CLUJUST Justitie. Stiri. Anchete. Procese. Avocati. Sistemul judiciar. Interviuri. Jurisprudenta. Portal. Cluj.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, astăzi, anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 12 mai 2020, prin care se respinsese ca inadmisibilă acțiunea formulată de Liviu Dragnea având ca obiect anularea scrisorii Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) din 1 octombrie 2018.
Politicianul a cerut Tribunalului Uniunii Europene anularea raportului OLAF care constata o fraudă cu fonduri europene în dosarul Tel Drum. În urma acelui raport, el a fost acuzat de procurorii Direcției Naționale Anticorupție (DNA).
Extras din hotărârea CJUE:
”Aprecierea Curții
63 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că procedura de acces la documentele instituțiilor se desfășoară în două etape și că răspunsul la o cerere inițială, în sensul articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, nu constituie decât o primă luare de poziție, în principiu nesupusă căilor de atac. Cu toate acestea, cu titlu excepțional, atunci când o instituție își adoptă poziția în mod definitiv printr‑un astfel de răspuns, acesta este susceptibil să facă obiectul unei acțiuni în anulare (a se vedea Hotărârea din 2 octombrie 2014, Strack/Comisia, C‑127/13 P, EU:C:2014:2250, punctul 36 și jurisprudența citată).
64 Astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 74 din concluzii, faptul că, în răspunsul său, instituția în cauză omite să informeze solicitantul, conform articolului 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, că are dreptul de a prezenta o cerere de confirmare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din acest regulament reflectă caracterul definitiv al acestui răspuns.
65 În plus, în măsura în care Comisia opune celui de al doilea motiv al recurentului faptul că argumentele formulate în susținerea acestuia țin de aprecierea faptelor de către Tribunal și nu sunt supuse, cu acest titlu, controlului Curții sesizate cu un recurs, trebuie amintit că încadrarea juridică a unui fapt sau a unui act precum o scrisoare, efectuată de Tribunal, este o chestiune de drept care poate fi invocată în cadrul unui recurs (Hotărârea din 23 noiembrie 2017, Bionorica și Diapharm/Comisia, C‑596/15 P și C‑597/15 P, EU:C:2017:886, punctul 55, precum și jurisprudența citată).
66 În speță, din ordonanța atacată reiese că OLAF nu l‑a informat pe recurent cu privire la dreptul său de a prezenta o cerere de confirmare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001.
67 Desigur, din această ordonanță rezultă de asemenea că, în scrisoarea din 22 august 2018, recurentul nu a menționat Regulamentul nr. 1049/2001 și că numai în înscrisurile depuse la Tribunal a precizat pentru prima dată că cererea sa de acces la documente formulată în scrisoarea menționată fusese formulată în temeiul articolului 6 din regulamentul menționat.
68 Cu toate acestea, trebuie arătat în această privință că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001, cererile de acces la documente trebuie formulate în scris, inclusiv prin mijloace electronice, în una dintre limbile enumerate la articolul 55 TUE și într‑un mod suficient de precis pentru a permite instituției în cauză să identifice documentul.
69 În schimb, nicio dispoziție din Regulamentul nr. 1049/2001 nu obligă solicitantul să precizeze temeiul juridic al cererii sale.
70 O astfel de obligație nu poate fi dedusă nici din jurisprudența citată de Comisie, dat fiind că, în pofida câtorva nuanțe de formulare, cerința, menționată la punctul 68 din prezenta hotărâre, de a formula cererea de acces într‑un mod suficient de precis pentru a permite instituției să identifice documentul era cea care a fost vizată de Hotărârea din 20 ianuarie 2011, Strack/Comisia (F‑121/07, EU:F:2011:3, punctele 84-91), iar nu o obligație de a preciza temeiul juridic al cererii.
71 Lipsa obligației de a face trimitere în mod expres la Regulamentul nr. 1049/2001 într‑o cerere de acces la documente este, pe de altă parte, conformă cu obiectivul urmărit de acest regulament. Într‑adevăr, din articolul 1 litera (a) din regulamentul menționat rezultă că acesta urmărește să garanteze un „acces cât mai larg posibil la documente”.
72 Astfel, reiese din jurisprudența Curții că Regulamentul nr. 1049/2001 acordă un drept de acces foarte larg la documentele instituțiilor în cauză, beneficiul unui asemenea drept nefiind condiționat, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din acest regulament, de o justificare a cererii (Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C‑362/08 P, EU:C:2010:40, punctul 56).
73 În aceste condiții, este necesar să se considere, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 65, 66 și 68 din ordonanța atacată, că OLAF ar fi trebuit în special să examineze cererea de acces a recurentului din perspectiva Regulamentului nr. 1049/2001 și, prin urmare, era obligat să îl informeze pe recurent cu privire la dreptul său de a prezenta o cerere de confirmare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din acest din urmă regulament.
74 Faptul că, în particular, la punctul 66 din ordonanța atacată, Tribunalul a arătat că, în scrisoarea din 22 august 2018, recurentul „a vizat constant Regulamentul nr. 883/2013” este lipsit de pertinență în acest context.
75 Astfel, împrejurarea că scrisoarea din 22 august 2018 privea o cerere de acces la documente referitoare la investigațiile OLAF, și anume un domeniu reglementat de Regulamentul nr. 883/2013, nu împiedică faptul ca această cerere să fi fost întemeiată de la bun început pe Regulamentul nr. 1049/2001, din moment ce este cert că acesta din urmă poate servi drept temei juridic pentru o cerere de acces la documente care țin de o procedură administrativă reglementată de un alt act al Uniunii.
76 Având în vedere că, în speță, OLAF a omis să îl informeze pe recurent cu privire la dreptul său de a prezenta o cerere de confirmare în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001, acesta din urmă era, așadar, îndreptățit, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 63 și 64 din prezenta hotărâre, să considere că OLAF stabilise astfel în mod definitiv, în scrisoarea în litigiu, poziția sa constând în a refuza cererea sa de acces la documente formulată în scrisoarea din 22 august 2018 și că, prin urmare, scrisoarea în litigiu putea face obiectul unei acțiuni în anulare în această privință.
77 Rezultă că al doilea motiv de recurs trebuie declarat fondat, întrucât Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 69 din ordonanța atacată, că refuzul accesului la documentele solicitate în scrisoarea din 22 august 2018 nu putea fi considerat un act definitiv care poate face obiectul unei acțiuni în anulare.
78 Având în vedere tot ceea ce precedă, se impune anularea ordonanței atacate în măsura în care, prin aceasta, Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea recurentului în partea în care viza anularea refuzului OLAF, cuprins în scrisoarea în litigiu, de a‑i acorda accesul la documentele solicitate în scrisoarea sa din 22 august 2018 și respingerea recursului în rest.
Cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului
79 Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
80 În speță, întrucât Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea recurentului în partea în care viza anularea refuzului OLAF, cuprins în scrisoarea în litigiu, de a‑i acorda accesul la documentele solicitate în scrisoarea sa din 22 august 2018 și, în consecință, motivele invocate în susținerea acestei părți a acțiunii sale care nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii în fața Tribunalului și care nu au fost examinate de acesta din urmă, litigiul nu este în stare de judecată, în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 130). Prin urmare, cauza trebuie trimisă Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la această parte a acțiunii în anulare.
81 Prin urmare, nu este necesară pronunțarea cu privire la cererea de măsuri de cercetare judecătorească vizată la punctul 36 din prezenta hotărâre.
Cu privire la cheltuielile de judecată
82 În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat sau atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
83 Articolul 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurilor de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că, în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
84 În speță, este necesar să se aplice această din urmă dispoziție, având în vedere că recursul este respins în măsura în care, prin ordonanța atacată, Tribunalul a respins cererea de anulare a scrisorii în litigiu pentru motivul că, prin această scrisoare, OLAF a refuzat să înceapă o investigație cu privire la desfășurarea investigațiilor anterioare, dar este admis în măsura în care, prin această ordonanță, Tribunalul a respins cererea de anulare a scrisorii în litigiu pentru motivul că, prin această scrisoare, OLAF a refuzat să îi acorde accesul la documentele solicitate în scrisoarea sa din 22 august 2018.
85 Prin urmare, trebuie să se decidă că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată aferente prezentei proceduri de recurs și soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:
1) Anulează Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 12 mai 2020, Dragnea/Comisia (T‑738/18, nepublicată, EU:T:2020:208), în măsura în care, prin aceasta, Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de domnul Liviu Dragnea având ca obiect anularea scrisorii Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) din 1 octombrie 2018 pentru motivul că, prin această scrisoare, acesta din urmă a refuzat să îi acorde accesul la documentele solicitate în scrisoarea sa din 22 august 2018.
2) Trimite cauza Tribunalului Uniunii Europene pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere de anulare.
3) Respinge în rest recursul.
4) Domnul Liviu Dragnea și Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată efectuate în cadrul prezentului recurs.
5) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează în rest odată cu fondul.
