O societatea de avocați din Cluj vrea să închidă depozitul de deșuri din Pasul Mestecăniș pentru a salva acel loc minunat. În demersul ei, a obținut o decizie în premieră la Curtea de Apel Cluj, în care se arată că o societate de avocatură poate sta în justiție în nume propriu pentru a apăra interesul public. ”Societatea civilă profesională de avocaţi are capacitatea de a sta în proces ca reclamant atunci când contestă pe calea contenciosului administrativ de anulare legalitatea unor acte administrative emise ori adoptate în aplicarea legislaţiei privind protecţia mediului.”, se arată în motivare.
Avocata Diana Ionescu, care este și cadru univesitar la Facultatea de Drept UBB Cluj, a scris despre demersul ei și decizia Curții de Apel Cluj:
”În motivarea deciziei, judecătorii Curții de Apel Cluj au arătat că protecția mediului reprezintă o chestiune de interes public major, iar contenciosul mediului este un contencios obiectiv. O astfel de acțiune în justiție poate fi declanșată de orice persoană, fără a fi necesară invocarea unui interes privat sau dovada producerii unui prejudiciu.
Într-o țară postcomunistă ca România, această decizie este foarte importantă. Ea pune cetățeanul și statul într-o altă paradigmă în ceea ce privește controlul jurisdicțional pe care cetățeanul îl poate exercita asupra statului. Orice cetățean. Nu doar cel ce se află în imediata vecinătate a proiectului sau ONG-urile ce au ca obiect de activitate protecția mediului. Orice cetățean poate sesiza justiția. Fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi avem, potrivit art. 35 alin. 3 din Constituție, obligația de a proteja mediul. E important. Nu avem doar dreptul de a acționa. Avem obligația de a face acest lucru.
În ceea ce privește mediul, oamenii se pot îmbolnăvi sau pot muri dacă anumite proiecte sunt autorizate prin încălcarea legii. Condițiile sunt impuse de lege tocmai pentru ca efectele negative să fie înlăturate. În acest domeniu, accesul la justiție este guvernat, așadar, de principiul prevenției. Mai bine să verifici proiectul, la inițiativa oricărui cetățean, decât să numeri după persoanele afectate de efectele sale nocive.
Accesul la justiție este cu atât mai important cu cât, într-o țară postcomunistă ca România, instituțiile competente ale statului ce au obligația de a verifica respectarea legii pe parcursul autorizării sau construirii unui proiect nu funcționează. Vezi Colectiv, Caracal. Numărăm morții după. După ce s-a dat aviz, autorizare, după ce s-a sunat la 112. Așa funcționează autoritățile administrative. Numărăm morții după.
Începând cu anul 2017 încerc să fac tot ce se poate pentru a opri un proiect ce a distrus locul în care eu m-am născut. Bucovina. Este vorba de depozitul de deșeuri din Pasul Mestecăniș.
Sunt un cetățean ce locuiesc în Cluj. Munții Carpați, distruși de acest depozit, îmi aparțin însă și mie. Dar și vouă. Drumul european care străbate pasul Mestecăniș este străbătut de mine ori de câte ori merg în vacanță în Bucovina. Dar și de voi. Studiul de impact asupra mediului arată că substanțele cancerigene emise de deșeurile puse în depozit subzistă până la 100 m de marginea depozitului. Drumul este paralel cu depozitul, în punctul cel mai apropiat la 40 m. Eu și copiii mei vom inhala substanțe cancerigene atunci când vom merge în vacanță în Bucovina. Dar și voi veți face același lucru atunci când veți merge în vacanța voastră. 2.500.000 de persoane tranzitează anual pasul Mestecăniș.”
Ionescu a completat pentru Clujust.ro: ”Decizia e importantă si pentru ca arată ca o societate de avocatura poate sta in justiție in nume propriu apărând interesul public. E ceva fantastic pentru profesia de avocat. Poți sta in justiție fără a apăra un client pentru a apăra întreaga societate. E prima hotărâre de acest fel din țara. In realitate, e o dovada a eșecului institutiile statului. Acestea nu ne apara așa ca întreaga societate, interesul public, poate fi apărată de o societate de avocatură care acționează in nume propriu pentru societate.”
Extras din Decizia civilă nr. 1195/2019 CA Cluj:
”Cu referire la recursul principal declarat de reclamanta Societatea Civilă Profesională de Avocaţi Plopeanu & Ionescu , Curtea reţine că s-a invocat ca motiv de recurs prevederile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., evidenţiindu-se o serie de critici ale sentinţei atacate, în principal axate pe problema de drept referitoare la accesul la justiţie în materia dreptului mediului.
Curtea urmează să reţine că pentru dezlegarea recursului este necesar să se abordeze mai întâi la nivel teoretic natura juridică a contenciosului administrativ grefat pe raportul juridic de dreptul material al mediului reglementat de legiuitorul român cu trimitere , dacă este cazul, şi la acte internaţionale. În alte cuvinte, se impune a se stabili natura juridică a contenciosului de anulare a unui act administrativ emis ori adoptat de o autoritate publică în aplicarea şi exercitarea prerogativelor legale în domeniul dreptului mediului. Numai după o astfel de clarificare se poate vedea în ce măsură se poate decela cine poate avea calitate procesuală activă şi interes de a acţiona în litigiile de dreptul mediului, similare cu cel de faţă.
Sediul materiei în dreptul intern este dat de art. 35 din Constituţia României, OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului ca lege specială care se coroborează cu Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În aplicarea dreptului internaţional în materie este de avut în vedere Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, în continuare Convenţia de la Aarhus, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.
Astfel, Curtea reţine în primul rând că potrivit art. 35 alin. 1 din Constituţia României care are denumirea marginală Dreptul la mediu sănătos inclus în capitolul al II-lea Drepturile şi libertăţile fundamentale dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. De asemenea, în al doilea alineat al normei precitate se prevede expres obligaţia pozitivă în sarcina statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
Pentru a pune în aplicare aceste prevederi constituţionale, legiuitorul delegat, pe calea procedurii ordonanţei de urgenţă, a adoptat un act administrativ infraconstituţional care are menirea de a concretiza obligaţia pozitivă trasată statului prin norma constituţională precitată.
Aşadar, prin OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006, în forma în vigoare la data faptelor din litigiu, s-a prevăzut că obiectul acestui act normativ îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.
Unul dintre principiile expres evidenţiate în art. 3 care se constituie în element strategic la baza acestui act normativ este circumscris informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de mediu (art. 3 alin. lit. h) în special teza a II-a) din OUG nr. 195/2005).
Una dintre modalităţile prevăzute de legea precitată de implementare a principiilor şi elementelor strategice cu care operează acest act normativ este, inter alia, educarea şi conştientizarea publicului, precum şi participarea acestuia în procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor privind mediul. (art. 4 lit. p) din OUG nr. 195/2005).
Nu în ultimul rând ca o concretizare a recunoaşterii de către stat a dreptului la un „mediu sănătos şi echilibrat ecologic” ordonanţa de urgenţă analizată prevede, ca şi garanţii în realizarea acestui scop, în art. 5 lit. d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu.
Din economia dispoziţiilor legale mai sus evocate şi cu trimitere specială la dispoziţiile art. 5 din OUG nr. 195/2005, rezultă că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul de a sesiza instanţa, implicit instanţa de contencios administrativ, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului , independent de faptul că s-a produs sau nu un prejudiciu.
Atingerea adusă mediului poate fi semnalată de orice persoană, chiar fără a justifica o altă lezare decât normele juridice referitoare la protecţia mediului. În acest context, se poate aprecia că legea recunoaşte protecţia obiectivă a mediului independent de lezarea unui anumit tip de drept subiectiv şi independent dacă se produce vreun prejudiciu, sens în care se poate afirma că şi contenciosul administrativ promovat în temeiul art. 5 lit. b) din OUG nr. 195/2005 este un contencios aparent obiectiv chiar dacă nu este în mod direct promovat de o anumită autoritate publică prevăzută ca atare de lege. În acest sens, autorul cererii de chemare în judecată poate urmări atât protecţia unui drept ori interes personal lezat prin premisă de un act administrativ care ar afecta dreptul al un mediu sănătos cât şi protecţia unui interes public legat nemijlocit de protecţia mediului.
Aşa fiind se poate conchide, dincolo de orice dubiu, că natura juridică a contenciosului de anulare a unui act administrativ emis de o autoritate publică în exercitarea prerogativelor legale prevăzute de legislaţia privind protecţia mediului este aceea unui contencios obiectiv. Şi este aşa, deoarece semnificativ contenciosului obiectiv este faptul că prin acţiunea cu care este investită instanţa de contencios administrativ, reclamantul urmăreşte în primul rând să apere un drept obiectiv sau un interes legitim public, în sensul de a verifica dacă a fost adusă o atingere unor drepturi care reprezintă conţinutul unei situaţii juridice cu caracter general şi impersonal şi dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală.
În alte cuvinte, contenciosul obiectiv presupune o largă deschidere, reliefată prin aceea că , prin intermediul acestuia, se apără o stare de legalitate, ale cărei caracteristici sunt generalitatea şi impersonalitatea.
Din această perspectivă dispoziţia restrictivă consacrată de art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004 trebuie privită nuanţat în situaţia în care în litigiu se invocă protecţia dreptului la un mediu sănătos, legea specială, pentru raţiunile mai sus evocate, introduce o derogare importantă în acest sens.
Aşa fiind, aserţiunea că într-un litigiu grefat pe dreptul mediului este necesar să se dovedească că reclamantul trebuie să aibă un drept sau interes legitim susceptibil de a fi vătămat prin actul administrativ atacat nu este fondată.
Şi este aşa, deoarece actul administrativ atacat în contenciosul de legalitate în materia dreptului mediului, deşi este rodul deliberării autorităţii publice locale asupra gestiunii bunurilor ce aparţin proprietăţii publice a unităţii administrativ-teritoriale, în ipoteza în care efectele actului respectiv au înrâurire asupra mediului atunci statul garantează oricărei persoane dreptul de a se adresa direct autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti în vederea protejării dreptului la un mediu sănătos.
Din această perspectivă, cu trimitere la dreptul intern analizat în cele ce precedă, se poate conchide că în materia contenciosului administrativ ce implică examinarea legalităţii unui act administrativ emis de autoritatea publică în exercitarea competenţelor sale legale prevăzute de legislaţia privind protecţia mediului capacitate procesuală activă poate fi deţinută de orice persoană fizică sau juridică, fără ca pentru a acţiona în justiţie să fie necesar să dovedească şi lezarea unui drept subiectiv ori a unui interes legitim privat.
Aşa cum rezultă din interpretarea normelor legale în materie, accesul la justiţie în litigiile care au ca obiect protecţia mediului este recunoscut oricărei persoane prin invocarea interesului public, fără a fi necesară invocarea unui interes legitim privat.
Din această perspectivă, critica recurentei este fondată, sentinţa apare nelegală prin soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes în persoana reclamantei.
Sub aspectul dreptului internaţional pertinent, Curtea remarcă următoarele:
Convenţia de la Aarhus reprezintă un tratat internaţional semnat de mai multe state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi deschis spre semnare, conform art. 17, în localitatea Aarhus din Danemarca de la data de 25 iunie 1998 şi după aceea la sediul central al ONU de la New York până la data de 21 decembrie 1998 de către statele membre ale Comisiei Economice pentru Europa, precum şi de către statele cu statut de membru consultativ al Comisiei Economice pentru Europa, iar conform art. 19 această convenţie poate fi ratificată de către statele semnatare şi de organizaţiile de integrare economică şi regională, de asemenea la ea putând adera orice membru al ONU în condiţiile stipulate la pct. 3 de la art. 19.
Aşa cum s-a relevat mai sus, România, în calitate de membru al Comisiei Economice pentru Europa a ONU a ratificat această convenţie prin Legea nr. 86/2000.
Conform art. 11 alin. 2 din Constituţia României tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Trebuie notat că potrivit art. 9 din aceasta Convenţie, care are denumirea marginală, accesul la justiţie, se prevede următoarele:
1. Fiecare parte, în cadrul legislaţiei naţionale, va asigura posibilitatea pentru orice persoana care considera ca solicitarea informatiei, conform prevederilor art. 4, a fost ignorata, în mod greşit refuzată, parţial sau în totalitate, ori care considera ca a primit un răspuns inadecvat sau ca cererea sa nu a fost considerată conform prevederilor art. 4, de a avea acces la o procedura de recurs în fata instanţei de judecata sau a altui organism independent şi impartial prevăzut de lege.
In cazul în care o parte asigura un astfel de recurs în fata unei instanţe de judecata, ea va face astfel încât o asemenea persoana sa aibă acces şi la o procedura de fond stabilită de lege, care sa fie gratuita sau nu prea scumpa, în cazul reconsiderarii solicitării de către o autoritate publica sau al revizuirii de către un organism independent şi impartial, altul decât o instanta de judecata.
Decizia finala luată în concordanta cu prevederile pct. 1 trebuie sa fie obligatorie pentru autoritatea publica care deţine informaţia. Motivele trebuie sa fie declarate în scris, cel puţin în cazul în care informaţia este refuzată conform prevederilor acestui punct.
2. Fiecare parte trebuie, în cadrul legislaţiei naţionale, sa asigure membrilor publicului interesat:
a) care au un interes suficient; sau
b) cărora li se afectează un drept, în cazul în care procedurile administrative legale ale unei părţi solicita aceasta ca o preconditie,
accesul la o procedura de recurs în fata instanţei si/sau a altui organism independent şi impartial stabilit prin lege, pentru a contesta, ca fond şi ca procedura, legalitatea oricărei decizii, act sau omisiuni care face obiectul prevederilor art. 6, în cazul în care legislaţia naţionala prevede astfel şi fără a prejudicia prevederile pct. 3 sau alte prevederi relevante ale acestei convenţii.
Interesul suficient sau afectarea unui drept va fi determinata în concordanta cu prevederile legilor naţionale şi cu obiectivele de a asigura publicului interesat un acces larg la justiţie conform prevederilor prezentei convenţii. La acest nivel interesul oricărei organizaţii neguvernamentale care îndeplineşte cerinţele specificate la art. 2 pct. 5 trebuie sa fie considerat suficient pentru scopul subpunctului a) de mai sus. Astfel de organizaţii vor fi considerate ca având dreptul sau capacitatea de a fi afectate în concordanta cu prevederile subpunctului b) de mai sus.
Prevederile pct. 2 nu vor exclude posibilitatea unei proceduri prealabile de recurs în fata unei autorităţi administrative şi nu pot afecta cerinţa epuizării procedurilor de recurs administrative înainte de recurgerea la procedurile judiciare, în cazul în care o astfel de cerinţa exista în dreptul intern.
3. In plus şi fără a prejudicia procedurile la care se referă pct. 1 şi 2, fiecare parte trebuie sa asigure ca, în momentul în care toate criteriile sunt îndeplinite, dacă acestea sunt prevăzute de
legislaţia naţionala, membrii publicului sa aibă acces la procedurile administrative sau juridice pentru a contesta actele sau omisiunile persoanelor private şi autorităţilor publice, care contravin prevederilor legislaţiei naţionale cu referire la mediu.
4. In plus şi fără a prejudicia prevederile pct. 1, procedurile la care se referă pct. 1, 2 şi 3 trebuie sa asigure remedierea adecvată şi efectivă, inclusiv adoptarea unei hotărâri judecătoreşti, când este cazul, care sa fie obiectivă, echitabila, la timp şi sa nu coste foarte mult. Deciziile luate în conformitate cu prevederile acestui articol trebuie sa fie date sau înregistrate în scris. Deciziile instanţelor si, oricând este posibil, ale altor organisme trebuie sa fie accesibile publicului.
5. Pentru ca prevederile acestui articol sa fie efective fiecare parte va asigura ca publicul sa fie informat cu privire la accesul la procedurile de recurs administrativ sau judiciar şi trebuie sa ia în considerare stabilirea unui mecanism de asistenta pentru a elimina sau a reduce obstacolele financiare ori de alta natura privind accesul la justiţie.
Din cele ce precedă, rezultă fără tăgadă că cel puţin sub aspectul dispoziţiilor art. 9 din Convenţie aceasta conţine dispoziţii legate de dreptul de acces la o instanţă ceea ce echivalează cu norma consacrată la art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care recunoaşte ca drept fundamental al omului dreptul de acces la un tribunal.
În acest context, pentru a decela dacă dreptul de acces la o instanţă reglementat de Convenţie premerge celui prevăzut de legislaţia adoptată de Parlament se impune o analiză din perspectiva dispoziţiilor art. 20 alin. 2 din Constituţie potrivit cărora dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Astfel fiind, din economia prevederilor art. 9 din Convenţia de la Aarhus nu se întrevede că acestea ar acorda un regim mai favorabil cu privire la dreptul de acces la instanţă în litigiile privind problemele de mediu faţă de dreptul intern aşa cum a fost prezentat mai sus.
Chiar dacă s-ar putea interpreta că dispoziţiile Convenţiei sunt mai restrictive cu privire la dreptul de acces, adică ar limita accesul la justiţie condiţionat de probarea unui interes legitim privat, aşa cum pare a susţine instanţa de fond şi intimaţii, trebuie notat că faţă de regimul dreptului intern al dreptului de acces acesta din urmă prevalează fiind mai favorabil, astfel că potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţie are prioritate.
Mai mult, aşa cum rezultă din Comunicarea Comisiei Europene privind accesul la justiţie în probleme de mediu publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 275/1-39 la pct. 6 se arată explicit că Regulamentul nr. 1367/2006 privind aplicarea Convenţiei de la Aarhus prevede aplicarea acestei convenţii pentru instituţiile şi organismele UE, iar pentru statele membre, anumite acte legislative din legislaţia secundară a UE conţin dispoziţii exprese privind accesul la justiţie , care le reflectă pe cele din convenţie şi se citează de exemplu, Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului 2011/92/UE şi Directiva privind emisiile industriale 2010/75//UE.
De altfel, această comunicare a fost elaborată în urma identificării unei serii de probleme, iar din analizarea mai multor opţiuni Comisia a decis că cel mai adecvat şi mai eficace mijloc pentru abordarea problemelor este o comunicare interpretativă privind accesul la justiţie în probleme de mediu.
Aşa fiind, rezultă că normele juridice din Convenţia de la Aarhus nu fac parte din legislaţia primară a UE ci eventual pot fi dezvoltate în legislaţia secundară în mod punctual prin diferite acte legislative la nivelul UE cum sun cele două directive citate dar care pentru eficacitate în plan naţional trebuie transpuse în dreptul intern.
Din cele ce precedă, inclusiv din Comunicarea Comisiei nu rezultă că există la nivelul UE o derogare importantă sub aspectul stabilirii calităţii procesuale active ori a accesului la justiţie în probleme de mediu de la regimul de drept intern evidenţiat mai sus.
De altfel, în legătură cu dreptul de acces în cuprinsul comunicării se arată, de pildă, că în ce priveşte dispoziţiile art. 9 alin. 3 din Convenţia de la Aarhus aceasta prevede calitatea procesuală activă de a contesta acte şi omisiuni care nu intră sub incidenţa art. 9 alin. 1 sau 2 din Convenţia de la Arhus în acest context, în temeiul art. 9 alin. 3 din această Convenţie, membrii publicului au acces la proceduri judiciare în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislaţia naţională, sens în care în contextul unei abordări privind atingerea unor drepturi, statele membre ar putea
limita domeniul de aplicare al controlului la motivele invocate în drept în legătură cu drepturile despre care reclamantul susţine că au fost încălcate (parag. 118-119 din Comunicare).
Mai mult, este de notat, în con sens cu această comunicare că însăşi Convenţia de la Aarhus prevede în art. 3 pct. 5 că: Prevederile prezentei convenţii nu vor afecta dreptul unei părţi de a menţine sau de a introduce măsuri care sa asigure un acces mai larg la informaţie, o participare publica mai intensa la luarea deciziei şi un acces mai larg la justiţie în probleme de mediu, altele decât cele cerute de prezenta convenţie, ceea ce denotă faptul că acest instrument are valoarea unui standard minim şi că statele semnatare pot oricând să asigure un acces mai larg la justiţie conform normelor legale proprii.
Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că şi dacă in extremis, ar putea fi invocată Convenţia de la Aarhus ca şi temei al restricţiilor în ce priveşte dreptul de acces la instanţa competentă în probleme de mediu, această restricţie nu poate fi opozabilă instanţelor române deoarece este incident art. 20 alin. 2 din Constituţie care impune într-o astfel de situaţie prevalenţa dreptului intern aşa cum a fost interpretat de Curte în precedent.
Chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că prin mecanismul de interpretare adoptat de Curte acţiunea în justiţie exercitată de persoana fizică ori juridică în aplicarea prevederilor OUG nr. 195/2005 ar putea fi calificată ca o actio popularis aceasta nu este interzisă de legea constituţională pentru a contraveni astfel supremaţiei Legii fundamentale.
Dincolo de aceasta, Curtea notează că instanţa de fond a statuat asupra inadmisibilităţii actio popularis cu trimitere la Comunicarea Comisiei (parag. 72). Trebuie notat însă că statuările Comisiei în Comunicare se referă la interpretarea şi aplicarea art. 9 parag. 2 din Convenţia de la Aarhus care se referă la noţiunea de public interesat însă în litigiul de faţă s-a reţinut a fi incidentă dispoziţia de la art. 9 parag. 3 din aceeaşi convenţie care se referă la publicul în general şi care conform acestei norme nu i se impun alte restricţii decât cele din legislaţia naţională în materie.
Aşa fiind, considerentele instanţei de fond cu referire la acest aspect, reluate şi în întâmpinare de către intimaţi nu sunt pertinente şi vor fi înlăturate ca atare.
Mai mult, cu referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în materia drepturilor omului la care trimite instanţa de fond şi intimaţii în întâmpinare, se reţine că prin hotărârea L`Erabliere împotriva Belgiei la parag 25 ca răspuns la apărările părţilor cu privire la demersul reclamantei din acel dosar s-a statuat cu trimitere la precedentul din cauza Perez împotriva Franţei că mecanismul de control al Convenţiei nu poate accepta o actio popularis deci din perspectiva dreptului de acces la instanţa de la Starsbourg s-a făcut o atare analiză şi nu din perspectiva dreptului de acces la jurisdicţie naţională.
Mai apoi, la parag. 29 Curtea de la Strasbourg întăreşte acest lucru arătând că raţiunea pentru care Convenţia nu permite actio popularis este aceea de a evita sesizarea Curţii de către persoanele care se plâng de simpla existenţă a unei legi aplicabile oricărui cetăţean al unei ţări sau a unei hotărâri judecătoreşti în care aceste persoane nu au figurat ca parte. Totodată, Curtea de la Strasbourg arată că interesul general apărat în speţă de acţiunea reclamantei , persoană juridică de drept privat, nu poate fi asimilat cu o actio popularis , având în vedere circumstanţele cauzei , în special natura actului atacat, calitatea solicitantului şi a fondatorilor săi , precum şi scopul limitat material şi geografic urmărit de acesta (parag. 29).
În fine, ca să fie deplin clarificată lipsa de incidenţă a acestei hotărâri în speţa de faţă, Curtea de la Strasbourg conchide la parag. 30 că plângerea formulată de reclamantă în faţa Curţii este suficient de întemeiată pe un drept pentru care se poate pretinde titulară astfel că art. 6 parag. 1 din Convenţie este incident în cauză şi a fost analizat pe fond de către jurisdicţia de la Strasbourg găsindu-l a fi violat prin hotărârea pronunţată de jurisdicţia supremă administrativă din Belgia.
Aşa fiind, Curtea constată în consens cu apărările din răspunsul la întâmpinare al recurentei că hotărârea pronunţată de Curtea de la Strasbourg în cauza mai sus analizată este lipsită de orice relevanţă în speţa de faţă înlăturând astfel apărările făcute în întâmpinare de către intimaţi.
De altfel, nu există dată în cauză o jurisprudenţă pertinentă a Curţii de la Strasbourg prin care să se declare neconformă cu Convenţia o practică judiciară sau o legislaţie a vreunui stat parte la convenţie prin care să se fi sancţionat acceptarea formulării unor acţiuni în interes public.
Teza subsidiară evocată în apărare de către intimaţi prin întâmpinare la recursul formulat de reclamantă nu are relevanţă în cauză pentru că premisa de la care pleacă susţinătorii acestei teze nu
este dată în cauză, Curtea statuând că nu este necesară dovada unui interes legitim privat ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii în justiţie (contencios administrativ de anulare) fondată pe terenul OUG nr. 195/2005.
Chiar dacă potrivit Legii nr. 51/1995, art. 5 alin. 1 şi alin. 5, corelat cu prevederile Statutului profesiei de avocat la art. 180 alin. 1 lit. c), reclamantei în calitate de Societate civilă profesională îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1892 din Codul civil, aceasta constituie oricum o entitate validă din punct de vedere juridic pentru a sta în justiţie şi a avea calitate procesuală activă per se în litigii de natura celui de faţă.
Trebuie notat că sub acest aspect reclamanta poate fi asimilată unui grup de persoane fizice entitate care este compatibilă cu noţiunea de persoană vătămată în accepţiunea definiţiei legale a acestei noţiuni prevăzută de art. 2 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă, criticile deduse de recurentă sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei de interes sunt fondate, sens în care pentru valorificarea acestora în prezenta cauză se impune admiterea recursului şi ca o consecinţă casare sentinţei atacate iar ţinând seama că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei este dată ipoteza de excepţie prevăzută la art. 30 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 498 alin. 2 C.pr.civ. astfel că dosarul va fi trimis instanţei de fond pentru rejudecare.
3. Cu privire la recursul incident formulat de intimaţii Consiliul Judeţean Suceava şi Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Curtea reţine că acesta vizează soluţia dată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei Societatea Civilă Profesională de Avocaţi Plopeanu&Ionescu, criticile fiind subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 5 C.pr.civ.
Aşa cum a statuat instanţa de fond cu trimitere la dispoziţiile generale consacrate de art. 56 alin. 2 C.pr.civ. pot sta în judecată, între altele, şi entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.
Or, conform normelor legale în materie, în principal art. 1892 C.civ societăţile simple, cum este şi societatea civilă profesională de avocaţi, aşa cum s-a arătat mai sus, nu au personalitate juridică. Cu toate acestea, aceste entităţi pot sta în judecată ca reclamant sau pârât în virtutea dispoziţiei generale din legea procesuală mai sus amintită.
În ce priveşte însă capacitatea de a sta în judecată în litigiul de contencios administrativ a societăţii civile de avocaţi ca reclamant nu există nicio derogare de la dreptul comun.
Nici Legea nr. 51/1995 şi nici Statutul profesiei de avocat nu restrânge exerciţiul drepturilor conferite societăţii profesionale de avocaţi în sensul pe care recurenţii îl evocă.
Astfel, recurenta indică ca argument esenţial prevederile art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat din 3 decembrie 2011 elaborat de Uniunea Naţională a Barourilor din România din care rezultă că: Pentru litigiile născute din desfăşurarea activităţii profesionale, societatea civilă profesională poate sta în judecată ca reclamant sau pârât, chiar dacă nu are personalitate juridică.
Curtea reţine că în interpretarea dată de recurenţi această dispoziţie instituie o limitare a capacităţii procesuale de folosinţă.
Or, regimul capacităţii legale a persoanelor şi capacitatea de folosinţă în sens procesual pot fi reglementate exclusiv prin lege.
Capacitatea de folosinţă ţine exclusiv de domeniul legii, este creaţia legii, iar nu de domeniul voinţei individuale sau colective.
Trebuie notat că restricţia cu referire la capacitatea procesuală de folosinţă este circumscrisă în Statutul profesiei de avocat care a fost adoptat aşa cum arată şi recurenţii de către Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Mai apoi este de arătat că Uniunea Naţională a Barourilor din România deşi este persoană juridică de drept public cu patrimoniu şi buget propriu nu are putere normativă asemenea legiuitorului şi astfel nu poate prin acte proprii, chiar utilizând capacitatea sa normativă, să restrângă drepturi recunoscute de lege.
În alte cuvinte, dispoziţia din art. 196 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat poate fi interpretată nu în sensul restrictiv oferit de recurenţi ci exclusiv prin prima ipotezei acelei prevederi şi anume că în litigiile generate de activitatea profesională, societatea civilă profesională poate sta
în judecată ca reclamant sau pârât, chiar dacă nu are personalitate juridică. Aşa cum a statuat instanţa de fond, privită din această perspectivă, această prevedere statutară este până la urmă expresia aplicării concrete în circumstanţele date în norma statutară a dispoziţiei de principiu din dreptul comun procesual, recte a art. 56 alin. 2 C.pr.civ.
Aşa fiind, societatea civilă profesională de avocaţi are capacitatea de a sta în proces ca reclamant atunci când contestă pe calea contenciosului administrativ de anulare legalitatea unor acte administrative emise ori adoptate în aplicarea legislaţiei privind protecţia mediului.
Faţă de cele ce precedă, Curtea reţine că recursul incident declarat de intimaţii Consiliul Judeţean Suceava şi Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava nu este fondat sens în care va fi respins ca atare.”
Procesul a fost strămutat
Din păcate, decizia definitivă a Curții de Apel Cluj (decizia nr. 1195/2019, pronunțată în 26.09.2019) și-a pierdut efectul după ce ÎCCJ admis cererea de strămutare depusă de CJ Suceava, dar argumentația magistrală a completului de judecată din Cluj (preșetinte Liviu Ungur, judecător Radu-Rareş Duşa, judecător Monica Diaconescu) rămâne. Judecata recursului se va relua la Curtea de Apel Târgu Mureș. Vom reveni în alt material cu informații despre cum s-a ajuns la strămutare după pronunțarea deciziei definitive a CA Cluj. Aceasta are legătură cu o conferință profesională de drept administrativ organizată în Cluj în această lună. Precizăm că avocatul Consiliului Județean Suceava este fostul ministru Valeriu Stoica.