fbpx

Decizia CCR la sesizarea din procesul dintre un SRL și societatea decanului Baroului Alba

Recent, a fost publicată în Monitorul Oficial o Decizie a Curții Constituționale referitoare la o prevedere din Legea avocaturii (51/1995), excepția de neconstituționalitate fiind ridicată într-un proces de pretenții intentat de un client avocatului, mai exact de către un SRL societății de avocați Baco și Asociații, condusă de către decanul Baroului Alba.

Potrivit Deciziei nr.178/2020 a CCR, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Hexol Lube – S.R.L. cu sediul în comuna Paleu, judeţul Bihor, într-o cauză având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu Societatea Civilă Profesională de Avocaţi BACO & ASOCIAŢII. Aceasta din urmă este condusă de către decanul Baroului Alba, Mihai Baco.

Potrivit portalului instanțelor de judecată, procesul, care a fost suspendat până la decizia CCR, are ca obiect pretenții de 10.500 lei.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 32 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, “Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de decanul baroului. Decizia decanului poate fi atacată la consiliul baroului, a cărui hotărâre este definitivă.”

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că reglementarea criticată este neconstituţională, întrucât, în speţă, dacă s-ar accepta că “este o dispută privind onorariul, decanul baroului este chemat să soluţioneze o plângere în care este implicată chiar societatea de avocatură în care este asociat, deci să decidă în propria lui cauză“. Mai mult, apreciază că reglementarea criticată din Legea nr. 51/1995 are caracter imperativ şi nu permite accesul la justiţie, având în vedere că, potrivit legii, calea de atac este la consiliul baroului. Întrucât această cale administrativă este facultativă, consideră că nu este necesar să fie parcursă şi, prin urmare, nu exclude acţiunea directă în instanţă. În acest context, arată că modalitatea prin care instanţele pot diminua onorariile avocaţiale, la solicitarea părţii adverse, reprezintă tocmai manifestarea acestei căi specifice de acces la justiţie, fără implicarea procedurilor administrative prevăzute de legea avocaturii. În consecinţă, autoarea excepţiei apreciază că ar trebui inserată în Legea nr. 51/1995 o prevedere care să specifice că această cale este una facultativă, la discreţia celui implicat în contestarea sau reclamarea onorariului plătit avocatului.

Excepția a fost respinsă de judecătorii CCR, care arată în motivare că cei care reclamă onorariile avocaților au calea instanțelor judecătorești: ”procedura de soluţionare a contestaţiilor şi a reclamaţiilor privind onorariile, aşa cum este reglementată de art. 32 din Legea nr. 51/1995 şi art. 132 din Statutul profesiei de avocat reprezintă, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa precitată, o procedură specială, specifică, de contestare a actelor juridice emise de către membrii ordinului profesional al avocaţilor, însă instituirea unei jurisdicţii administrative şi a unor căi de atac specifice nu înlătură posibilitatea celor interesaţi de a se adresa instanţei judecătoreşti.”

Extras din motivarea DECIZIEI  Nr. 178/2020 din 26 mai 2020

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 32 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, “Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de decanul baroului. Decizia decanului poate fi atacată la consiliul baroului, a cărui hotărâre este definitivă.”

Curtea învederează faptul că ulterior sesizării sale Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel încât art. 32 a devenit după republicare art. 31, având un conţinut normativ identic.

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, în acest sens fiind Decizia nr. 129 din 1 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2003, Decizia nr. 34 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 10 februarie 2004, şi Decizia nr. 1641 din 10 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 13 ianuarie 2010, prin care a constatat conformitatea acestei reglementări cu Legea fundamentală.

Prin jurisprudenţa amintită, pronunţându-se asupra prevederilor criticate din Legea nr. 51/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001, potrivit cărora, “Contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere la Comisia permanentă, a cărei soluţie este definitivă”, Curtea a statuat că textul de lege criticat reglementează modalitatea de soluţionare a contestaţiilor şi a reclamaţiilor privind onorariile de avocat pe cale administrativ-jurisdicţională, însă o atare procedură prealabilă nu contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, cel interesat având acces liber la justiţie.

În legătură cu legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a reţinut că “este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui asemenea proceduri destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapidă a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele ce pot fi rezolvate pe această cale, evitarea cheltuielilor de judecată”. Totodată, Curtea a stabilit, prin aceeaşi decizie, că “existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege”. Mai mult, prin Decizia nr. 24 din 4 februarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 20 ianuarie 1998, Curtea a statuat că inclusiv în situaţia în care legea nu prevede în mod expres calea de atac împotriva unui act administrativ, cel interesat se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în temeiul Legii contenciosului administrativ, şi, prin urmare, accesul la justiţie nu este împiedicat.

De asemenea, prin Decizia nr. 34 din 29 ianuarie 2004, precitată, Curtea a reţinut că din reglementarea criticată “nu rezultă că avocaţii nemulţumiţi de deciziile organelor de conducere ale barourilor şi ale Uniunii Avocaţilor din România nu şi-ar putea exercita dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru desfiinţarea eventualelor măsuri nelegale luate prin aceste decizii. Instituirea, în legătură cu exercitarea profesiei de avocat, a unei jurisdicţii administrative şi a unor căi de atac specifice acesteia, nu înlătură posibilitatea celor interesaţi de a se adresa instanţelor judecătoreşti, fie în mod direct – ţinând seama de prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, în conformitate cu care jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative – fie după parcurgerea unei trepte speciale sau după epuizarea tuturor căilor de atac instituite în cadrul jurisdicţiilor specifice profesiei de avocat.”

Prin Decizia nr. 1.641 din 10 decembrie 2009, precitată, Curtea a învederat faptul că prevederile criticate nu reglementează o jurisdicţie administrativă specială. S-a subliniat, totodată, faptul Legea nr. 51/1995 vizează ordinul profesional al avocaţilor, aceştia având ca structură naţională Uniunea Naţională a Barourilor din România, iar în aceste condiţii, procedurile interne specifice acestui ordin profesional nu implică forţa de coerciţie a statului. Prin urmare, procedura prevăzută de reglementarea criticată din Legea nr. 51/1995 nu poate avea caracter administrativ, ea este jurisdicţională prin prisma faptului că dezbaterile sunt guvernate de principiul contradictorialităţii, însă acest lucru nu o califică, în mod implicit, ca fiind şi administrativă, întrucât în raportul juridic ce se naşte nu este implicat statul prin autorităţile şi instituţiile sale. În consecinţă, Curtea a constatat că nu se poate reţine aplicabilitatea art. 21 alin. (4) din Constituţie.

De altfel, prin Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995, Curtea Constituţională a stabilit că “această soluţie legislativă este constituţională “în măsura în care se interpretează în sensul că cei interesaţi au acces la justiţie în condiţiile legii”. Prin urmare, nimic nu împiedică crearea unor proceduri speciale de contestare a actelor juridice emise de către membrii ordinelor profesionale atât timp cât, în cauza de faţă, soluţia dată de comisia permanentă a Uniunii Naţionale a Barourilor din România poate fi cenzurată de instanţele de judecată.” Aşa fiind, Curtea a constatat că nu este încălcat dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţelor de judecată.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Curtea apreciază că atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.

Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa mai sus menţionată, cu privire la onorariile avocaţiale, Curtea observă că atât Legea nr. 51/1995, cât şi Statutul profesiei de avocat instituie o procedură de contestare. Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 51/1995, contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de decanul baroului, iar decizia acestuia poate fi atacată la consiliul baroului care se pronunţă prin hotărâre definitivă. În completarea acestui text legal, art. 132 din Statutul profesiei de avocat prevede că aceste contestaţii şi reclamaţii se pot formula de oricare dintre părţi (deci, atât de avocat, cât şi de client), iar contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile se soluţionează de decanul baroului, prin decizie motivată, după ascultarea părţilor. În procedura de soluţionare a contestaţiilor şi a reclamaţiilor, decanul va face aplicarea principiului medierii şi va încerca concilierea părţilor. Aşadar, decanul nu este cel care tranşează un litigiu, care judecă o cauză, ci este cel care trebuie să conducă părţile spre o soluţionare amiabilă a litigiului. Din punct de vedere procedural, decizia va fi emisă în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării contestaţiei sau a reclamaţiei, aceasta putând fi atacată la consiliul baroului de partea interesată. Consiliul baroului hotărăşte cu privire la legalitatea şi temeinicia deciziei decanului, fără participarea la vot a acestuia, iar părţile interesate pot fi invitate să dea lămuriri şi explicaţii. Consiliul baroului se pronunţă în termen de cel mult 30 de zile de la data sesizării, prin hotărâre motivată, care va fi comunicată în cel mult 15 zile de la data pronunţării.

Aşa fiind, Curtea apreciază că în cadrul acestei proceduri de contestare/reclamare nu se pune în discuţie şi nici nu se cenzurează onorariul avocaţial stabilit de comun acord cu clientul, întrucât acest cuantum este stabilit în baza unui contract de asistenţă juridică valabil încheiat, în baza căruia avocatul îşi îndeplineşte serviciul profesional la care s-a angajat. Această concluzie se impune având în vedere că se dă prioritate libertăţii contractuale, contractul de asistenţă juridică fiind un contract special (natură juridică mixtă de antrepriză şi mandat). Cu privire la această ipoteză este aplicabil şi art. 1270 din noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia “contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. În sprijinul acestei soluţii Curtea are în vedere şi formula redacţională a textului art. 32 din Legea nr. 51/1995, care cuprinde sintagma “contestaţiile şi reclamaţiile privind onorariile”, şi nu privind “cuantumul ori stabilirea onorariilor”. Prin urmare, în această procedură de contestare nu se pune în discuţie cuantumul onorariului stabilit prin contract, ci, eventual, modalitatea executării ori pretinsa neexecutare a contractului de asistenţă juridică prin prisma onorariului stabilit, astfel încât, prin decizia pronunţată nu se poate invalida, anula sau rezilia/rezoluţiona ori modifica contractul de asistenţă juridică, întrucât un contract de asistenţă juridică poate face obiectul unui acţiuni în rezoluţiune în tot sau în parte, numai în faţa instanţei judecătoreşti, conform textelor legale generale aplicabile rezoluţiunii.

Aceasta, deoarece, pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul, pe de o parte, la onorariu şi, pe de altă parte, la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, aspect consacrat ca atare de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi reiterat şi în art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Onorariul avocaţial este unul dintre elementele esenţiale ale contractului de asistenţă juridică, sens în care legiuitorul asigură o protecţie specială. Astfel, printre altele, contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu menţiunea referitoare la onorariu, iar lipsa acesteia atrage nevalabilitatea contractului [art. 122 alin. (1) lit. d şi alin. (2) din Statutul profesiei de avocat]. Onorariul însă nu trebuie indicat doar generic, ci cuantificat, având în vedere faptul că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, “contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu”. Or, pentru a putea fi pus în executare, este necesar ca din conţinutul său să rezulte o creanţă certă sau determinabilă, lichidă şi exigibilă. De altfel, prevederile art. 128 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat prevăd că “onorariile se determină şi se prevăd în contractul de asistenţă juridică la data încheierii acestuia între avocat şi client, înainte de începerea asistenţei şi/sau a reprezentării clientului”.

Aşa fiind, procedura de soluţionare a contestaţiilor şi a reclamaţiilor privind onorariile, aşa cum este reglementată de art. 32 din Legea nr. 51/1995 şi art. 132 din Statutul profesiei de avocat reprezintă, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa precitată, o procedură specială, specifică, de contestare a actelor juridice emise de către membrii ordinului profesional al avocaţilor, însă instituirea unei jurisdicţii administrative şi a unor căi de atac specifice nu înlătură posibilitatea celor interesaţi de a se adresa instanţei judecătoreşti.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina