Acasă » INTERVIURI » Experiența unei tinere avocate din Cluj cu Clinica Juridică Mobilă prin România și New York. INTERVIU
Dora Călian și Clinica Juridică Mobilă din New York

Experiența unei tinere avocate din Cluj cu Clinica Juridică Mobilă prin România și New York. INTERVIU

Tânăra avocată Dora Călian din Baroul Cluj, intrată în profesie în 2014, a vizitat pe parcursul unui an și jumătate mai multe centre pentru copii și adulți cu dizabilități psihice din țară, în cadrul proiectului Clinica Juridică Mobilă derulat de Centrul de Resurse Juridice, pe fonduri elvețiene. Proiectul a cuprins și o vizită la o mare societate de avocatură din New York, care oferă servicii juridice gratuite din 1990 și de la care a fost preluat modelul Clinicii juridice mobile. Americanii au chiar și o rulotă cu care merg să ajute oamenii. Clujust.ro a stat de vorbă cu avocata Dora Călian despre această experiență interesantă.

Înainte de a ajunge să lucreze în domeniul drepturilor copiilor defavorizați, tânăra a făcut voluntariat în orfelinate în timpul liceului, lucru care a marcat-o. Ulterior, s-a gândit ca și în avocatură să acopere această zonă de care nu mulți se preocupă. Proiectul ”Clinica Juridică Mobilă” a durat un an și jumătate și s-a încheiat în ianuarie 2018. În New York, o astfel de ”clinică” funcționează de mulți ani, cu ajutor de la Stat și fundații. Și în România ar fi nevoie de permanentizarea ei, dar pentru asta trebuie fonduri. Până atunci, aflăm mai multe despre acest proiect inedit de la avocata Dora Călian.

Clujust: Cum ai început activitatea de voluntariat și de ce? Și cum ai ajuns la Clinica Juridică Mobilă (Detalii despre proiect AICI)?

Dora Călian: Elementul declanșator a apărut în 2007 când, în timpul liceului, printr-o conjunctură, am început să fac voluntariat în mai multe orfelinate (folosesc denumirea veche, acum avem centre de plasament), printr-o fundație susținută din SUA care avea în vizor copiii abandonați de pe raza județului Mureș, de unde sunt eu de loc. Perioada respectivă a fost marcantă și revelatoare, fiind primul meu contact cu sistemul de protecție. Copiii întâlniți, fără să aibă vreun diagnostic medical, erau net diferiți de copiii din familii, se vedea clar că provin din instituții, pe ei se citea trauma abandonului. Erau insuficient dezvoltați fizic și intelectual, îmbrăcați sărăcăcios, agresați fizic și verbal, nebăgați în seamă și cu o sete puțin spus enormă de atenție și afecțiune. Trăiau la grămadă într-un colț de cameră, aveau o mână de haine și lucruri proprii, iar visul lor suprem era să aibă o familie. Imaginile parcă mi-au rămas pe retină, așa că, am continuat voluntariatul în zona copiilor defavorizați și în timpul facultății dar, din cauza volumului de studiu, timpul pe care-l puteam aloca era tot mai redus.

Cu toate astea, mi-a fost imposibil să rămân imună la tragediile care se multiplicau. Copiii care cresc în sistem și, bineînțeles, chiar și în familie în care, teoretic, Direcția Copilului ar trebui intervină (cazuri de sărăcie, bătăi, alcool, etc.) sunt predispuși la tulburări serioase de personalitate, delicvență juvenilă și probleme mentale așa că, ceea ce se întâmplă în copilărie e extrem de important, amputarea spiritului poate fi ireversibilă, iar asta nu doar la ei, ci la toată lumea. E acel celebru efect al fluturelui, preluat din teoria haosului în psihanaliză care tocmai asta subliniază, traumele și cum adultul e reflexia propriei copilării. Ca exemplu, pentru unii copii din Pata Rât, probabil e ceva firesc să crească câte 5-10 într-o familie, să facă excursii la Gherla în ideea de a-și vizita frații mai mari (știm unde) și la școală să meargă cu picioarele reci și stomacul gol, așa că nici nu e de mirare că pot ajunge să aibă și ei dosare penale.

