Conferențiarul universitar Dan Popescu, cel care a inițiat volumul omagial ”Liviu Pop – Liber Amicorum”, a vorbit despre cursurile de drepturi reale și obligații ale profesorului emerit.

”Am fost realmente fascinat, student fiind în anul II, la drepturi reale și obligații de maniera în care domnul profesor ținea cursurile și seminariile. Era realmente o manieră dialogală, umană; aveam de multe ori posibilitatea să intervenim, să ne abatem de la structura cursului pe care probabil Domnia sa inițial a stabilit-o și era un spirit de dialog profund, de încredere, ceea ce m-a ajutat să iubesc această disciplină, această știință a dreptului.

Domnul profesor Liviu Pop a scris foarte mult. A scris „în pagină” și „în suflete”. Opera domniei sale, opera scrisă în pagină, este remarcabilă, scrisă foarte limpede, fără a folosi prețiozități inutile, și ar putea fi numită o Filocalie a scrierii juridice. Aproape toate tratatele, cursurile, studiile  Domniei Sale sunt și articole de referință în aria instituțiilor  în care le-a scris.

Dar Domnul Profesor a scris și „în suflete”. Scrierea „în suflete” este o scriere care transmite vocea maestrului, metoda sa de gândire, este o scriere specifică spiritelor înalte. De altfel, creștinismul s-a transmis, în primul rând, prin această metodă. Această scriere se perpetuează din generație în generație, perpetuând vocea, căldura și metoda maestrului.

Am scris câteva rânduri, pe care i le dedic domnului profesor:

În interiorul nostru, 

al fiecăruia dintre noi,

există două oponente:

un generator de revolte și furtuni, dar și

un creator de liniște sufletească,

de strălucire solară.

Fiecare din aceste forte există în 

adâncul nostru abisal,

de cele mai multe ori 

fără să conștientizăm acest lucru…

În fiecare zi, în funcție de 

gândirea și comportamentul nostru,

aducem „la guvernare”,

la guvernarea noastră de către noi înșine,

unul dintre acești veșnic opozanți.

Cel căruia îi permitem să ne conducă

ne va decide, în cele din urmă, soarta…

 

 

Ador să ascult cuvântul 

care era cândva,

ador să ascult muzica 

care nu se mai aude,

care-mi intră-n ureche

din timpul trecut,

așa cum cântată era cândva,

sa ascult clapele pianului 

înțepenite-n timp,

mișcând repede cândva,

în timpul trecut…

Ador să ascult melodia

acestui „schelet de pian”,

întorcându-se la mine

după ce-a parcurs cerul întreg,

urcând în infinitul paradisiac

pentru a-L bucura pe Dumnezeu,

pentru a-I aduce slavă și preamărire.

Apoi, întorcându-se de unde-a plecat,

la cel ce-a aruncat-o-n cosmos,

la vechiul pian și la mine,

care-am lipsit de la concert.

M-a așteptat ca să mă nasc,

să fiu prezent absent fiind…

Este vie, cum sunt și eu,

este liberă, cum nu sunt eu…

Apoi pleacă iar, 

fără-a se mai întoarce,

decât după ce nu voi mai fi eu…

Ador mirosul pământului „putred” de ud,

lăsându-se amprentat de talpa fiecărui trecător,

pe care-l înghite treptat…

 

Ador să-i vad pe cei ce-mi vor urma mie,

pe cei ce vor asculta muzica pianului rămas,

după ce din nou se va întoarce, 

unind începutul și sfârșitul creației lumești.

 

La început a fost sfârșitul…

Pare ciudat… Absurd chiar.

Cum poate sfârșitul să prefigureze și să preceadă începutului?

Începutul există deja, iar sfârșitul încă nu s-a născut…

Cu siguranță există un sfârșit în toate,

dar el dansează pe ceea ce începutul deja a așternut.

Orice început are un sfârșit și

orice sfârșit cunoaște un început.

Începutul ni se arată, sfârșitul se ascunde.

Începutul îl facem noi, sfârșitul îl comemorăm.

Începutul îl alegem, sfârșitul îl primim.

Începutul și sfârșitul marchează cele două paranteze ale vieții,

ale timpului ce a fost alocat fiecăruia din noi…

„La început a fost cuvântul…” –  așa începe Evanghelia lui Ioan.

Cuvântul este puntea de legătură între oameni,

mijlocul prin care se realizează comunicarea interpersonală. 

Atunci când Dumnezeu a hotărât să ne comunice ceva esențial, 

a ales tot un Cuvânt, numai că acest Cuvânt era o Persoană,

era logosul divin…

Dacă Tu, Dumnezeul meu, mi-ai dat ființă,

mie și întregii creații lumești căreia I-ai dat naștere,

tuturor celor văzute și nevăzute de mine

(visibilium meum et invisibilium),

cu siguranță ai avut un plan cu creația Ta.

Ai văzut începutul și sfârșitul în același timp,

ai dat naștere începutului văzând mai întâi sfârșitul,

ai dat start începutului  prefigurând și dorind sfârșitul,

sfârșitul lumii create de Tine,

sfârșitul meu,

așa cum Tu ți le-ai imaginat,

ca să renască din nou începutul,

începutul Meu, un nou început…

Cuvântul Tău este început și sfârșit în același timp.

În planul Tău, văzând sfârșitul,

ai construit începutul,

lăsând apoi totul să curgă…

M-ai pus pe gânduri, Dumnezeul meu!

Am stat azi mai retras,

încercând să-mi imaginez sfârșitul,

sfârșitul meu… Nu mai aveam nicio putere, 

decât să privesc. Să te privesc pe Tine, 

gândindu-mă la câte aș face altfel dacă m-aș putea întoarce.

Apoi, mi-am adus aminte că încă nu am devenit sfârșit,

gândindu-mă la cât de fericit ar trebui să fiu.

Văzându-mi sfârșitul pot gândi un început,

un alt început,

pot umple un gol,

golul imens al sufletului meu,

pot clădi în interiorul, 

nu în exteriorul meu,

pot construi o viață care să fie a mea,

o viață în care să locuiesc acasă,

să nu mai fiu străin de viața mea.

La început a fost sfârșitul,

iar sfârșitul scop începutului a fost,

și începutul temelie sfârșitului a dat,

sfârșitul și începutul una au fost…

Comments

comentarii