Despre lideri și aroganță

Avocații sunt certați de un Decan că apelează la ajutoare de la stat, adică se duc la „vecini” când le este foame și fac de râs profesia. De parcă mai e ceva nobil când stomacul este gol.

Dar nimeni nu se întreabă: oare de ce se duc avocații la stat sa ceară indemnizații când plătesc atâtea contribuții la Barou și UNBR de aproape o treime din onorariu revine acestor entități? Pentru că li s-a spus că nu se poate, că de ce nu am contribuit până acum și la Fondul de solidaritate deschis la UNBR cu mai  mult de 5 lei? Adică tot sistemul nostru de protecție în asemenea situații extraordinare stă în cei 5 lei pe lună, iar fondurile strânse din contribuțiile noastre sunt de zeci de milioane de EUR.

Bineînțeles, acele zeci de milioane de EUR nu se pot accesa decât pentru investiții în pierdere pentru că sunt gestionate de persoane care nu au un minim de cunoștințe în materie de risk management.

Adică și în avocatura tot ca în politică.

Atunci când vorbești despre un conducător ales, vorbești automat despre politică în orice formă de organizație. Se organizează alegeri, campanii electorale, se fac promisiuni, unele se țin, altele nu, apoi se reia ciclul.

Ce caută alegătorii? Dacă spun un lider, sună poate foarte corporatist așa că voi lua un exemplu mai apropiat de viața de zi cu zi. Caută figura paternă, nu pe sora/fratele lor. Puteți înlocui cu „figura maternă” pentru a nu exista discriminare, dar mai departe analogiile vor fi făcute cu „figura paternă” pentru cursivitatea expunerii.

Ce face tatăl într-o familie? El decide strategia în orice aspect (ce mâncăm astăzi, unde mergem în concediu etc.) și este cel care asigură resursele financiare, precum și modul de alocare a acestora. Când are ocazia formează un consiliu și decide în mod democratic cu mama, după ce ascultă și dorințele copiilor.

Ce fac copiii într-o familie? Aceștia nu sunt interesați dacă tatăl are bani, de unde face el rost de ei, de explicații privind cât de mult muncește el ca să le cumpere ultima jucărie, ci ei sunt simpli solicitanți, vrem aia sau ailaltă. Și, pe deasupra, nici nu se pot pune de acord că vor un lucru, fiecare vrea altceva.

Ce poate face tatăl pentru a exista armonie în familie? Să fie un bun „provider”, să aibă cât mai multe de oferit și să ia decizii de alocare a resurselor pe termen lung.

Pentru a câștiga respectul copiilor, un tată nu se plânge de cât de greu o duce el, că viața e nedreaptă ș.a.m.d., ci oferă copiilor încrederea că, indiferent ce se va întâmpla, el este stâlpul familiei și îi va proteja pentru că el cunoaște situația și are posibilitatea de a o îndrepta în favoarea lor.

Cum oferă această încredere? Copiii sunt tare inteligenți și se prind dacă îi minți așa că încrederea se câștigă prin acțiuni cu rezultate bune pentru familie.

După ce v-am făcut această lungă introducere, înlocuiți tatăl din fiecare afirmație cu Decanul sau orice alt conducător ales, iar copiii cu avocații, respectiv cei pe care îi conduce.

Cum își poate imagina un Decan că este o strategie bună să le spună avocaților care l-au ales să nu se mai plângă și să nu mai ceară sprijin financiar, când aceștia sunt în nevoie? La fel, nu poți să ceri copiilor să facă ei chetă în spiritul solidarității (sau confraternității) pentru a pune o pâine pe masă. Este ca și cum tatăl i-ar spune copilului să se ducă la muncă dacă îi este foame. Unii dintre voi ați putea cădea în capcana să afirmați că, stai, avocații deja pot fi asimilați unor adulți, dar atunci vin eu și vă spun că lucrurile nu stau așa pentru că adulții nu mai au nevoie de un tată. Adică avocații nu mai au nevoie de un Decan dacă își pot rezolva și singuri problemele.

Prin urmare, ori îți asumi rolul de protector al familiei cu toate responsabilitățile și neajunsurile acestui rol, ori rămâi copil, cele două roluri fiind incompatibile. Sau ne consideri emancipați și atunci nu mai avem nevoie de un tată.

Nu poți ca, din conducerea organizației de orice natură ar fi ea, să le ceri tu socoteală celor care te-au ales că te critică, că nu le sunt pe plac măsurile luate, că cer ei înșiși prea mult de la tine. Nu ai acest lux odată ce ți-ai asumat că tu poți să conduci, că ai această capacitate. Aici e măsura competenței.

Ei te-au investit, iar singurul lucru pe care trebuie să îl faci este să livrezi rezultate bune. Iar, dacă nu poți, să te retragi și să lași pe altcineva mai bun decât tine. Aici este măsura aroganței.

Opinie de av. Silvia Uscov din Baroul București

Comments

comentarii