În cele din urmă, am găsit o soluție în avocatură. M-am gândit că dacă reușesc să lucrez efectiv și în domeniul drepturilor copiilor defavorizați, atunci le pot îmbina. Și nu doar că pot să aloc timp pentru asta, dar îi și ajut mai mult, cu demersuri juridice care știm bine cât de eficace pot fi. Nu a fost deloc simplu să găsesc astfel de oportunități, fiindcă puțin se lucrează în segmentul acesta juridic în România în mediul privat și, dacă se lucrează, adeseori e pro bono sau din București. Spre bucuria mea, din 2016 am început să colaborez de la distanță cu Centrul de Resurse Juridice din București, proiectul de debut fiind Clinica Juridică Mobilă iar, de anul trecut, cu Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității Babeș-Bolyai într-un proiect care vizează drepturile copiilor și tinerilor victime ale abuzurilor în instituții.

Clujust: Ce presupunea Clinica Juridică Mobilă?

Dora Călian: În primul rând, proiectul viza ca echipe mixte formate dintr-un avocat/jurist, psiholog și voluntar să meargă în vizite de monitorizare inopinate în diverse instituții din țară pentru copii și adulți cu dizabilități psihice, pentru a verifica în ce măsură acestor persoane le sunt respectate drepturile. O vizită dura de cele mai multe ori 2 zile și presupunea ca noi să purtăm discuții cu persoanele instituționalizate acolo, cu angajații, uneori chiar cu reprezentații DGASPC-urilor în subordinea cărora se aflau centrele, să verificăm acte, dosare, încăperi, etc. și să detaliem cele observate în scris, într-un raport pe care CRJ îl înainta ulterior instituțiilor interesate cum fost situația de la centrul din Măciuca, județul Vâlcea, vizită după care CRJ a depus denunț pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, supunere Ia rele tratamente, abuz în serviciu și omisiunea sesizării organelor judiciare de ceilalți angajați. În al doilea rând, proiectul viza facilitarea accesului la justiție a acestor persoane, adică tot acea echipă mixtă, să le explice oamenilor care trăiesc în instituții, ce drepturi au și cum și le pot accesa, ca să aibă o viață mai bună.

A fost în ”lagărul” de la Măciuca

Clujust: Care a fost primul centru in care ai mers si care a fost prima impresie, reacție?

Dora Călian: Primul centru în care am mers a fost la Jucu. Sincer, m-a șocat dizabilitatea psihică în sine, la un moment nici nu m-am mai putut concentra. Asta pentru că aproape toți cei care trăiesc acolo au handicap psihic grav, mulți au inclusiv malformații fizice, sunt tineri, de vârstă apropiată mie și sunt instituționalizați încă din copilărie, nu au familii. Am avut sentimentul că, oarecum, copiii pe care i-am cunoscut mai demult în acele vechi orfelinate de tip mamut, a căror închidere a fost solicitată insistent României de Uniunea Europeană ca o condiție pentru integrare, i-am regăsit la Jucu, atât că mai mari și bolnavi psihic.

Ai fost și în alte centre? Ati fost peste tot primiti sau au fost cazuri când nu s-a putut intra?

Am mai fost centrul din Sasca Mică (Suceava), Măciuca și Băbeni (Vâlcea), Carei (Satu Mare), Nucet (Bihor), Beclean și Nușeni (Bistrița-Năsăud). Pe lângă acestea, au fost și centre în care nu ni s-a permis accesul. Este revoltător că încă sunt probleme cu accesul, CRJ face aceste vizite de 15 ani (atât că nu sub forma Clinicii juridice mobile, adică a acestei echipe mixte care facilitează și accesul la justiție), iar uneori a acționat în instanță centrele pentru acest refuz și a câștigat, iar lucrurile astea le-am pus în vedere de fiecare dată. Totodată, din 2013 până în vara trecută, CRJ a avut un protocol semnat cu Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice după ratificarea de către România a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități în 2010, protocol în care apărea expres că CRJ are dreptul să facă aceste vizite inopinate, așa că, vizitele sunt legale. (VEZI AICI Rapoartele de la vizite)

Coordonatoarea noastră de proiect, Georgiana Pascu, care a inventat, să spunem așa, vizitele, tocmai fiindcă a mers într-o vizită de acest tip inopinată, l-a găsit pe tânărul în vârstă de 19 ani Valentin Câmpeanu (abandonat la naștere), în anul 2004, în Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare (Dolj), bolnav de HIV, tuberculoză pulmonară, pneumonie şi hepatită cronică, singur și izolat într-o cameră neîncălzită, doar cu o bluză de pijama şi într-un pat fără lenjerie, fără să i se acorde asistenţă și hrană, fiind hrănit doar cu glucoză în perfuzie și cântărind cel mult 45 kg. Tânărul a murit chiar în seara acelei zile și după 10 ani de procese purtate de CRJ, România a fost condamnată la CEDO pentru încălcarea dreptului la viață a acestui tânăr. Deci, deși situația în centre s-a mai schimbat în timp, tot nu pot fi puse la îndoială rațiunea și importanța acestor vizite în condițiile în care, în prezent, în România, trăiesc aprox. 25.000 de persoane cu dizabilități psihice în instituții.

De ce nu s-au facut mai multe demersuri juridice în urma vizitelor?

Fie pentru că nu a fost cazul, fiindcă situația din centre era relativ bună – profit de întrebare și specific că există și astfel de centre pe care chiar le felicităm în rapoarte – fie neregulile identificate au impus doar trasarea unor recomandări centrelor, DGASPC-urilor sau Consiliilor Județene în cauză, fie nu am putut face niciun demers, pentru că nu am aflat reala situație de fapt și nu am identificat nici eventuale probe. Se întâmplă ca oamenii din centre să ne spună lucruri precum:  ,,Vreau să plec, locul meu nu e aici.„, ,,Sunt bătut.„, dar tot este greu să afli de la dânșii dacă, într-adevăr, sunt supuși acestor abuzuri. Unii se tem să se deschidă, să intre în detalii, nu sunt obișnuiți cu suport din exterior iar, în anumite situații, pot să apară și influențele diagnosticului, cum e la schizofrenia paranoidă, din păcate.

Clujust: Povestește-ne despre experiența din SUA.

Dora Călian: Coordonatoarei noastre i-a venit ideea Clinicii Juridice Mobile în contextul vizitelor de monitorizare care, după cum spuneam, se fac de mulți ani, punându-și întrebarea retorică de ce anume, într-o proporție de peste 90% dintre persoanele care au ieșit din sistem, au ieșit atunci cand au murit. Răspunsul la care a ajuns a fost acela că, aceste persoane nici nu își cunosc drepturile și dacă și le cunosc, nu și le știu accesa, astfel că nu pot face singure demersuri pentru a pleca în comunitate sau pentru a-și îmbunătăți viața în centre. Așa i-a venit această ideea echipelor mixte de monitori care să ofere și acces la justiție, inspirându-se din modelul pe care l-a văzut în SUA, la avocații din cadrul NYLAG (New York Legal Assistance Group).

Drept pentru care, în noiembrie 2017 am plecat pentru câteva zile la New York în ideea de a-i cunoaște pe cei de la NYLAG, să învățăm din experiența și metodele lor de lucru. Concret, NYLAG e o societate de avocați înființată în 1990, care oferă gratuit servicii de asistență juridică persoanelor din New York cu venituri mici, în domeniul legislației civile. În prezent, are un personal de aprox. 280 de oameni, incluzând avocați, consilieri juridici, consilieri financiari și personal administrativ, iar ca idee, pe perioada ultimului an, s-au ocupat de peste 50.000 de cazuri, respectiv 98.000 de beneficiari, cu sprijinul a 2.200 de avocați pro-bono și alți voluntari. Personalul NYLAG vorbește 28 de limbi, din cauza cazuisticii diverse. În 2011, din nevoia de a-i ajuta pe cei 1,8 milioane de newyorkezi care nu-și permit să plătească un avocat, au înființat Clinica Juridică Mobilă (prima din SUA), modelul după care s-a inspirat CRJ, o rulotă în care se află un birou și care se deplasează în diverse locații în care se află persoanele vulnerabile (de exemplu cartierul Bronx, unde am fost noi), ca să le acorde asistență legală direct acolo. Până acum, au ajutat clienți aflați în situații de vulnerabilitate, având ca beneficiari copii cu dizabilități, victime ale violenței domestice, supraviețuitori ai Holocaustului, seniori care nu se mai pot deplasa, imigranți, lucrători cu venituri mici, membri ai comunităților LGBTQ, pacienți cu boli cronice, etc.

Desigur, se pune întrebarea cum reușesc financiar și i-am întrebat și noi. Clinica și-a început activitatea cu o finanțare printr-un proiect, iar de atunci continuă să primească finanțări din mai multe surse, principalele fiind Statul New York, orașul New York și fundații. Plus că foarte mulți avocați lucrează pro bono, inclusiv absolvenții facultăților de drept, una dintre condițiile pentru a fi admis în Baroul New York fiind aceea de a lucra în prealabil 50 de ore pro bono, iar avocații sunt încurajați să facă asta. Reușita lor se datorează și faptului că au încheiat diverse protocoale de colaborare cu instituții, spitale și chiar cu anumite instanțe de judecată. Spre exemplu, în cazul ordinelor de protecție, înregistrează victimele în această rulotă și trimit ulterior înregistrarea judecătorilor și se ține cont de ea la soluționare.

Amploarea muncii lor m-a făcut să mă întreb care-o fi motivația, ce animă profesionistul din ei. iar avocata Amy Hozer, fondatoarea și coordonatoarea Clinicii Juridice Mobile mi-a dat un răspuns, dar, pentru a nu știrbi din farmecul lui, am să îl redau exact, în engleză: ,,Because of the access to justice. Everybody needs a voice and we need to provide an access to justice not just to the rich but to the people who don’t have as much money too. You know, those who have money get attorneys but if you give everyone a voice, actually it helps them much more down the road. Being able to provide legal services helps people in a way they can not help themselves.”

Clujust: Ai vizitat și instanțe din New York?

Dora Călian: Tot în acele zile am asistat și la o ședință de judecată în cadrul Brooklyn Integrated Domestic Violence Court (Supreme Court Justice), condusă de președintele instanței doamna judecător Esther Morgenstern care, cu deschidere ne-a explicat câteva reguli de procedură și principii de funcționare ale sistemului lor de drept. Acea instanță funcționează în baza principiului ,,one family, one judge” (o familie, un judecător) adică, s-a considerat că este oportun ca, un singur judecător să se ocupe de toate problemele juridice ale membrilor aceleiași familii din categoria cauzelor penale și de dreptul familiei, atunci când problema centrală este legată de violența domestică, ca să aibă astfel o perspectivă de ansamblu a tuturor problemelor și să ia o decizie cât mai înțeleaptă pentru familie. Se întâmplă uneori ca dosarele unei familii să fie soluționate toate chiar în aceeași zi.

Totodată, cauzele se amânau dacă nu erau ambii părinți prezenți, chiar dacă erau avocații lor, raționamentul judecătorei fiind la un moment dat acela că: ,,I-am suspendat tatălui drepturile părintești, problema este prea serioasă, mama trebuie să fie aici.” În instanță era și un avocat al copilului, independent de avocatul părinților. Acest avocat al copilului e o persoană care se ocupă doar de apărarea drepturilor minorilor, indiferent de vârsta lor, are mai multe întâlniri private cu ei, în afara instanțelor, ca să afle exact ce-și doresc și să îi ajute astfel să își valorifice cât mai bine drepturile și interesele legitime, în ideea de a se evita aducerea lor în sala de judecată.

Practica sistemului lor de drept permite și multiple dezbateri în sală, o cauză chiar a fost începută de doamna judecător spunând: ,,Sunt foarte îngrijorată, am o plângere care, în realitate arată ca o carte”. Continui în această notă și fac o scurtă referire la aceste dezbateri, având în vedere că noi avem instituția antepronunțării, a fost interesant să văd cum decurge ședința, care este atmosfera. Doamna judecător a fost foarte umană, vă dau un exemplu, a folosit replici precum: ,,Nu îți mai aduce iubita aici, nu este sănătos deloc”, ,,De fiecare dată când vii, îmi spui același lucru, dacă vei continua așa, îți voi suspenda drepturile.”

O altă întâlnire a fost cu domnul judecător Robert Levy de la United States District Court (Eastern District of New York), totodată cadru didactic universitar la Universitatea Columbia și Facultatea de Drept Brooklyn, care ne-a prezentat o parte a instanței, inclusiv săli de judecată, de întâlnire a juraților, etc. . Interesant că la acea instanță numai avocații au voie cu telefoanele, în rest, sunt preluate toate la intrare de către jandarmi și depozitate. Am mai avut întâlniri de lucru la Family Justice Center, centru ce oferă suport gratuit pentru victimele violenței domestice, ale abuzurilor, ale traficului de persoane și la ACLU (American Civil Liberties Union), organizație de drepturile omului.

”Avocatul are un rol de intervenient accesoriu în sprijinul poziției societății civile”

Cum ți-ai împărțit timpul intre avocatură și proiectul Clinicii Juridice Mobile?

Imagine din Centrul de la Măciuca

Nu a fost greu, majoritatea întâlnirilor aveau loc prin skype și colegii de la București, ne-au permis nouă, monitorilor, să ne stabilim vizitele în funcție de programul propriu. Într-adevăr, au fost și urgențe, cum s-a întâmplat cu vizita la centrul Măciuca, unde ne-am dus după ce jurnalistul Cătălin Tolontan a dezvăluit poze cu oameni legați de pat în centru și dezbrăcați sau când am aflat, tot din presă, că se aduc acuzații unui angajat al unui alt centru că a violat o tânără de 19 ani dar, s-a întâmplat ca urgențele să ,,sacrifice” doar weekendul.

Clujust: Ce iți place la profesia de avocat? Cum vezi rolul avocatului in societate?

Dora Călian: Îmi place că are puterea să aducă schimbări pozitive, e dinamică și aducătoare de noutate. Cât despre rol în societate, natura profesiei ne face să navigăm mai ușor în stuful legislativ și să aducem un plus în societate, prin a-i ajuta pe oameni să își conștientizeze atât drepturile, cât și obligațiile așa că, să spunem că văd avocatul ca un partener. E cel care dă voce, sprijină și, folosind acest termen, în mod amuzant, următorul cuvânt care îmi vine în minte e cel de intervenient, și poate că nici nu e rău, aș putea spune, în termeni filosofico-juridici, că avocatul are un rol de intervenient accesoriu în sprijinul poziției societății civile.

Ai vrea să existe in România in viitor o firmă precum cea din New York, cu tot cu rulotă, și să faci parte din ea?

Desigur. O astfel de Clinică ar putea să ajute multe persoane din țara noastră aflate în dificultate și, în plus, reducându-se numărul problemelor juridice existente, ar fi influențat pozitiv mersul întregii societăți.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina