fbpx

De ce au fost arestați preventiv Sharpele & Co. Judecător: ”un caracter şi o moralitate îndoielnice”

Judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Dej a motivat închierea penală prin care au fost arestați preventiv cei șase inculpați din gașca Sharpele & Co., acuzați de proxenetism. Hotărârea poate fi atacată cu contestație, care se va judeca la Tribunal.

Motivele arestării:

Măsura preventivă este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni, conform art.202 alin.(1) teza II C.P.P.

Măsurile preventive prot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezulta suspiciunea rezonabilăpcă o persoană a săvârsit o infractiune si daca sunt necesare in scopul asigurarii bunei desfasurari a procesului penal al impiedicării sustrragerii suspectului ori a inculpatului de la urmarirea penală sau de la judecată ori al prevenirii savarsirii unei alte infractiuni, astfel privind necesitarea luării măsurii arestării preventive fata de inculpati se impune pentru a impidica savarsirea unor noi infractiuni si pentru a asigura buna desfasurare a procesului penal. Se impune arestarea acestora deoarece lasarea in libertate pentru a nu se influenata buna desfasurare a procesului penal.

Se constată că nu există nici o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, conform art. 202 alin.(2) C.P.P.;

Văzând probele administrate în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu a identificat până în prezent existenţa vreunui caz care să împiedice punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aşa cum sunt acestea reglementate de art.16 alin.(1) C.P.P.

Se apreciază că măsură arestării preventive a inculpatului este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor aduse acestuia, conform art. 202 alin.(3) teza I CPP;

Luarea măsurii arestării preventive a inculpaților este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor aduse, îmrejurările în care s/a comis infracțiunea, inculpații folosind motode de manipulare pentru a convinge victimele să se prostitueze, le controlau, supravegheau, uneori exercitând inclusiv acte de violență.

Privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol concret pentru ordinea publică, în cauză neputând fi aduse garanţii suficiente că, odată lăsați în libertate, inculpații nu vor reitera comportamentul infracţional.

Se apreciază că măsură arestării preventive a inculpatului este necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, conform art.202 alin.(3) teza II C.P.P.

În cazul analizat, măsura arestării preventive este necesară în vederea înlăturării stării de pericol pentru ordinea publică ce ar putea fi generată de eventualitatea săvârşirii altor infracţiuni de acest gen şi nu numai.

Comportamentul deviant penal, concretizat în comiterea unei fapte grave, impune judecătorului necesitatea de a lua o măsură preventivă, şi anume, prin privare de libertate sub forma arestului preventiv.

Din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul (inculpaţii) a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare şi pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care inculpatul provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, conform art.223 alin.(2) CPP;

Probele administrate până la acest moment, reflectă pe deplin existenţa şi totodată întrunirea cerinţei stării de pericol prezentat de inculpați în dauna ordinii publice, rezultând suspiciunea rezonabilă că au săvârşit o infracţiune ce lezează valori sociale fundamentale întrun stat de drept.

Pericolul social concret pentru ordinea publică rezultă din circumstanţele în care fapta a fost comisă, privarea de libertate a inculpaților fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere gravitatea faptei reţinute în sarcina acestora, reflectată inclusiv în cuantumul pedepsei cu închisoarea prevăzut de lege pentru aceasta.

În ceea ce priveşte pericolul concret pentru ordinea publică, probele administrate relevă cu certitudine faptul că lăsarea în libertate a inculpaților creează premizele reiterării comportamentului antisocial, generându-se o stare de pericol sporit şi prin urmare pentru ordinea publică, existând temerea întemeiată că vor continua să comită acest gen de fapte antisociale, pe fondul lipsei unei reacţii ferme a autorităţilor judiciare.

Pentru a constata existenţa pericolului social instanţa are în vedere şi rezonanţa pe care o au în colectivitate acest tip de infracţiuni, precum şi faptul că lăsarea în libertate a inculpaților este de natură să creeze un sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie, cum ar fi faptul că unei persoane aflate în situaţia acestor nu li se poate întâmplă nimic, în sensul luării imediate a măsurilor prevăzute de lege pentru stoparea acestui fenomenului infracţional.

Pericolul concret pentru ordinea publică trebuie înţeles, în egală măsură, şi prin prisma unei reacţii colective faţă de anumite stări de lucruri care ar avea ca efect perturbarea disciplinei publice şi a respectului faţă de lege, existând o stimulare a temerii colective ca împotriva unor fapte considerate periculoase autorităţile nu acţionează cu fermitatea necesara preîntâmpinării comiterii în viitor a unor asemenea fapte, a asigurării unui climat de securitate şi linişte în rândul cetăţenilor.

Totodată, trebuie arătat că asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea inculpaților impresia că pot persista în încălcarea legii, ceea ce se presupune că au şi făcut până în acest moment.

Gradul de pericol social ridicat al faptei comise de către inculpat se transferă şi asupra noţiunii de pericol concret pentru ordinea publică prevăzută de art.223 alin. 2 C. proc. pen. În acest sens, instanţa supremă, prin decizia nr.1435/2002 (citată în revista Dreptul nr.7/2003 pag.220) a statuat că existenţa pericolului public poate rezulta din însuşi pericolul social al infracţiunii de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte. Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai datele ce sunt legate de persoana infractorului, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori aceasta fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia şi cei care concură la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.

În aceeaşi ordine de idei, judecătorul de drepturi şi libertăţi este de părere că nu se impune lăsarea inculpaților în libertate nici chiar în contextul luării vreunei alte măsuri preventive, aspect examinat atât din oficiu, cât şi în baza solicitării formulate de către apărătorii acestora.

Procedând la examinarea dispoziţiilor art.211 şi urm. C.P.P. privind controlul judiciar, şi art.218 şi urm. C.P.P. privind arestul la domiciliu, dar şi pe cele ale art.241, art.242 C.P.P. cu privire la încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive, judecătorul consideră că, raportat la starea de fapt determinată până în acest moment, la infracţiunea comisă, la persoana inculpaților şi modul comiterii faptei, orice altă măsură apare ca insuficientă la acest moment procesual faţă de necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a înlăturării pericolului social concret rezultat din fapta săvârşită şi conduita acestora şi că prin lăsarea în libertate nu s-ar atinge scopul avut în vedere la luarea măsurii preventive şi anume înlăturarea pericolului concret pentru ordinea publică.

Având în vedere activitatea infracţională desfăşurată, modalităţile concrete de materializare a acesteia, împrejurările care califică acţiunile, importanţa valorilor sociale lezate, modul de operare a activităţii infracţionale, cum inculpații se află în situaţia prevăzută de art.223 alin (2) din Codul de procedură penală, din probele administrate în cursul urmăririi penale până în prezent rezultând suspiciunea rezonabilă că au săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, raportat la gravitatea faptei, la modul şi circumstanţele în care a fost comisă, la celelalte împrejurări legate de persoana acestora, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică, măsurile alternative la detenţie fiind insuficiente pentru înlăturarea acesteia.

În vederea adoptării unei hotărâri legale şi temeinice în cauză instanţa a procedat şi la examinarea practicii CEDO în materie.

În Cauza Bucureșteanu contra României, Curtea a elaborat patru motive fundamentale acceptabile pentru a dispune sau a menţine măsura arestării preventive în privinţa unei persoane suspectate de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca inculpatul să fugă; riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei ori să comită noi infracţiuni; sau riscul ca punerea în libertate a acestuia să tulbure ordinea publică.

De asemenea, în cauza Dumont – Maliverg contra Franţei, (menţionată mai sus) Curtea a arătat că gravitatea unei infracţiuni poate determina autorităţile să dispună şi să menţină arestarea pentru împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni, dacă circumstanţele cauzei, în special antecedentele şi personalitatea acuzatului, fac ca riscul săvârşirii unei noi infracţiuni să fie plauzibil, iar măsura arestării adecvată.

Raportat la cele două cauze ce s-au aflat pe rolul Curţii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, faţă de cele expuse mai sus, este de părere că concluzia la care a ajuns este în concordanţă cu practica Curţii, apreciind că durata măsurii trebuie să fie maximă, de 30 de zile.

Prin neluarea unei măsuri preventive privative de libertate faţă de inculpați, s-ar crea un sentiment de insecuritate şi de neîncredere în buna desfăşurare a actului de justiţie şi s-ar întreţine climatul infracţional pe fondul impresiei că se poate ca inculpații să persiste în sfidarea legii.

Văzând probele administrate în cursul urmăririi penale, din care rezultă bănuiala rezonabilă că inculpații au săvârşit infracţiunea de care sunt acuzați, constată că se impune arestarea preventivă în faza de urmărire penală, pentru cazul prev. de art.223 alin.(2) Cod procedură penală.

Se asigură astfel buna desfăşurare a procesului penal şi prevenirea săvârşirii de alte infracţiuni, potrivit art.202 alin.(1) teza a II-a Cod procedură penală, constatându-se că nu există nicio cauză care să împiedice punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale împotriva inculpatilor, conform art.202 alin.(2) din acelaşi cod, aşa cum sunt acestea reglementate de art.16 alin.(1) Cod procedură penală. Scopul măsurii preventive, prev. de art.202 alin.(1) Cod procedură penală, poate fi atins faţă de inculpați doar prin luarea măsurii arestului preventiv, raportat la împrejurările şi modalitatea în care inculpații au comis fapta, ţinând seama de importanţa valorii sociale lezate, argumente suficiente pentru a se dispune o astfel de măsură, iar nu o alta mai uşoară. Arestul preventiv se impune a fi luat pentru 30 de zile, în baza acestor elemente suficiente şi pertinente care conturează existenţa stării de pericol real, concret, pe care inculpații o prezintă pentru ordinea publică.

Măsurile privative sau restrictive de libertate trebuie particularizate în raport cu împrejurările cauzei, complexitatea activităţii de urmărire penală şi persoana celui bănuit de comiterea unei infracţiuni, pentru ca aceasta să nu reprezinte un abuz din partea organului judiciar şi nici o abatere de la scopul prevăzut de lege.

În sistemul european de protecţie a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: primul este cel prevăzut în art.5 din Convenţie, care garantează libertatea şi siguranţa persoanei, libertatea sa fizică, şi anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reţinută sau arestată în mod abuziv; cel de-al doilea priveşte restricţiile la libertatea de circulaţie, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr.4 adiţional la Convenţie.

Cât priveşte necesitatea luării şi menţinerii măsurii preventive, într-o societate democratică, instanţa europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului. Pe de altă parte, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii unei persoane doar cu respectarea necesităţii proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată, respectiv buna desfăşurare a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau judecată, prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.

Judecătorul reţine că, în prezent, lăsarea inculpatilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

Prin ordine publică se înţelege desfăşurarea relaţiilor sociale conform normelor juridice, iar prin pericol pentru ordinea publică se înţelege situaţia creată prin săvârşirea unei infracţiuni care pune în primejdie sau ameninţă existenţa şi menţienrea ordinii publice, pericol ce se deduce din evaluarea gravităţii faptei comise (adică a gradului de pericol social concret) şi a persoanei inculpatului (în ceea ce priveşte periculozitatea socială).

În ceea ce priveşte sintagma “suspiciuni rezonabile” că a fost comisă o infracţiune, judecătorul reţine că aceasta presupune fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea. Ceea ce poate fi considerat “rezonabil” va depinde însă de toate aspectele cauzei (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32).

Analizând în tot acest context solicitarea parchetului şi din perspectiva dispoziţiilor art.5 paragraf 1 lit.c) din Convenţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi constată că sunt îndeplinite exigenţele acestui text de lege, de legitimitate şi necesitate în a priva inculpatii de libertate, neputând fi luată o măsură preventivă mai uşoară, precum un control judiciar, sau un arest la domiciliu. Scopul măsurilor preventive nu poate fi realizat decât prin luarea faţă de inculpati a măsurii arestării preventive, nicidecum a arestului la domiciliu sau a controlului judiciar, existând riscul ca prin lăsarea acestora în libertate să se comita din nou alte infracţiuni, până la acest moment fiind decelate probe evidente din care rezultă pericolul pe care l-ar demonstra inculpatii pentru societate, în condiţiile lăsării în libertate.

Faţă de cele arătate va respinge ca neîntemeiată cererea apărătorului inculpatului Pop Cosmin-Sorin pentru respingerea propunerii de arestare preventivă sau de luare a măsurii preventive a controlului judiciar sau a măsurii preventive a arestului la domiciliu. Va respinge ca neîntemeiată cererea apărătorului inculpatului Pop Codin-Iuliu pentru respingerea propunerii de arestare preventivă sau de luare a măsurii preventive a controlului judiciar. Va respinge ca neîntemeiată cererea apărătorului inculpatului Vlaşin Tudor-Vasile pentru respingerea propunerii de arestare preventivă sau de luare a măsurii preventive a controlului judiciar. Va respinge ca neîntemeiată cererea apărătorului inculpatului Man Augustin-Călin pentru respingerea propunerii de arestare preventivă. Va respinge ca neîntemeiată cererea apărătorului inculpatului Jula Lucian-Dorin pentru respingerea propunerii de arestare preventivă sau de luare a măsurii preventive a controlului judiciar sau a măsurii preventive a arestului la domiciliu. Va respinge ca neîntemeiată cererea apărătorului inculpatului Rotar Vlad-Alexandru pentru respingerea propunerii de arestare preventivă sau de luare a măsurii preventive a controlului judiciar sau a măsurii preventive a arestului la domiciliu, deoarece se apreciază că scopul măsurii preventive nu poate fi atins decât în stare de arest preventiv faţă de gravitatea faptei, modul de operare, împrejurările şi modalitatea în care a fost pusă în aplicare hotărârea infracţională, valorile sociale lezate,gradul de pericol social.

Nu în ultimul rând, judecătorul reţine, prin prisma Deciziei CEDO Neumeister c. Austriei din 27 iunie 1968, că la menţinerea unei persoane în detenţie magistraţii nu trebuie să se raporteze nu numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia. Atât prin referire la conţinutul acestei decizii, cât şi al celor pronunţate în cauzele Dolgova c. Rusiei din 2 martie 2006 şi Scundeanu c. României din februarie 2010, judecătorul învederează că în privinţa inculpatlor sunt întrunite cerinţele vizate şi temeiul de arestare reglementat de art.223 alin.(2) C.pr.pen.

Comportamentul infracţional probat reliefează un caracter şi o moralitate îndoielnice, în măsură să confirme pericolul obstrucţionării cercetării judecătoreşti şi al tulburării ordinii publice prin lăsarea în libertate la acest moment procesual.

Aceste circumstanţe personale, precum şi cele reale referitoare la fapta presupus a fi comisă, justifică arestarea preventivă şi nicidecum plasarea inculpatilor în arest la domiciliu sau în control judiciar.

Referitor la existenţa în cauză a probelor şi indiciilor temeinice care să dovedească presupunerea rezonabilă că inculpatii ar fi comis infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, acestea au fost menţionate anterior.

Examinarea îndeplinirii în concret a condiţiilor pentru luarea măsurii arestării preventive a relevat pericolul concret pe care lăsarea în libertate a inculpatilor l-ar determina pentru ordinea publică, sub acest aspect avându-se în vedere natura şi gravitatea sporită a activităţii infracţionale de care sunt acuzati – reflectată în regimul sancţionator aplicabil, modalitatea presupusă de comitere a faptei respective, rezonanţa negativă pe care astfel de fapte o au în rândul opiniei publice, elemente care, în mod obiectiv şi rezonabil, justifică reacţii ferme şi credibile din partea organelor judiciare. Condiţia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracţiunea pentru care inculpatii sunt cercetati, aceasta fiind gravă, aducând atingere unor importante valori sociale ocrotite de lege.

Lăsarea în libertate a inculpatilor ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere a cetăţenilor în actul de justiţie.

Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale judecătorului nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legilor.

Măsurile preventive în cauze de acest gen se impun cu necesitate prin intervenţia autorităţilor judiciare, acestea fiind necesare împotriva persoanelor care încalcă legea penală.

Pe de altă parte, în Cauza Labita c. Italiei, instanţa europeană a statuat că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură există indicii certe cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, să aibă o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate, aspect dovedit de către anchetatori şi judecători. Dosarul este complex, iar măsura arestării preventive este oportună pentru o bună derulare a actului de justiţie.

În Cauza Bucureşteanu contra României, Curtea a elaborat patru motive fundamentale acceptabile pentru a dispune sau a menţine măsura arestării preventive în privinţa unei persoane suspectate de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul ca inculpatul să fugă; riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei ori să comită noi infracţiuni; sau riscul ca punerea în libertate a acestuia să tulbure ordinea publică.

De asemenea, în cauza Dumont – Maliverg contra Franţei, (menţionată mai sus) Curtea a arătat că gravitatea unei infracţiuni poate determina autorităţile să dispună şi să menţină arestarea pentru împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni, dacă circumstanţele cauzei, în special antecedentele şi personalitatea acuzatului, fac ca riscul săvârşirii unei noi infracţiuni să fie plauzibil, iar măsura arestării adecvată.

Tot cu privire la pericolul pentru ordinea publică, nu este lipsit de importanţă a se preciza că lăsarea în libertate a inculpatilor înseamnă un pericol pentru siguranţa cetăţenilor .

Din probatoriul administrat până în prezent în cursul urmăririi penale, se apreciază că există indicii temeinice care conturează bănuiala rezonabilă în sensul art..5 pct.1 lit. c din CEDO că inculpatii au săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina acestora.

În raport cu prevederile art. 5 din CEDO, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea săvârşirii de noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.. În ceea ce priveşte oportunitatea măsurii, astfel se asigură desfăşurarea cu celeritate a urmăririi penale, şi implicit restabilirea ordinii de drept şi repararea drepturilor persoanelor lezate.

Raportat la probatoriul administrat în cauză până la acest moment, considerăm că este îndeplinită condiţia suspiciunii rezonabile, în sensul că din probatoriul administrat rezultă că inculpatii au comis infracţiunea reţinută în sarcina acestora şi pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală. Pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acestora şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestora, se constată că privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

Nu pot fi nesocotite realităţile sociale întrucât ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca reacţie a cetăţenilor în raport de comiterea faptelor de natură penală. Or lipsa de reacţie şi fermitate a justiţiei ar încuraja tacit şi alte persoane la comiterea unor astfel de fapte, ştiind că împotriva lor nu va fi luată nici o măsură, sporind starea de insecuritate in rândul comunităţii locale în care s-au comis faptele.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina