse și câte un martor.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, instanța constată următoarele:

În fapt, reclamanta s-a căsătorit cu numitul S. Ț. D. la data de 12.07.1980, căsătoria fiind înregistrată în Registrul de stare civilă a Primăriei Municipiului Iași, sub nr. 1230 din 12.07.1980; aspecte constatate ca urmare a consultării de către instanță în programul ECRIS a sentinței civile nr. 481/26.01.2016 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr…., definitivă prin decizia civilă nr. 71/26.01.2017 pronunțată de Tribunalul Iași.

Căsătoria celor doi a fost declarată desfăcută prin sentința civilă nr. 481/26.01.2016 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr…., definitivă prin decizia civilă nr. 71/26.01.2017 pronunțată de Tribunalul Iași, din culpă comună.

În urmă cu aproximativ 7-8 ani numitul S. Ț. D. a inițiat o relație extraconjugală cu pârâta P. Maria, relație care continuă să se desfășoare, aspect susținut atât de reclamantă, dar confirmat și de pârâtă.

Reclamanta solicită astfel obligarea pârâtei la plata unor daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, dar și pentru suferința cauzată de atitudinea delictuală a pârâtei, constând în derularea relației extraconjugale ce a produs destrămarea căsniciei celei dintâi.

În drept, art. 1349, alin. 1 și 2 Cod civil stabilește că: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare”.

Conform art. 1357 Cod Civil „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru culpa cea mai ușoară”. De asemenea, potrivit art. 1358 Cod Civil: „pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi”.

Privitor la condițiile necesare pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, din textul de lege citat, se constată a fi în număr de patru, respectiv: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită și prejudiciul produs, dar și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

Antrenarea răspunderii civile delictuale presupune întrunirea tuturor acestor condiții, iar în situația în care se constată inexistența oricăreia din ele nu se poate angaja răspunderea unei persoane pe tărâm delictual.

În ceea ce privește cea dintâi condiție, respectiv existența unei fapte ilicite, se observă că prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane.

Analizând existența acestei condiții în cauza dedusă judecății, se constată că nu este întrunită în acțiunea de față. Astfel, presupuse faptă ilicită susținută de reclamantă constă în aceea că pârâta se face vinovată de destrămarea căsniciei sale, iar atitudinea culpabilă a acesteia l-a determinat pe soțul său să inițieze o relație extraconjugală. Pe de altă parte, afirmațiile defăimătoare ale pârâtei sunt de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia.

În primul rând, instanța nu poate accepta faptul că inițierea și continuarea unei relații cu o persoană căsătorită poate constitui o faptă ilicită, ci se circumscrie dreptului oricărei persoane de a derula o relație afectivă, nefiind de natură a încălca o normă de drept obiectiv.

Însă, chiar și în situația în care s-ar accepta faptul că acțiunea pârâtei de a iniția și a continua o relație cu numitul S. Ț. D., care la acel moment era căsătorit cu reclamanta ar reprezenta o faptă ilicită, instanța, analizând materialul probator administrat, reține că nu s-a făcut dovada acestei presupuse fapte ilicite.

Astfel, este de o deosebită importanță ceea ce s-a reținut prin sentința civilă nr. 481/26.01.2016 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. …., definitivă prin decizia civilă nr. 71/26.01.2017 pronunțată de Tribunalul Iași, aspecte care se opun cu putere de lucru judecat instanței de față. În fapt, în cadrul sentinței civile anterior menționate s-a reținut că: „Instanța reține ca întemeiate susținerile pârâtei privitoare la relația extraconjugală a soțului său, aceste aspecte fiind recunoscute chiar de reclamant, însă, în ceea ce privește momentul de la care pârâtul a încălcat obligația de fidelitate, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă din cauză reiese ca fiind cel mai devreme cu 10-11 ani în urmă, în timp ce separația în fapt a părților care au continuat să locuiască în același imobil, însă în camere diferite s-a produs cu 12 ani în urmă, astfel cum reiese din mărturisirea pârâtei în cadrul interogatoriului. Prin urmare, instanța reține că motivele de separație în fapt a părților au survenit anterior începerii de către reclamant a unei relații extraconjugale, pe fondul certurilor dintre părți astfel cum reiese din declarația martorului R. G. și din răspunsurile pârâtei la interogatoriu”.

Așadar, din aceste aspecte se poate cu ușurință constata netemeinicia susținerilor reclamantei care a învederat că pârâta este vinovată de destrămarea căsniciei sale, ca urmare a inițierii relației extraconjugale cu soțul său. Ori, instanța care a soluționat acțiunea de divorț a reclamantei de soțul său a reținut că a existat o culpă comună a soților în desfacerea căsniciei, fără a crea o legătură între aceasta și relația extraconjugală a fostului soț al reclamantei.

Pe de altă parte, este relevant și faptul că reclamanta din cauza de față a solicitat în cadrul dosarului nr. … prin care s-a soluționat acțiunea de divorț, prin cerere reconvențională obligarea fostului său soț la despăgubiri, în temeiul art. 388 Cod Civil, cerere respinsă de instanța din acel dosar.

Ori, în condițiile în care fostul soț al reclamantei nu a fost obligat la plata unor despăgubiri către reclamantă, acesta fiind cel care avea o obligație de fidelitate și respect față de cea din urmă, consideră instanța de față că, este cu atât mai puțin întemeiat a considera că persoana ce derula o relație extraconjugală cu fostul ei soț a săvârșit prin aceasta o faptă ilicită care ar putea conduce la acordarea de despăgubiri.

În ceea ce privește pretinsele afirmații defăimătoare ale pârâtei care sunt de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, instanța constată, de asemenea, nedovedirea lor în niciun mod. Nici chiar declarația martorului audiat la cererea reclamantei, numitul C. I, nu este relevantă sub acest aspect. Astfel, martorul a relatat în mare parte lucruri pe care le-a aflat de la reclamantă (astfel că instanța nu le poate da relevanță juridică fiind aspecte povestite de una din părțile în proces, direct interesată în soluționarea cauzei și nu luate la cunoștință personal de către martor); însă, chiar și așa, martorul nu a declarat nimic legat de presupusele afirmații defăimătoare realizate de pârâtă.

Din contră, din materialul probator rezultă un început de probă în sensul că cel care a agresat fizic reclamanta este fostul său soț, numitul S. Ț. D., astfel cum rezultă din declarația martorului C.I, dar și din certificatul medico-legal nr. 6075/21.03.2014  și declarația pe proprie răspundere a fiului reclamantei. Însă, fostul soț al reclamantei nu este parte în prezenta cauză, eventualele agresiuni fizice sau verbale realizate asupra reclamantei neavând relevanță în cauza de față.

Având în vedere cele de mai sus, instanța constată că nu există nicio faptă ilicită, acțiunea pârâtei de inițiere și continuare a unei relații cu fostul soț al reclamantei nefiind de natură a încălca o normă de drept obiectiv, iar presupusa acțiune a pârâtei de a realiza afirmații defăimătoare la adresa reclamantei nefiind dovedită. Ori, răspunderea civilă delictuală nu poate exista în lipsa oricăreia dintre condițiile sale generale, așa încât analizarea existenței celorlalte nu mai este considerată oportună față de lipsa faptei ilicite.

În raport de toate cele anterior menționate, pe parcursul judecății reclamanta nu a făcut în dovada întrunirii condițiilor necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, deși potrivit art. 10, alin. 1 și 249 Cod Procedură Civilă, ei îi incumba sarcina acestei probe; iar, pe de altă parte, constatarea inexistenței unei condiții privitoare la răspunderea civilă delictuală, în speță a faptei ilicite, conduce la lipsa necesității de a analiza întrunirea celorlalte condiții, astfel că instanța nu va mai proceda la o astfel de analiză și la respingerea cererii de față, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanța va avea în vedere dispozițiile art. 452 și 453 Cod procedură civilă, iar față de soluția ce se impune în cauză va respinge această solicitare ca neîntemeiată, pârâta nefiind în culpă procesuală față de reclamantă.

În ceea ce privește cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, prin raportare la aceleași art. 452 și 453 Cod procedură civilă, instanța va reține că reclamanta se află în culpă procesuală față de pârâtă, astfel că o va obliga la plata către cea din urmă a sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, achitat de pârâtă conform chitanței nr. 3/19.01.2017, depusă la dosar.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina