Ar trebui ca accesul la Internet să fie considerat un drept fundamental? La această întrebare răspund cu argumente pro și contra asistenții universitari Adrian Hodiș și Xenia Burghelea de la Facultatea de Drept UBB Cluj, ambii avocați. De asemenea, Burghelea este coordonar al Clubului de Dezbateri Academice al Universităţii Babeş-Bolyai – BBU Debate Society. Adrian Hodiș se poziționează pro ideii ca internetul să fie considerat un drept fundamental, iar Xenia Burghelea, contra. Dezbaterea a fost publicată inițial în limba engleză în revista Lawyr.it, fiind tradusă special pentru Clujust.ro

Nota moderatorului Raluca Maxim: Progresul tehnologic la care am fost martori în ultimele decenii a determinat, pe bună dreptate, o dezbatere ce privește actualizarea felului în care ne raportăm la conceptul de drept fundamental. Lawyr.it vă prezintă o dezbatere cu substanță, iar, în speranța că lectura vă va face plăcere, vă invităm la citit.

Cuvânt de deschidere

Adrian Hodiș: Era în timpul unui episod din emisiunea americană Today, a anilor ’90, când co-prezentatorii Katie Couric și Bryant Gumbel își puneau, fără urmă de ironie, o întrebare pe-atunci legitimă: „Până la urmă, ce este Internetul?” Vreo douăzeci de ani au trecut de-atunci și o încercare de a explica ce înseamnă Internetul ar părea azi ridicolă, dat fiind faptul că utilizarea tehnologiei Internetului, în orice modalitate, este, pur și simplu, inevitabilă și arhicunoscută tuturor.

…dar este aceasta, într-adevăr, realitatea? Fapt este că, în ciuda răspândirii rapide a acestei tehnologii, nu mai puțin de două treimi din totalul populației planetei nu este actualmente conectată la Internet. Cu alte cuvinte, unul din trei oameni nu a trimis vreodată un e-mail unui prieten, nu a căutat numărul de telefon al unui spital de urgență sau nu a accesat vreodată site-ul vreunei universități în căutarea unei mai bune educații. Susțin că dreptul de acces la Internet, întrucât se referă, în primul rând, la un set de nevoi umane primare, ar trebui privit ca un drept fundamental și tratat în consecință.

Cu toate acestea, arăt dintru început că nu pledez pentru accesul garantat la Internet de mare viteză, capacitate de download nelimitată, ori nenumărate ore de streaming video de înaltă definiție pentru 7,3 miliarde de oameni din toată lumea; dimpotrivă, ceea că mă interesează este accesul la informațiile de bază, anume cele care ar putea contribui nemijlocit la ameliorarea calității vieții indivizilor. Altfel spus, dreptul de acces la Internet ar trebui considerat inerent tuturor persoanelor numai în măsura în care presupune accesul la cele mai importante informații disponibile prin intermediul tehnologiei Internetului. În aceste limite, cred că disponibilitatea neîngrădită a tehnologiei Internetului ar trebui, într-adevăr, să fie un drept fundamental al omului, mai curând decât un privilegiu rezervat lumii civilizate.

Discuții despre conceptul libertății opiniilor și exprimării datează din secolul VI î.Hr.; dreptul însuși este de multă vreme recunoscut în lumina articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Este de asemenea știut faptul că dreptul la libertatea de întrunire și de asociere se bucură de aceeași recunoaștere potrivit articolului 20 din Declarație. Desigur, evocarea acestor două drepturi nu a fost nicidecum întâmplătoare, întrucât ele reflectă atât de fidel însăși esența tehnologiei Internetului. În același timp, violarea acestor drepturi dă naștere tocmai principalelor preocupări relative la accesul liber la serviciile de Internet (e.g. restricționările abuzive asupra conținutului online sau blocarea anumitor pagini de Internet, a instrumentelor online ori chiar a unor utilizatori) dat fiind că, așa cum ne-a arătat experiența ultimei decade, a recurge la cenzuri nedorite asupra dreptul de acces la Internet înseamnă a permite ingerințe asupra celor două drepturi fundamentale anterior amintite.

În altă ordine de idei, ar trebui să stăruim asupra potențialului constructiv al tehnologiei Internetului. Înainte de toate, Internetul a fost dintotdeauna o tehnologie a comunicării; prin el, suntem conectați și, prin chiar această stare de conectare, suntem în măsură să atingem noi culmi. Cu titlu de exemplu, primesc un mesaj de la prietenul meu brazilian despre cum e să lucrezi într-o firmă de avocatură din São Paulo în timp ce tocmai am aflat ultimele vești de la prietenul meu lituanian care urmează cursurile de master ale unei universități americane. Este suficient să spun că, în lipsa tehnologiei Internetului, aceste corespondențe atât de facile nu ar fi posibile.

În fine, în loc de concluzie, vă invit să reflectați asupra următoarei interogări: care era statutul drepturilor la viață, la libertate, la securitate personală, la tratament egal în fața legii înainte ca acestea să fi primit o recunoaștere oficială și care este atitudinea predominantă în legătură cu acestea acum?

Xenia Burghelea: Uneltele nu pot transcende jurisdicţiilor. Uneltele nu aparţin, fără prezumţia sau preţul privilegiului, tuturor, asemenea drepturilor universale. Din umilul nostru punct de vedere, accesul la internet este atât, o unealtă.

Pentru a putea consacra un drept ca fiind „fundamental”, este imperativ să clarificăm condiţiile în care un drept este recunoscut ca fiind unul fundamental, aşadar momentul când acestuia îi este justificată acordarea unei protecţii legale speciale.

Alături de propriile nevoi şi capacităţi, perspectiva noastră morală asupra lumii suferă o extindere continuă: modul în care înţelegem lucrurile – toate se transformă şi se dilată. Trei generaţii de drepturi au evoluat până la punctul în care au fost recunoscute ca fundamentale: (1) civile şi politice, (2) economice, sociale şi culturale, respectiv (3) colective. Convertirea statutului unui drept în cel de drept fundamental, determină o amplificare a sarcinii morale sub imperiul căreia guvernele controlează şi limitează exercitarea acestuia. În mod specific, dacă nu recunoaştem accesului la internet calitatea de drept fundamental, orice stat totalitar poate să îl restricţioneze în condiţii semnificativ mai laxe. Nu contestăm aceste dezavantaje. În pofida lor, consacrarea accesului la internet ca fiind un drept fundamental nu este mijlocul optim pentru a asigura atenuarea cauzelor generatoare a dezavantajelor menţionate supra.

Indubitabil, internetul a devenit mijlocul esenţial prin intermediul căruia indivizii îşi pot exercita libertatea de opinie şi exprimare, astfel cum este acest drept garantat de către articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Dreptul la libertatea de opinie este atât un drept fundamental în substanţa sa, cât şi un instrument prin intermediul căruia sunt exercitate alte drepturi fundamentale. Aşadar, internetul acţionează precum un catalizator în sensul exercitării de către indivizi a dreptului la liberă exprimare şi opinie, în acelaşi timp facilitând realizarea unei largi sfere de alte drepturi fundamentale.

Şi totuşi, această tehnologie comunicaţională, în pofida vastului său potenţial şi a nesfârşitelor beneficii, coroborate cu ale sale caracteristici unice (viteză, acces global şi relativă anonimitate) nu reprezintă decât o unealtă pentru exercitare a drepturilor, nu un drept în înțeles substanțial. Este imperativ să înţelegem faptul că internetul este valoros ca şi mijloc de atingere a unui scop, nicidecum un scop în sine. Cel mai obiectiv mod de caracterizare a drepturilor fundamentale implică identificarea efectelor care se doresc a fi obținute: libertatea de exprimare şi liberul acces la informaţie sunt libertăţi esenţiale, nefiind însă limitate şi indisolubil legate de un anumit tip de tehnologie, dintr-o perioadă anume.

O abordare mai realistă ar putea-o constitui opţiunea de a recunoaște şi consacra accesul la internet ca drept subiectiv civil, nicidecum drept fundamental, prin intermediul legislațiilor naționale. Drepturile subiective, prin comparaţie, fiind consacrate de legea civilă (în cazul de faţă) nu sunt intrinseci existenţei fiinţei umane. Deşi nici un guvern nu a consacrat serviciile de furnizare a energiei electrice sau cele de telefonie cu titlu de drept, am ajuns să le înţelegem ca şi concepte de servicii „universale”, de unde şi imperativul de a le face disponibile inclusiv în cele mai izolate regiuni ale lumii. Prin prisma amplorii acestei idei, avasăm către conceptul de internet ca şi drept subiectiv consacrat de legea civilă (lato sensu), garantarea accesului acestuia fiind doar o politică publică implementată de către guverne.

Desigur, Internetul a devenit o unealtă indispensabilă pentru realizarea efectivă a unei sfere largi de drepturi fundamentale, contracarând inegalitatea socială şi economică şi accelerând dezvoltarea şi progresul uman. Cu toate acestea, nu ar trebui să facem confuzie între asigurarea cu prioritate de către stat a accesului universal la internet cu titlu de obligaţie pozitivă a statelor de a promova şi de a facilita exercitarea dreptului la liberă exprimare, versus mecanismele de exercitare a acestui drept, inclusiv accesul la internet.

Internetul a reuşit să furnizeze o platformă egalitaristă şi de o accesibilitate nemaitâlnită în vederea mişcării informaţiei în ambele direcţii – cu titlu de mediu interactiv în cadrul căruia indivizii nu mai sunt destinatari pasivi – la nivel global. Ca şi consecinţă, au apărut noi mijloace care să permită oamenilor exercitarea drepturilor acestora. Facilitarea accesului la internet întruneşte elementele constitutive ale unui real mecanism de îmbunătăţire a condiţiei umane şi ar trebui efectuată ţinând cont de aprecierea şi protecţia pe care o acordăm drepturilor subiective civile şi celor fundamentale, fără să pretindem că accesul în sine reprezintă un asemenea drept.

Contraargumentare

Adrian Hodiș: În cuvântul ei de deschidere, oponenta mea se împotrivește recunoașterii dreptului de acces la Internet ca drept fundamental al omului. Mă simt dator să salut remarca ei referitoare la nevoia de a înțelege condițiile specifice care trebuie îndeplinite pentru ca unui anumit drept să-i fie atribuit statutul de drept fundamental al omului. Cu toate acestea, pe cât de promițător fusese acest debut, este regretabil că acest concept nu a beneficiat de considerații lămuritoare.

Principalul argument al opoziției este acela că dreptul de acces la Internet nu este nimic mai mult decât o unealtă, un mijloc prin care se ajunge la un anumit rezultat prefigurat, iar nu rezultatul în sine. Oponenta mea sugerează că dreptul la Internet nu ar trebui considerat fundamental întrucât aceasta ar însemna că orice interferență a statului în legătură cu exercitarea acestui drept ar fi pur și simplu mai profund controlată, împovărând astfel guvernele din punct de vedere moral. Deși se recunoaște faptul că, într-adevăr, majoritatea acestor interferențe sunt intruzive și ar trebui combătute, suntem lăsați în derivă în ceea ce privește găsirea unei soluții fezabile. Propunerea calificării dreptului în discuție ca fiind „doar un drept civil” este, așa cum vom vedea în cele ce urmează, superfluă, dacă nu chiar eronată. O umilă observație aș mai face aici: cât de curios este că, astăzi, cele trei grupuri de drepturi fundamentale amintite, pe bună dreptate, de oponenta mea se împletesc invariabil cu dreptul de acces la Internet?

Opoziția își asumă și sarcina de a explica modul în care tehnologia Internetului permite indivizilor să-și exercite nestingherit un număr semnificativ de drepturi care sunt formal considerat drept inerente tuturor oamenilor. Din nou, sunt mai mult decât încântat să mă raliez acestei aserțiuni. Totuși, consider că imaginea de ansamblu scapă analizei; dacă reflectăm o clipă, pare evident că accesul la Internet ne permite să ne exprimăm convingerile, să comunicăm cu ceilalți, să accesăm informații importante și, în adevăr, s-ar putea argumenta chiar supremația acestuia printre cele mai uzitate mijloace prin care aceste drepturi se exercită. La o analiză mai atentă însă, concluzia la care am putea ajunge este aceea că mediul virtual ne permite să întreprindem toate activitățile de mai sus… și ceva în plus. Bunăoară, ne-am putea întreba: ce anume face ca această rețea de aparate interconectate să fie principalul canal pentru exercițiul drepturilor invocate până acum în această dezbatere? Mă încumet să propun un răspuns: este comoditatea accesului. Este disponibilitatea și permanența sa. Este, cel mai adesea, fidelitatea conținutului. Este viteza cu care oamenii au posibilitatea de a face atât de multe într-un timp atât de scurt. Este, deci, de la sine înțeles faptul că veritabila rețea este creată, în realitate, între indivizii care utilizează aceste aparate. În alte cuvinte, contrar raționamentului oponentei mele, uneltele sunt, de fapt, doar mașinăriile (i.e. obiectul tangibil) pe care le folosim pentru exercițiul dreptului supus dezbaterii, în timp ce Internetul — rețeaua, după cum spuneam mai sus —, fiind mai mult decât un obiect fizic, este, în definitiv, tocmai starea utilizatorilor săi de a fi conectați. Ceea ce vreau să spun este că oamenii ar trebui să fie liberi nu doar să se bucure de exercitarea neîngrădită a drepturilor lor, ci, mergând mai departe, să o facă în modalitatea cea mai convenabilă și accesibilă pe care ei înșiși au creat-o.

Potrivit opoziției, dreptul de acces la Internet ar trebui calificat drept un simplu „drept civil”, în contrast cu drepturile fundamentale ale omului, insinuându-se că ar exista o deosebire calitativă între cele două noțiuni. Nu pot fi de acord cu această afirmație pentru simplul motiv că distincția nu este întemeiată în drept, căci cele două categorii în realitate se suprapun și conțin aproximativ aceleași drepturi (e.g. dreptul la liberă exprimare). Chiar dacă am accepta teza propusă, insist pentru considerarea chestiunii supusă dezbaterii drept una de primă importanță având în vedere faptul că dreptul de acces la Internet răspunde la multe alte nevoi și valori umane decât simpla libertate de exprimare, atât de des invocată. Dat fiind că majoritatea populației lumii nu are în prezent acces la Internet, câștigarea acestui drept ar însemna, de pildă, o mai bună educație și o îmbunătățire semnificativă a stării de sănătate a oamenilor la nivelul întregii planete.

Xenia Burghelea: Argumentele oponetului cuprind mai mult un elogiu moral a avantajelor internetului şi mai puţin motive specifice în considerarea cărora ar trebui să îi fie atribuit statutul de drept fundamental. Până şi cea mai superficială examinare a raţionamentului „care a fost statutul dreptului la viaţă, la libertate, la siguranţa individului, egalitate în faţa legii, până să dobândească o recunoaştere oficială, respectiv care este viziunea majoritară asupra lor în acest moment?” relevă o omisiune esenţială: este eronat să includem orice tip de tehnologie în această superioară categorie, întrucât în timp vom ajunge să valorizăm lucrurile greşit prioritizate, epuizând aşadar capitalul politic relevant şi diluând pe cale de consecinţă protecţia altor drepturi fundamentale – însăşi libertatea de exprimare. A existat o vreme când dacă nu deţineai în proprietate un… cal, era destul de dificil să îţi asiguri existenta ta şi a familiai tale. Cu toate acestea, dreptul care comporta semnificaţie era cel de a-ţi câştiga existenţa (dreptul la viață), nicidecum dreptul la… asupra unui cal. Astăzi, dacă am consacra dreptul de a deţine un cal, am avea dificultăţi în a-l încadra în vreo categorie (obligație pozitivă destul de problematică).

Accesul la internet, astfel cum elocvent a fost elaborat în argumentele de deschidere în favoarea recunoaşterii supuse dezbaterii, facilitează accesul către exercitarea altor drepturi, dar fără să fie în mod incontestabil, inerent existenţei. Diferenţa esenţială constă în faptul că nu există nici o situaţie în care este justificat a nega dreptul cuiva la apă, chiar dacă a comis infracţiuni de genocid – dar există situaţii în care poţi să înlături în plenitudinea lui accesul la internet: discurs instigator la ură (când dreptul la liberă exprimare este abuzat), pornografia infantilă (în vederea protecţiei drepturilor copilului), incitare publică şi directă la comiterea infracţiunii de genocid (în vederea protejării drepturilor celorlalţi), sau propagarea urii pe bază de naţionalitate, etnie sau religie care să constituie incitare la discriminare, ostilitate şi violenţă. Nu sunt obligat să îţi pun la dispoziţie un avion, dar tu (în calitate de Stat) nu mă poţi împiedica să merg oriunde vreau. Nu sunt obligat să îţi acord timp în emisie să te plângi, dar tu (în calitate de Stat), nu mă poţi împiedica să vorbesc. Acestea sunt limitele pe care ar trebui să le trasăm în demersul necesar pentru a evalua dacă un drept este fundamental sau nu. Faptul că Internetul promite beneficii fanteziste nu împiedică un regim totalitar să îl desconsidere doar pentru că a fost declarat fundamental şi că aşadar, comunitatea internaţională, va obţine implicit mai multă putere de negociere.

Înlăturând discursul pompos şi elaborat din „internetul este în strînsă legătură cu nevoile umane de bază”, câteva chestiuni problematice ies la iveală: dacă înlăturăm conţinutul (informaţia) disponibilă pe internet, poate acesta să supravieţuiască şi să aibă sens pe cont propriu? Nu. Ceea ce ai înlăturat de fapt este dreptul fundamental de acces la informaţie (sau chiar mai mult decât atât), Internetul neîntrunind decât elementele constitutive ale unei… unelte sau ale unei infrastructuri necesare exercitării unui drept fundamental: fie că vorbim de exercitarea unei set vast de drepturi ale omului, de revendicarea aceloraşi drepturi, sau de participarea la dezbateri publice care vizează schimbări sociale, economice și politice în vederea îmbunătăţirii situaţiei acestora şi aşadar de atenuare a perpetuării „decalajului digital” (a se vedea conceptul original de digital divide).

Dimpotrivă, putem prevedea dezavataje palpabile care să survină în mod obligatoriu ca urmare a recunoaşterii accesului la internet ca drept fundamental. În această ipoteză, Statul nu doar ar trebui să garateze dreptul la libera exprimare ca fiind norma şi aşadar să considere restrângerea accesului la internet cu titlu de excepţie (un principiu care nu poate fi răsturnat) – să se abţină de la cenzurarea conţinutului de pe internet – ci va avea o obligaţie pozitivă de a facilita accesul la internet: prin adoptarea de poitici reale şi strategii pentru a face internetul disponibil şi accesibil pe scară largă. Din nefericire, întrucât accesul la utilități de bază precum electricitatea rămâne un lux în multe state în dezvoltare, ar trebui să fim conștienți și să nu pierdem din vedere faptul că accesul la internet la nivel global nu poate fi obținut fără schimbare incrementală, și anume concentrându-ne toată atenția și capitalul politic în sensul realizării și respectării drepturilor deja consacrate ca fiind fundamentale, prioritizând în defavoarea accesului la internet. În aceste condiții, în considerarea faptului că nu putem face abstracție de faptul că nu putem (încă) să asigurăm o uniformă înlesnire și exercitare a dreptului la liberă exprimare, precum și a altor drepturi care sunt catalizate și facilitate de acest drept anume, în tentativa de a ameliora decalajul digital, nu facem decât să diluăm din atenția și efortul (capitalul politic) necesar în vederea obținerii unui nivel similar de respect la nivel global, ceea ce este în mod evident un rău palpabil.

Concluzii

Adrian Hodiș: Pledez pentru introducerea dreptului de acces la Internet în categoria drepturilor fundamentale ale omului în măsura în care acest drept asigură accesul la informațiile vitale de bază. Deși această recunoaștere formală nu ar constitui o soluție pe termen scurt la problemele semnalate mai sus, aceasta ar reprezenta fără îndoială un pas important în această direcție. Judecând după soarta celorlalte drepturi fundamentale ale omului înainte și după consacrarea acestora, sunt de părere că există suficiente motive legitime să credem că dreptul de acces la Internet ar avea o evoluție similară.

Oponenta mea argumentează două idei, în următoarea ordine: în primul rând, accesul la tehnologia Internetului nu poate fi considerat un rezultat în sine, ci mai degrabă o unealtă; în al doilea rând, accesul la serviciile de Internet este, în realitate, un simplu drept civil. Am arătat mai sus cum dreptul de acces la Internet nu este numai un instrument și nici nu ar trebui să fie tratat ca fiind ceva mai prejos decât un drept fundamental. Este în primul rând nu doar un simplu instrument, ci un drept de sine stătător întrucât funcțiile sale sunt superioare simplei acumulări a exercitărilor celorlalte drepturi; unicitatea acestuia derivă din disponibilitatea și ușurința uzului său, două trăsături de care toți oamenii ar trebui să fie îndreptățiți să beneficieze. Apoi, acest drept îndeplinește toate condițiile pentru a fi calificat ca drept fundamental în contextul stadiului actual al progresului tehnologic și ținând cont de îmbunătățirea semnificativă a vieții majorității populației lumii care s-ar crea urmare a dobândirii accesului la Internet.

Xenia Burghelea: Discursul online a devenit rapid unul dintre forțele cheie în schimbarea politică la nivel global, reprezentând un instrument pentru justiția socială. Lipsa asigurării pe scară largă a accesul la internet în schimbul unor prețuri modeste, ar putea conduce la subminarea democrației și la blocarea puterii politice. Cu toate aceastea, a confunda accesul la internet – în mod inerent o simplă unealtă în umila noastră perspectivă – cu dreptul fundamental la liberă exprimare și liberul acces la informație, riscă să cauzeze o serie nesfârșită de dezavantaje acute, în special deturnarea scopului folosirii capitalului social și politic necesar în vederea asigurării și realizării drepturilor fundamentale deja recunoscute. Deși accesul la internet funcționează similar unui catalizator în contextul exercitării dreptului la liberă exprimare și opinie, concomitent face posibilă realizarea unei sfere extrem de largi de drepturi umane. Așadar, ajunge să reprezinte o unealtă indispensabilă pentru exercitarea acestora, contribuind în același timp la ameliorarea inegalității (sociale, economice sau politice), accelerarea dezvoltării și progresului uman lato sensu, dar care, golit de conținut, nu poate supraviețui pe cont propriu în calitate de drept fundamental.

În loc să ne centrăm resursele și eforturile în a consacra accesul la internet ca drept fundamental și așadar să prioritizăm politicile publice în acest sens, cu efectul convertirii efectelor sale revoluționare într-un drept propriu-zis (pierzând din vedere finalitatea acestuia), ar trebui să îl tratăm ca fiind un mediu fără precedent care facilitează și catalizează capitalizarea libertății de exprimare și îmbunătățirea capitalului uman prin intermediul multitudinii beneficiilor sale.

Această dezbatere a fost publicată în numărul 10 al revistei Lawyr.it, disponibil aici. Revista Lawyr.it a fost fondată de o echipă de studenţi români în urmă cu trei ani extinzându-se, apoi, în 10 ţări din Europa Centrală şi de Est, devenind, astfel, prima publicaţie în domeniul juridic din aceasta parte a Europei realizată exclusiv de studenţi. Pe lângă revistă, site-ul Lawyr.it mai conţine şi un blog, o rubrică de prezentare a celor mai noi oportunităţi pentru studenţi, un dicţionar de termeni juridici, precum și o rubrică de prezentare a masteratelor europene în domeniul dreptului. Mai multe detalii despre proiectul Lawyr.it pot fi găsite pe www.lawyr.it.

Comments

comentarii