”Justiția română soluționează doar cauze penal”, ”Dacă cineva este arestat înseamnă că e vinovat”, ”Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”, ”România este republica procurorilor” sunt patru din miturile pe care judecătorul membru CSM Cristi Danileț le demontează la rubrica ”Demitizarea justiției” de pe blogul său.

”Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Îmi doresc dacă nu să spulber iluziile care acoperă (a se citi „înnegresc”, dar și „ascund”) sistemul în care îmi desfășor cu pasiune activitatea, măcar să provoc o dezbatere. Nu atât despre trecut, cât mai ales despre viitorul sistemului de justiție din România pe care nu îl mai văd deloc izolat cum era până nu demult, ci reașezat în mijlocul cetății. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.”, scrie Cristi Danileț. Acesta a publicat până acum zece episoade din ”Demitizare”, pe care le redăm mai jos:

Ep.1: „Justiția română soluționează doar cauze penale”

Dacă deschizi televizorul la știrile de la ora 5 al unui cunoscut canal de televiziune rămâi cu percepția că România e o țară plină de ucigași, tâlhari și violatori. Seara, atenția îți e captată de talk-show-urile pline de dezbateri asupra proceselor aflate în derulare cu marii evazioniști și corupți. În cursul zilei, e de ajuns să vezi o bandă galbenă cu înscrisul „breaking news” că deja îți spui: „Ia să vedem cine a mai fost arestat!”. Infracțiuni-pedepse-arestări. E clar, suntem în domeniul penal. Atât de mult se vorbește de penal în România, încât s-a creat impresia că justiția doar asta face: judecă pe cei care comit infracțiuni, iar pe toți cei vinovați îi trimite la închisoare.

Ei bine, nu e deloc așa. Și voi argumenta făcând referire la statistici oficiale pe care le deține instituția în care îmi desfășor activitatea.

Toate instanțele din România au soluționat anul trecut un număr de 2.408.240 dosare, dintre care 284.931 au fost penale – așadar, penalul reprezintă doar 12% din activitatea noastră.

Dosarele penale ajung la instanță prin rechizitoriu al parchetului. Anul trecut au fost trimiși în judecată 65.711 inculpați, din care 10.431 în stare de arest  – deci, nu toată lumea, ci unul din șase inculpați este arestat în cursul procesului pentru a asigura desfășurarea normală a acestuia (probabil anul acesta cifrele sunt mai mici, pentru că noul cod de procedură penală permite și arestul la domiciliu, și controlul judiciar).

Anul trecut au fost condamnate definitiv 47.133 persoane, dintre care 12.891 la pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar – deci 72% din cei trimiși în judecată sunt condamnați și numai 20% ajung efectiv în închisoare (iar de anul acesta cifrele vor fi mai mici pentru că noul cod penal prevede și alte alternative).

Prin urmare, justiția română este o justiție cu precădere civilă. Judecătorii români se ocupă zi de zi de protecția drepturilor cetățenilor: rezolvă conflicte legate de proprietate, obligă la respectarea contractelor încheiate ori anulează contracte, hotărăsc drepturile asupra succesiunilor, stabilesc raporturi între soți care doresc să pună capăt căsniciei sau între părinți și copii, restabilesc raporturile de muncă între angajat și angajator, soluționează dispune între societăți comerciale, veghează la respectarea legii de către autoritățile publice – toate aceste în cadrul dosarelor ce au ca obiect drepturi reale, drepturi de creanță, litigii comerciale (privind profesioniștii), litigii de dreptul familiei, litigii de muncă, de asigurări sociale, de drept fiscal, de contencios administrativ etc.

De altfel, aceeași este situația în toată Europa. Este și motivul pentru care, în fiecare an începând cu anul 2006, se celebrează inclusiv în țara noastră Ziua Europeană a Justiției Civile la 25 octombrie.

Așadar, primul mit e demontat: judecătorii români se preocupă cu precădere de aspectele civile din viața cetățenilor și reprezintă o autoritate apropiată de aceștia. Anual, 3-4 milioane de cetățeni adulți ajung în fața lor.

Ep.2: „Justiția este a treia putere în stat”

Deseori auzim afirmația „Justiția este a treia putere în stat”. Ei bine, nu este deloc așa.

În primul rând, trebuie de știut că de cele trei puteri în forma pe care le știm astăzi se vorbește pentru prima dată în celebra lucrare din anului 1748 „Despre spiritul legilor” a baronului Charles de Secondat Montesquieu. Astfel, în primul paragraf al Cap. al VI-lea din Cartea a XI-a autorul enumeră puterile: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. Nu face o clasificare a lor, ci aduce doar argumente ale necesității separării lor într-o republică.

În al doilea rând, dacă este să discutăm din punct de vedere legal, trebuie de știut că la noi în țară se menționează despre puteri în Constituția României. Astfel, art. 1 alin. 4 prevede: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Deci, nici legea noastră fundamentală nu face vreo ierarhie a puterilor ci, din contra, cuvântul „echilibru” ne conduce la ideea de egalitate, fără îndoială.

În al treilea rând, dacă este să discutăm din punct de vedere factual și să găsim totuși criterii după care să comparăm cele trei puteri, am constata următoarele:

– după numărul membrilor: Legislativul are 588 parlamentari, Executivul e compus din 26 miniștri și Președintele țării, iar Judiciarul cuprinde 7400 de magistrați (4500 de judecători și 2900 de procurori);

– după modalitatea de recrutare: Președintele țării și parlamentarii sunt aleși de cetățenii cu drept de vot pe baza unor criterii subiective, miniștrii sunt numiți de către Parlament pe baza unor criterii politice, magistrații sunt recrutați numai prin concurs și pe baza unor criterii obiective;

– după studii: nu sunt cerințe pentru studii minime în vederea exercitării funcțiilor de parlamentar sau ministru, ori președinte de țară, însă pentru magistrați este necesară licența în drept;

– după criteriile de evoluție în carieră: ocuparea unor funcții de conducere în camerele parlamentare se face prin votul colegilor, pe când în sistemul de justiție promovarea la instanța sau parchetul ierarhic superior ori ocuparea unei funcții de conducere se face numai prin concurs;

– după durata mandatului: parlamentarii au mandat de 4 ani, miniștri au un mandat care de regulă se suprapune peste durata mandatului majorității parlamentare, Președintele țării are un mandat de 5 ani, magistrații au însă un mandat până la vârsta de pensionare, adică minim 25 ani în profesie;

– după cuantumul indemnizației: parlamentarii câștigă lunar sume între 4500 lei și 6100 lei net, miniștrii 6500 lei, președintele țării 6700 lei, iar magistrații între 3000 lei (prima lună de activitate) și peste 10.000 lei net (un judecător de la instanța supremă sau un membru CSM);

– după modalitatea de răspundere: parlamentarii și miniștrii răspund penal sau civil în fața judecătorilor, dar asupra unui magistrat nu poate fi exercitată vreo formă de răspundere de către Legislativ sau Executiv;

– după cvorumul necesar pentru exercitarea funcției: pentru a fi adoptată o lege este necesar să se reunească Plenul camerei și să voteze în cvorumul legal (pentru legi organice – majoritatea membrilor; pentru legi ordinare – majoritatea din cei prezenți); pentru a fi aprobată de către Guvern o ordonanță, o ordonanță de urgență sau o hotărâre este necesar să se adune cel puțin jumătate din miniștri, care adoptă actul normativ prin consens; pe când o hotărâre judecătorească se adoptă de completul de judecată (alcătuit la prima instanță dintr-un judecător, în apel din doi, în recurs din trei; la ICCJ din trei judecători în primă instanță și cinci judecători în recurs), nefiind deci necesar să se reunească tot corpul judiciar pentru aceasta. Așadar, dacă puterea legislativă se exercită de Plenul Parlamentului și cea executivă de Plenul Consiliului de Miniștri, puterea judecătorească se exercită chiar de către un singur judecător.

După cum se observă, fiecare criteriu de comparație din cele enumerate mai sus face ca Justiția să fie pe primul loc.

În concluzie, Justiția nu este a treia putere în stat, ci una dintre cele trei puteri publice. Nu există temei să se facă o astfel de ierarhie și, chiar dacă ar exista, Justiția nu poate ocupa decât locul întâi. Ea este, de fapt, coloana vertebrală a societății democratice.

Așadar, al doilea mit despre justiție a fost spulberat.

Ep. 3: „Corb la corb nu-si scoate ochii” sau „Magistratii nu raspund in vreun fel”

Acest mit aparține exclusiv celor din afara sistemului, justițiabili sau nu. El atestă convingerea oamenilor că magistrații pot adopta orice fel de comportament, pot face ceea ce vor în dosare, pot da orice soluții vor și nimeni nu îi trage la răspundere. Ei bine, nu este deloc așa: există un sistem de răspundere foarte bine pus la punct, care întrece în rigoare și în rezultate multe alte sisteme publice din România.

1. Răspundere penală. Începând din anul 2005 până azi au fost condamnați penal pentru corupție un număr de 28 de procurori și 25 de judecători. Condamnările au fost pronunțate de completele de judecată din cadrul secțiilor penale ale curților de apel sau ICCJ. În mod automat, dacă nu au demisionat mai înainte, CSM a dispus excluderea din magistratură la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
2. Răspunderea disciplinară. În perioada 2005-2014 CSM a sancționat un număr de 98 de judecători și 42 de procurori. Precizez că un magistrat sancționat disciplinar nu poate participa la concursul pentru promovarea în funcție de execuție sau la cel pentru numirea în funcție de conducere timp de trei ani și niciodată nu va putea fi promovat judecător la instanța supremă.
3. Răspunderea deontologică. CSM a constatat încălcarea obligației de a respecta Codul deontologic pentru 4 procurori și 8 judecători din 2005 până acum. Hotărârea CSM a fost avută în vedere de comisia de evaluare de la instanța/parchetul unde activa fiecare din acești magistrați.
4. Răspunderea administrativă. Magistrații sunt evaluaţi o dată la 3 ani, de către o comisie alcătuită din șeful instanței/parchetului și alți doi colegi aleși de către colectiv. La ultima evaluare, 1% din numărul total al magistraților (care este de 7.400) nu au obținut calificativul „foarte bine”. Cei care obțin un alt calificativ decât „foarte bine”, timp de trei ani nu pot fi promovați în funcție de execuție sau numiți în funcție de conducere și timp de nouă ani nu pot ajunge judecători la instanța supremă.
5. Răspunderea civilă. Începând cu anul 2006 avem 566 de situații în care Statul a fost obligat de instanțe naționale să plătească despăgubiri pentru erori judiciare, dar niciuna în care Statul să recupereze sumele de bani respective de la vreun magistrat sau alt funcționar ori persoană care ar fi cauzat acea eroare. Aceasta pentru că nu a fost stabilită forma de vinovăție a relei-credințe sau gravei neglijențe a celui care a promovat situația generatoare de daune.

Există, deci, cinci forme de răspundere a magistraților. Ele arată că magistrații răspund cu libertatea, profesional sau material pentru fapte ori acte ce au legătură sau nu cu funcția lor. Mai mult, în urma consultării unor statistici oficiale am arătat că sute de magistrați au fost trași la răspundere în ultimii zece ani pentru încălcări ale legii, codului sau regulamentelor noastre. Aceste sancțiuni au fost aplicate de structuri numite „comisii de evaluare”, „secții de disciplină” sau „complete de judecată” care sunt alcătuite în exclusivitate din magistrați.

Așadar, am demonstrat că magistrații au tras la răspundere alți magistrați și asta nu în puține cazuri. Prin urmare, cel de-al treilea mit conform căruia „Corb la corb nu-și scoate ochii” este demontat.

Ep.4: „Magistratii decid potrivit propriei lor convingeri” sau „Magistratii decid cum vor ei”

Acest mit este exprimat în mod diferit, dar toate formulările exprimă același lucru: foarte des îi auzim chiar pe magistrați spunând că ei decid potrivit propriei lor convingeri, iar pe justițiabilii nemulțumiți de soluțiile acestora îi auzim spunând că magistrații decid cum vor ei. Și unii, și alții se înșală.

În primul rând, trebuie arătat că un magistrat – fie judecător, fie procuror – nu poate instrumenta și soluționa o cauză cum vrea el, adică în mod subiectiv, arbitrar, ci numai potrivit unor reguli obiective pre-scrise, care sunt legile. Astfel, judecătorul face parte dintr-o instituție numită instanță de judecată, care ea și numai ea înfăptuiește justiția (art. 126 alin. 1 Constituție); or, justiția se înfăptuiește în numele legii (art. 124 alin. 1 Constituție) și judecătorii se supun numai legii (art. 124 alin. 3 Constituție). Cerințe asemănătoare există si pentru procurori, care își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității (art. 132 alin. 1 Constituție). Prin urmare, magistratul este obligat să fie călăuzit de voința generală atunci când soluționează o cauză concretă, aceeași care guvernează legea adoptată de popor prin organul său reprezentativ; în acest fel, magistratul însuși exercită în mod legitim puterea cu care a fost învestit de suveran, care e poporul, căci puterea publică există doar în interesul indivizilor care compun societatea.

În al doilea rând, un magistrat nu are voie să se conducă după propria convingere atunci  când soluționează o cauză. A te conduce după propria convingere înseamnă a hotărî în mod subiectiv, aspect de neacceptat atunci când e vorba de legi și justiție, pentru care obiectivitatea este principiul ce trebuie urmat. De altfel, în celebra decizie nr. 171/2001Curtea Constituțională a României a stabilit în mod neechivoc că judecătorii se supun numai legii (așa cum spune Constituția), nu și propriei lor convingeri (așa cum spunea la acea vreme codul de procedură penală). De altfel, in anii 1990-1991, atunci când se elabora Constituția, Adunarea Constituantă a respins amendamentele formulate de unii parlamentari cu privire la introducerea şi a altor criterii pentru înfăptuirea justiţiei, cum ar fi acela ca judecătorii să se supună nu numai legii, dar “şi conştiinţei lor” sau “intimei convingeri”, cu motivarea că, într-un stat de drept, legea trebuie să absoarbă, prin puterea ei, inclusiv convingerea intimă a judecătorului sau, altfel spus, intima convingere nu poate să contravină legii. În final, Adunarea Constituantă a adoptat formularea “în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

Se întâmplă uneori în practică ca un judecător să aibă o convingere personală diferită de ceea ce dicteaza legea. Indiferent cât de nedreaptă i s-ar părea o astfel de situație, el e obligat să dea efect legii. Voi da două exemple, unul din materie civilă și unul din materie penală.

1. Primul exemplu: să spunem că X îl împrumută pe Y cu o sumă de bani. Pentru că Y nu restituie suma la termenul convenit, X decide că îl acționeze în judecată civilă. Judecătorul, analizând probele, constată că într-adevăr Y este dator: există un contract de împrumut dintre  X și Y, care nu este contestat de Y, termenul de scadența s-a împlinit. Dar, cercetând procedura urmată, constată că X nu a respectat termenul de 3 ani de zile de la scadență prevăzut de  Codul Civil în interiorul căruia trebuie  formulată o cerere de chemare în judecată. Ca urmare, judecătorul va respinge acțiunea ca fiind tardivă. Y va fi mulțumit, pe când X va spune că a pierdut „cu dreptatea în mână”.
2. Al doilea exemplu: să spunem că din probele unui dosar rezultă că acuzatul a comis o crimă, astfel că magistratul este convins 100% că respectivul este  vinovat și trebuie condamnat. Dar analizând modul în care au fost obținute probele, constată că acestea sunt nelegale: martorii oculari au fost audiați mai înainte de a se începe procesul penal și între timp unul a dispărut și celălalt a decedat, analiza ADN a urmelor de pe cuțit a fost alterată căci și alte persoane au pus mâna pe acesta înainte de sigilarea lui, interceptările de unde rezulta că acuzatul se lăuda că el a comis fapta nu fuseseră autorizate de un judecător. Logica sau poate chiar intuiția îi spune judecătorul că cel din fața sa este criminalul. Dar regulile care consacră drepturile omului și normele de procedură îi spun clar că nu poate ține cont de probele de la dosar și, în lipsa altora, criminalul trebuie achitat și pus în libertate imediat. Autorul va fi mulțumit, societatea (reprezentată în proces de procuror) nu, mass-media va reacționa acid, iar rudele victimei nu vor accepta niciodată ce s-a întâmplat în proces.

Așadar, al patrulea mit e demontat: magistrații sunt obligați să dea prioritate legii atunci când soluționează cazuri, chiar dacă convingerea lor cu privire la soluția pe care trebuie să o adopte ar fi alta. Acesta este o regulă care derivă din principiul supremației legii (rule of law, statul de drept) și ea constă în aceea că judecătorul și procurorul nu își pot exprima prin actele îndeplinite voința proprie (care prin natura ei tinde spre preferințe), ci numai voința generală (care prin natura ei tinde spre egalitate). Poporul, singurul suveran, le transmite acestora doar puterea de a acționa, nu și voința după care acționează. Iar voința generală este echivalentă cu legea.

Ep.5 – „Daca cineva este arestat inseamna ca e vinovat”

Mai ales spectacolele oferite de mass-media au creat acest mit, care constă în convingerea că, odată ce față de o persoană s-au demarat procedurile penale (a început urmărirea penală, persoana a fost inculpată etc) și, mai ales, dacă ea a fost arestată, atunci persoana este vinovată și sigur va fi condamnată. Uneori, chiar și magistrații sunt neglijenți în această privință, folosind în documentele procedurale formule categorice precum „din probe rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de….” (formulă care echivalează, evident, cu antepronunțarea cu privire la  soluția pe fondul cauzei) în loc de celerezervate gen „din probele administrate până în prezent rezultă că inculpatul ar fi comis infracțiunea de….”. Dar nu, nu este adevărat că din demararea unor proceduri legale sau luarea unor măsuri procesuale s-ar putea deduce automat și categoric concluzia că persoana respectivă este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

Să explic: o persoană nu este arestată preventiv sau la domiciliu pentru că a comis o infracțiune. Căci dacă se ajunge la concluzia certă că o persoană a comis o infracțiune și e vinovată de acest lucru, atunci înseamnă că procesul s-a terminat și că ea trebuie imediat condamnată.

Dar când vorbim de arestare, care este PREVENTIVĂ (deci…previne ceva!), atunci trebuie știut că o persoană POATE FI arestată când sunt îndeplinite două condiții cumulative (art.223 Cpp):

1. Prima condiție: din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
2. A doua condiție diferă în funcție de categoria de infracțiuni comisă. Astfel:

– pentru infracțiuni grave (toate cele sancționate de lege cu închisoare de 5 ani sau mai mare, precum și pentru infracțiuni de omor, contra securității naționale, trafic, terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, corupţie): privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;

– pentru restul infracțiunilor: inculpatul se sustrage de la proces, sau încearcă să influenţeze martori ori să ascundă probe, sau face presiuni asupra victimei, saupregătește/comite o nouă infracţiune. Așadar, arestarea se impune aici pentru a nu se afecta desfășurarea normală a procesului penal.

Așadar, dacă o persoană este arestată nu înseamnă ca ea deja ar fi vinovată și, deci, că sigur va fi condamnată. Ci necesitatea de a aresta o persoană se apreciază de judecător (însă asta nu înseamnă „la bunul plac” al judecătorului), la propunerea procurorului, în condițiile de mai sus.

De regulă, o persoană este arestată la începutul procedurii. Dar este posibil ca pe parcursul acesteia să se ajungă la o altă concluzie decât cea inițială. De exemplu, dacă o persoană este văzută de un martor cu un cuțit în mână, fugind de la locul faptei – declarația martorului ocular și analiza urmelor de pe arma crimei pe care s-a găsit sângele victimei sunt probe suficiente din care să reiasă o bănuială (legea spune „rezonabilă”, ceea ce înseamnă că oricine ar trebui să gândească la fel într-o asemenea situație) că cel prins este autorul faptei de omor. Ca urmare, ea este arestată imediat ce e prinsă, căci cele două condiții sunt întrunite: avem probe cu privire la faptă (cadavru, cuțit cu sânge, martor ocular) și avem una din cele patru situații (a încercat să fugă). Dar să zicem că pe parcursul procesului se administrează probe din care rezultă o altă versiune: victima fusese cea care l-a urmărit pe autor, aceasta se lăudase anterior prin sat că dacă îl va întâlni pe autor se va răzbuna pe el pentru un conflict mai vechi, victima a fost cel care l-a atacat prima cu cuțitul pe autor și că acesta s-a apărat lovind mortal victima cu acel cuțit, după care s-a speriat și a fugit de la locul altercației. Ei bine, varianta inițială ajunge să fie acum infirmată, dar până se stabilesc toate aceste lucruri autorul faptei de ucidere stă în arest. La sfârșitul procesului, dacă nu chiar el a indus în eroare organele judiciare, are dreptul să fie despăgubit de stat (fără însă ca statul să se regreseze împotriva procurorului sau judecătorului, pentru că în sarcina acestora, în situația de mai sus, nu se poate susține că aceștia ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență).

În concluzie: În România nu există cazuri de arestare obligatorie, indiferent cât de gravă ar fi fapta, ci judecătorul va decide acest aspect. Cel arestat nu este vinovat ci, chiar dacă și-a pierdut oarecum din putere, prezumția de nevinovăție încă subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești (tot astfel, nu se poate spune că ar fi vinovată nici persoana față de care s-a început urmărirea penală, ori față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală ori care a fost trimisă în judecată). Aceasta pentru că, oricând până la sfârșitul procesului starea de lucruri inițială se poate schimba. Astfel, cel de al cincilea mit despre justiție a fost demontat.

Ep. 6: „Arestarea este regula in procesul penal romanesc”

Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva….anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).

1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.

În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).

 2. Să vedem ce se întâmplă în practică.

Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:

Perioada	inculpați persoane fizice trimişi în judecată	inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată arestaţi preventiv (număr-procente*)	condamnați definitiv      (număr-procente*)	condamnați la pedeapsa închisorii cu executare   (număr-procente*)
2005	59.407	8.265 – 13.9%	65.682 – 110.7%**	22.658 – 38.1%
2006	52.943	7.146 – 13.5%	56.075 – 105.9%**	18.678 – 35.2%
2007	47.787	5.205 – 11.9%	46.127 – 96.5%	14.973 – 31.3%
2008	45.073	5.473 – 12.1%	36.795 – 81.6%	11.804 – 26.1%
2009	49.743	6.984 – 14%	34.226 – 68.8%	10.542 – 21.1%
2010	56.949	8.659 – 15.2%	41.891 – 73.5%	13.813 – 24.2%
2011	60.980	8.941 – 14.6%	47.577 – 78%	14.362 – 23.5%
2012	59.739	9.988 – 16.7%	49.188 – 82.3%	14.697 – 24.6%
2013	65.711	10.431 – 15.8%	47.133 – 71.7%	13.700 – 20.8%
2014	50.342	7.040 – 13.9%	***	***
TOTAL-ultimii 10 ani -ultimii 5 ani		14.16%15.24%	85.44%76.37%	27.21%23.27%

*procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată; **cifrele depășesc 100% ca urmare a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți; ***date în curs de agregare

Cifrele de mai sus ne arată următoarele:

– nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind  regulă;

– când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;

– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.

– să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului.Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).

În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte este trimisă în judecată. Dintre persoanele trimise în judecată  mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost  obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „În România arestarea este regula” a fost demontat.

Ep. 7: „Judecatorii aresteaza tot atat de mult ca pe vremea cand arestau procurorii”

Acest mit referitor la numărul de arestări din România a fost creat de unii avocați și a fost intens vehiculat între anii 2003-2010, probabil ca un fel de „justificare” din partea lor către clienții a căror  privare de libertate nu o puteau evita. Era mult mai simplu de dat vina pentru arestare pe judecător, care întocmai ca și procurorul de ieri, chipurile aresta pe oricine. Numai că adevărul este altul și aduc în sprijinul susținerii mele o statistică referitoare la numărul de arestări, începând cu anul 1990 și până în prezent:

	inculpați persoane fizice trimişi în judecată  număr	inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată în stare de arest preventiv număr        procente
ARESTEAZĂ PROCURORII
1990	52.715	23.597	44,76 %
1991	82.112	29.604	36,05 %
1992	91.375	29.403	32,17 %
1993	102.499	30.452	29,70 %
1994	107.857	30.075	27,88 %
1995	117.296	29.687	25,30 %
1996	115.948	27.156	23,42 %
1997	119.222	27.800	23,31 %
1998	99.920	19.351	19,36 %
1999	75.743	15.210	20,08 %
2000	68.483	16.508	24,10 %
2001	81.948	19.677	24,01 %
2002	74.272	17.131	23,06 %
2003	68.658	12.583	18,32 %
Media anuală		23.445	26,53 %
ARESTEAZĂ JUDECĂTORII
2004	65.418	8.941	13,66 %
2005	59.407	8.265	13,91 %
2006	52.943	7.146	13,49 %
2007	47.787	5.205	10,89 %
2008	45.073	5.473	12,14 %
2009	49.743	6.984	14,04 %
2010	56.949	8.659	15,20 %
2011	60.980	8.941	14,66 %
2012	59.739	9.988	16,71 %
2013	65.711	10.431	15,87 %
2014	50.342	7.040	13,98 %
Media anuală		7.916	14,05 %

Așadar, în perioada 1990-2003, arestările reprezentau 26,53% din numărul celor trimiși în judecată. În perioada 2004-2014, arestările scad la 14,05%. Cum se explică această schimbare? Potrivit legislației din Codul de procedură comunist aprobat în 1968 procurorul avea competența de arestare preventivă a celor urmăriți penal, aspect păstrat pentru mulți ani și în perioada postrevoluționară. În iunie 2003, în cauza Pantea vs România, statul nostru este condamnat de către CEDO, constatându-se că potrivit legislației de la acea vreme procurorul nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate și numai un magistrat având aceste caracteristici ar trebui să ia măsura arestării. Ca urmare, odată cu revizuirea Constituției în octombrie 2003, atribuția de arestare trece de la procuror la judecător.

Cifrele de mai sus ne arată, în mod neechivoc, că judecătorii arestează astăzi mai puțin decât arestau procurorii. Și astfel, al șaptelea mit despre justiție a fost demontat.

Ep. 8: `Arestarile sunt abuzive`

Pentru că în ultima vreme tot se propagă ideea unor excese sau abuzuri cu privire la arestare, am alcătuit câteva explicaţii  despre arestarea preventivă pentru ca publicul să le ia în calcul când receptează informaţii vehiculate în spaţiul public:

1. Oamenii legii acţionează potrivit unei proceduri expres prevăzute de lege şi care consacră garanţii menite să ocrotească drepturile omului şi să preîntâmpine comiterea de erori. Astfel, procedura implică următorii paşi:

• în cursul urmăririi penale procurorul decide inculparea unei persoane când are probe că persoana a comis o infracţiune, după care propune arestarea preventivă sau la domiciliu, dacă crede că se impune şi numai dacă sunt întrunite motivele legale despre care am vorbit AICI;
• judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care soluţionează propunerea putând să accepte propunerea, să o respingă sau să ia o măsură preventivă mai uşoară (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu);
• cel nemulţumit de soluţia astfel dată o poate contesta şi judecătorul de la instanţa superioară o va putea menţine sau modifica;
• arestarea preventivă se dispune pentru 30 zile. La împlinirea termenului, numai dacă este necesar, procurorul cere prelungirea şi paşii de mai sus – soluţionare de judecător şi apoi contestaţie – se repetă; cu prelungiri succesive, măsura arestării preventive nu poate depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale;
• dacă cel arestat este trimis în judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică în mod obligatoriu necesitatea menţinerii măsurii, iar pe parcursul judecăţii completul verifică periodic acest lucru la un interval de maxim 60 zile. Măsura arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil, dar cel mult o jumătate din maximul pedepsei legale pentru acea infracţiune;
• pe parcursul stării de arest, dacă durata măsurii expiră sau dacă motivele care au stat la baza luării sale dispar, organul judiciar e obligat să revoce măsura;
• pe parcursul stării de arest inculpatul are dreptul să ceară revocarea sau înlocuirea măsurii şi atunci paşii de mai sus – soluţionare şi contestaţie – se repetă.

Aşadar, cu privire la măsura preventivă a unui inculpat, decid trei, dar uneori chiar nouă sau mai mulţi magistraţi, ceea ce este menit să diminueze până la excludere posibilitatea vreunei erori. Mai mult, în toate aceste proceduri inculpatul trebuie să fie prezent şi el este asistat de avocat în mod obligatoriu – ales de el, iar dacă nu are primeşte unul din oficiu. În fine, ca o ultimă garanţie de corectitudine, toate hotărârile cu privire la arestare trebuie motivate, căci judecătorii nu pot decide cum vor ei, aşa cum am arătat AICI.

2. În România arestarea preventivă nu este obligatorie (ca în SUA, de pildă) şi nu constituie o regulă, aşa cum ne arată statistica indicată AICI. Astfel, dintre persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de arest;

3. Există diferenţe între motivele de arestare şi cele care stau la baza unei soluţii definitive, aşa cum am arătat AICI. Astfel încât este posibil şi legal ca o persoană arestată în cursul procesului să fie în final achitată, după cum e posibil ca o persoană cercetată în stare de libertate să fie în final condamnată cu executare în penitenciar – asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz de către organul judiciar. Tot aşa cum sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar – dar asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz la trimiterea lor în judecată.

4. Dacă s-a constat în justiţie că o persoană a stat în arest în mod nelegal ea va fi despăgubită de Stat în urma unui proces civil, potrivit procedurii descrisă în art. 538-542C.proc.pen. Aceasta nu înseamnă automat că există o culpă a judecătorilor care au dispus/menţinut/prelungit măsura. Dacă se dovedeşte o atare culpă însă (de ex, că s-a luat măsura pentru alte infracţiuni decât cele la care permite legea arestarea, ori s-a dispus arestarea peste termenul legal, ori s-a dispus arestarea într-un alt cadru decât cel procesual), statul va recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea erorii – magistrat sau orice altă persoană vinovată (martori, experţi, grefieri etc).

Aşadar, acest al optulea mit despre justiţie este demontat: arestările nu se fac în mod arbitrar, ci potrivit legii. Dacă legea este prea permisivă sau prea restrictivă, nu ţine de magistrat. Dacă sunt încălcări ale legii în procedura de arestare, există proceduri prin care acestea vor fi îndreptate şi, eventual, cei nedreptăţiţi să fie despăgubiţi.

Ep. 9: `România este republica procurorilor`

Mitul potrivit căruia am trăi într-o republică a procurorilor este relativ recent. El vrea să exprime faptul că procurorii ar fi  atât de puternici încât până şi judecătorii se tem de ei. Ca urmare, eventualele abuzuri ale procurorilor nu ar putea fi sancţionate, actele ilegale nu ar fi infirmate şi oamenii nevinovaţi ar suferi din pricina procurorilor, fără ca judecătorii să îşi îndeplinească rolul de garanţi ai drepturilor şi libertăţilor omului.

Cele mai grave măsuri cu privire la o persoană sunt, desigur, cele care vizează libertatea sa fizică: arestarea preventivă şi condamnarea la privare de libertate.

1. Cu privire la condamnare, am arătat în Demitizarea – ep.6 că în ultimii 5 ani sunt 76,37% de condamnaţi de către judecători dintre persoanele trimise în judecată de procurori (procent egal cu cel al altelor state europene) şi 23,27% de persoane trimise în judecată de procurori care au ajuns în penitenciar ca urmare a condamnării de către judecători. Ca urmare nu este adevărat că judecătorii ar confirma toate acuzele formulate de procurori.

2. Cu privire la arestarea preventivă, am arătat în Demitizarea – ep.7 că dintre persoanele trimise în judecată 14% sunt în stare de arest preventiv. Iată ce spun datele statistice oficiale (date tabelare fond şi recurs) cu privire la modul în care se decide arestarea:

2.1. datele pe anul 2014

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în 1140 situaţii şi judecătorii au admis astfel de solicitări  în 355 de situaţii. Au fost admise 50 de contestaţii, dar nu putem şti dacă sunt ale inculpaţilor arestaţi sau a procurorului dacă nu a fost arestat inculpatul. Având în vedere obiectul articolului meu, voi considera situaţia cea mai grea, şi anume că ar fi vorba de contestaţii admise pentru procurori. Ca urmare, din totalul măsurilor de DNA şi DIICOT judecătorii au admis cel mult 405 cereri, adică 35,52%. 178 de mandate de arestare au fost emise in dosarele DNA, din care 8 pentru deputaţi şi unul pentru un senatori.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi prelungirea în 5431 situaţii şi judecătorii au admis-o în 2074. Au mai fost 124 de contestaţii admise şi nici aici nu ştim cui apaţin, aşa că voi considera că sunt contestaţii ale procurorilor. Rezultă că judecătorii au admis cel mult 40,5% din cererile procurorilor.

 2.2. datele pe anul 2013

Ca punct de referinţă am luat anul anterior. Nu avem date separate pe DNA/DIICOT, ci numai cu privire la activitatea tuturor procurorilor, iar aici nu avem date cu privire la soluţia de admitere a propunerilor în cazul Judecătoriilor.

Aşadar, procurorii de la tribunale, curţile de apel şi ICCJ au solicitat luarea şi prelungirea în 4099 situaţii şi judecătorii au admis 1814 solicitări, la care se adaugă contestaţiile admise în număr de 316. Adică judecătorii au admis cel mult 52% din solicitări.

Dacă se iau în calcul şi cererile de arestarea preventivă înaintate Judecătoriilor, se ajunge la un total solicitat de 10.082.

2.3. datele pe anul 2012

Nu avem decât numărul de propuneri de arestare şi prelungire a arestării pentru Judecătorii, Tribunale şi Curţile de Apel. Numărul este 10322.

2.4. datele pe anul 2015

O să se spună ca în acest an, 2015, lucrurile stau altfel, căci `s-a văzut la TV că au fost mai multe  arestări`. Haideţi să vedem ce spune statistica cu datele adunate din ianuarie până azi:

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea şi înlocuirea măsurii arestării preventive în 664 situaţii şi judecătorii le-au admis în 207 situaţii. La acestea se mai adaugă maxim 19 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis cel mult 34% din cererile procurorilor DNA şi DIICOT.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi înlocuirea în 2401 situaţii şi judecătorii au admis 926 de solicitări, la care se adaugă maxim 84 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis maxim 42% din cererile procurorilor.

Concluzii

Aşadar, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale în 1 febr.2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori.Din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, iar procentul este de 35 pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar. Prin urmare, cel de al nouălea mit, intens circulat în aceste zile în spaţiul public, este zdrobit de o evidenţă obiectivă care nu poate fi contrazisă: judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii şi acest lucru este relevat inclusiv de gradul redus al cererilor admise de judecători raportat la solicitările făcute de procurori.

Ep. 10: `Procurorii sunt agenti/avocati ai statului`

Mitul pe care îl analizez acum a fost făcut public în anul 2005, după o întrerupere de 15 ani.

De la Procuratură la Ministerul public. În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că procurorul reprezenta statul, care era parte în procesul penal (iar cauza era un fel de „Statul versus X”). Noua Constituţie din 1991 avea să schimbe procurorul din veghea Procuratură (ce urma modelului sovietic al Prokuratura) în alt tip de procuror din cadrul Ministerului Public (construit după exemplul francez alLe ministère public).

Reforma Parchetului. Instituţia procurorului este în continuă reformă: prin legea de organizare judecătorească din 1992 sistemul este politizat căci procurorul este declarat ca fiind subordonat şefului ierarhic, Procurorul General este numit de Preşedintele României la propunerea ministrului justiţiei, ministrul justiţiei este cel care numeşte şefii în parchet şi tot el poate da dispoziţie unui procuror de a se începe urmărirea penală sau a exercita o cale de atac. În 1997 ministrul pierde atribuţia de a da ordine procurorilor. La revizuirea Constituţiei din 2003 procurorul pierde atribuţia de a aresta în favoarea judecătorului. Prin noua lege de organizare judiciară din 2004 se arată că prorurorul şef poate da dispoziţii obligatorii numai în scris şi motivat, iar în anul 2005 procurorul este declarat independent în soluţiile adoptate.

Reluarea mitului. În anul 2005, un important om de afaceri din România, urmărit penal pentru înşelăciune, spălare de bani şi delapidare, a făcut afirmaţia că „procurorul nu e magistrat, ci e avocat al statului”. Ideea venea cumva din SUA, unde procurorul este parte dintr-o structură a Ministerului Justiţiei condusă de Attorney General care este membru din Guvern; evident, sistemul american e diferit de cel european, dar asta nu mai observă nimeni. Ideea este apoi preluată de un jurnalist devenit patron de media care la rândul lui a fost investigat şi apoi condamnat pentru manipularea pieţei de capital. Iar recent am văzut reluată această idee la preşedintele Senatului: „Procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă, dar din păcate viciul pornește chiar de la Constituție”.

Combaterea mitului (1): procurorul este magistrat. Toţi cei care susţin că procurorul nu este magistrat încearcă să nege dispoziţii legale extrem de clare privind statutul procurorului. Astfel, art. 133 din Constituţie spune că preşedintele CSM se alege dintre magistraţii care sunt judecători şi procurori; art. 98 şi art. 99 lit s din Legea 303/2004arată că judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru anumite fapte de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Art. 18 din Legea 317/2004 stabilește că Senatul (sic!) validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Iar denumirea secțiunii a patra din cap. 4 este „Atribuţiile CSM în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor”. Alte articole incidente le-am menţionat AICI.

Combaterea mitului (2): procurorul nu este al statului. De fapt, cei care susţin că procurorul nu este un magistrat nici nu prea sunt interesaţi de denumirea de gen dată procurorului, ci îi interesează cât sunt aceştia de independenţi. Pentru că ei utilizează ca argument o dispoziţie constituţională potrivit căreia  „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. 1), de unde ei trag concluzia că ministrul ar fi şeful procurorilor şi că acestea le-ar putea da ordine, deci procurorii ar lucra pentru…stat, ei nu ar fi independenţi aşa cum sunt judecătorii. Numai că respectivii uită ce tocmai a spus articolul precedent şi anume că procurorii sunt cei prin care îşi exercită atribuţiile Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii (art. 131). Aşadar, legea supremă în stat arată că procurorii îşi desfăşoară activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul României). Mai mult, legile în vigoare în prezent nu acordă nici ministrului, nici premierului, niciunei alte entităţi politice sau statale din afara ierarhiei parchetelor vreo legătură cu activitatea judiciară a procurorilor.

Aşa se explică şi deciziile Curţii Constituţionale, unde se arată: Procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii” (dec.68/2005); Ministerul Publică reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane (dec.345/2006). Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice (dec.681/2005 şi dec.307/2014).

Concluzie. În România procurorul reprezintă Societatea. Nu un grup de interese, ci interesul general. Nu interesul publicului, ci interesul public. Prin urmare procesul penal nu se desfăşoară între Guvern şi inculpat, ci între societate şi inculpat. Deci procurorul nu este nici avocat, nici agent al Guvernului (Statului) şi acesta este trendul în toată Europa. Aşadar, cel de-al zecelea mit despre justiţia română este demontat.

Comments

comentarii