CEDO: ,,Curtea admite, de asemenea, că concedierea disciplinară a reclamantului a avut ca scop, astfel cum a susținut Guvernul, să garanteze integritatea justiției și să păstreze încrederea publicului în instituția judiciară și, prin urmare, poate fi considerată ca urmărind obiectivul, prevăzut la articolul 8 § 2, de a asigura apărarea ordinii.”

În hotărârea pronunțată marți, CEDO a hotărât că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 din Convenție în cauza unui judecător bulgar care a fost revocat din funcție ca urmare a unor abateri disiplinare.

Redăm integral hotărârea, în traducerea redacției:

SECȚIUNEA PATRU

CAUZA DONEV contra BULGARIEI

(Cererea nr. 72437/11)

HOTĂRÂRE

Art 6 § 1 (civil) • Independența și imparțialitatea Curții Supreme Administrative care a examinat decizia disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii • Neîncălcarea principiului certitudinii juridice sau al echității procedurilor judiciare • Proces echitabil • Fapte în cauză incluse în procedură și posibilitatea reclamantului de a-și prezenta argumentele

STRASBOURG

Octombrie 26, 2021

Această hotărâre devine definitivă în condițiile prevăzute la articolul 44 § 2 din convenție. Poate suferi retușarea formei.

În cauza Donev v. Bulgaria

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrediește într-o cameră compusă din:

Tim Eicke, președinte,
Yonko Grozev, Armen Harutyunyan, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, Pere Pastor Vilanova, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători,și
Andrea Tamietti, grefier de secție,

Considerând:

cererea (nr. 72437/11) formulată la Curte la 8 noiembrie 2011 de un resortisant al acestui stat, domnul Ruslan Nikolov Donev (“reclamantul”), în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”),

decizia de a aduce la cunoștința guvernului bulgar (“guvernul”) criticile privind independența și imparțialitatea Curții Administrative Supreme, caracterul echitabil al procedurii și ingerința în viața privată a reclamantului și de a declara restul cererii inadmisibile;

observațiile părților;

după ce a deliberat în privat la 5 octombrie 2021,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:

INTRODUCERE

1. Prezenta cerere privește procedura disciplinară împotriva reclamantului, care a avut ca rezultat revocarea sa din funcțiile de judecător și de președinte al unei instanțe. Aceasta se referă la respectarea cerințelor unui proces echitabil în cursul procedurii, în special în ceea ce privește cerința de independență și imparțialitate a instanțelor, precum și compatibilitatea sancțiunii aplicate reclamantului cu dreptul său la respectarea vieții sale private. Ea este una dintr-un grup de cereri adresate Curții care ridică obiecții similare în temeiul articolelor 6 și 8 din Convenție.

ÎN  FAPT

2. Reclamantul s-a născut în 1963 și locuiește în Târgoviște (Targovishte) El este reprezentat deM. Ekimdzhiev și K. Boncheva, avocați în Plovdiv.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul său, doamna I. Nedyalkova, din cadrul Ministerului Justiției.

I. CONTEXTUL CAUZEI

4. În august 2008, un articol dintr-un cotidian național intitulat “În țară circulă o escrocherie de douăsprezece milioane de leve”, l-a acuzat pe reclamant, care era judecător și președinte (ofițer administrativ) al Tribunalului Districtual al orașului Târgoviște, că a emis un titlu executoriu în circumstanțe suspecte. Articolul a relatat un caz de delapidare semnificativă a fondurilor de la o bancă de către mai mulți dintre acționarii săi. Aceasta s-a referit în special la următoarele fapte: Me X, un avocat care a intervenit în cazul deturnării de fonduri ale băncii în cauză, ar fi cedat creanțele sale privind onorariile în cuantum de aproximativ 3,5 milioane BGN (BGN) (aproximativ 1,7 milioane EUR)) către Y, un terț, în schimbul unei sume în valoare de aproximativ 120 000 BGN (aproximativ 60 000 EUR). Există o cerere adresată Tribunalului Districtual Târgoviștei ca cesiunea creanței să fie executorie; reclamantul a examinat această cerere în pofida lipsei de competență teritorială a instanței sale, și-a atribuit cauza cu nerespectarea normelor privind repartizarea aleatorie a cauzelor și s-a pronunțat în cauza sa reclamantului; de asemenea, aceasta a scutit-o pe Y de la plata taxei judiciare pentru motivul că resursele persoanei în cauză erau insuficiente, în timp ce valoarea în cauză se ridica la câteva milioane de leva.

5. La 18 august 2008, în urma dezvăluirilor făcute în această publicație și a mai multor plângeri adresate Inspectoratului Consiliului Superior al Magistraturii (“CSM”), inspectorul general al CSM a dispus o revizuire a activității reclamantului (a se vedea mai jos).

6. De asemenea, din articolele de presă publicatepe internet reiese că doamna X a fost ucisă în martie 2009. El a fost arestat acolo în septembrie 2010 și apoi pus sub acuzare pentru complicitate la omor, în legătură cu dosarul bancar. În decembrie 2012, a fost condamnat la închisoare.

II. DESCHIDEREA PROCEDURII DISCIPLINARE ÎMPOTRIVA RECLAMANTULUI ȘI PRIMA DECIZIE A CSM

7. Inspectoratul CSM a efectuat inspecția la 20 august 2008. Raportul întocmit la finalul acestei examinări a constatat, pe de o parte, că reclamantul a săvârșit nereguli în legătură cu cererea de executare în cauza menționată în articolul de presă: a examinat această cauză cu încălcarea normelor de competență teritorială, și-a atribuit-o cu încălcarea normelor privind repartizarea aleatorie a dosarelor în cadrul instanței, aceasta a scutit reclamanta de la plata taxei judiciare în cuantum de 70 000 BGN (aproximativ 35 000 EUR) fără justificare și a emis titlul executoriu solicitat fără a verifica validitatea documentelor furnizate. În plus, hotărârea reclamantului a fost ulterior declarată nulă și neavenită de către instanțele superioare pentru neadicitatea teritorială a instanței. Aceste împrejurări ar fi fost relatate de presă, care ar fi văzut-o ca pe un caz de corupție, iar prestigiul sistemului judiciar a fost pătat, care, în opinia Inspectoratului, constituia infracțiunea disciplinară prevăzută la articolul 307 alineatul (3) alineatul (4) din Legea justiției.

8. În al doilea rând, raportul a arătat că reclamantul nu a asigurat respectarea normelor privind repartizarea aleatorie a cauzelor, de care răspundea în calitate de președinte al Curții: în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2006 și 1  martie 2008, acesta și-a exclus numele din sistemul de distribuție electronică și nu și-a admis decât douăsprezece cereri de eliberare a titlurilor executorii,  pe care le-ar fi procesat într-o singură zi. Unsprezece dintre aceste solicitări au venit de la aceeași companie, iar a douăsprezecea a fost cererea lui Y, cea care a fost denunțată de presă. Raportul a arătat, în al treilea rând, că reclamantul se afla în concediu la momentul inspecției efectuate de inspectorat și că nu a desemnat un înlocuitor în timpul concediului său anual, lăsând instanța fără răspundere administrativă. Potrivit raportului, faptele prezentate în ultimele două puncte au constituit încălcări ale “altor obligații profesionale” în sensul articolului 307 alineatul (3) punctul 5 din Legea privind sistemul judiciar.

9. La 26 septembrie 2008, pe baza acestor constatări, Inspectoratul a solicitat deschiderea procedurii disciplinare de către CSM și sancționarea reclamantului pentru eliberarea din funcția sa de judecător. La1 octombrie 2008, CSM a dispus deschiderea procedurii disciplinare. Trei dintre membrii săi au fost atrași prin tragere la sorți pentru a forma un colegiu disciplinar(дисциплинарен състав),însărcinat cu investigarea cazului.

10. În cadrul procedurii în fața comisiei disciplinare, reclamantul a putut să se familiarizeze cu propunerea inspectoratului și cu probele din dosar și să solicite prezentarea altor probe. Acesta a prezentat observații scrise în care a contestat o parte din constatările inspecției efectuate și sancțiunea revocării propusă de inspectorat. Reclamantul și inspectorul care efectuaseră inspecția au fost audiați de colegiu în cadrul unei ședințe care a avut loc la 29 octombrie 2008.

11. Prin Decizia din 27 ianuarie 2009, majoritatea a doi membri ai Colegiului au considerat că actele imputate reclamantului cu privire la două acuzații disciplinare (scutirea de la plata taxei judiciare și eliberarea titlului executoriu, pe de o parte, și neadezarea înlocuirii acestuia, pe de altă parte) nu constituie abateri disciplinare. În ceea ce privește al treilea aspect, și anume nerespectarea normelor privind repartizarea aleatorie a cauzelor în cadrul instanței, majoritatea a considerat că a existat într-adevăr o culpă, dar că faptele au fost prescrise în trei dintre cele douăsprezece cauze pe care reclamantul și le atribuise el însuși cu încălcarea acestor norme. În consecință, Colegiul a propus ca CSM să impună reclamantului o sancțiune disciplinară mai ușoară, și anume o reducere a salariului său de 15% pentru o perioadă de șase luni. Cu toate acestea, unul dintre cei trei membri ai săi a arătat într-o opinie separată că, în opinia sa, scutirea nejustificată de impozit constituia de asemenea o abatere disciplinară, întrucât reclamantul nu luase în considerare faptul că reclamantul, Y, plătise recent câteva mii de leva pentru a dobândi o creanță de 3,5 milioane. De asemenea, aceasta a considerat că revocarea era justificată având în vedere gravitatea faptelor reproșate, descoperirea, în cursul procedurii, a altor elemente care relevă o lipsă de profesionalism din partea reclamantului și, în sfârșit, lipsa oricărei conștientizări din partea acestuia.

12. Plenul CSM a examinat cazul în ședința din 4 februarie 2009. Raportorul colegiului disciplinar a prezentat cazul și propunerile colegiului, care au fost susținute de al doilea membru al colegiului și de un alt membru al CSM. Membrul disident al colegului disciplinar și-a reiterat opinia și a propus impunerea unei sancțiuni mai severe prin înlăturarea reclamantului din funcția de judecător și președinte al instanței. Președintele Curții Supreme Administrative, fost membru oficiabil al CSM, a vorbit în favoarea acestei propuneri, la fel ca și inspectorul general, care a participat la deliberări fără drept de vot. Întrebarea cu privire la propunerea care ar trebui supusă mai întâi la vot a fost dezbătută și s-a decis să se voteze mai întâi propunerea colegiului disciplinar (a se vedea punctul 11 de mai sus). În urma votului secret, această propunere nu a fost adoptată, cu 7 voturi pentru, 15 împotrivă și 1 abținere. Propunerea de demitere a reclamantului a fost apoi supusă la vot și adoptată cu 13 voturi la 9, cu 1 abținere.

III. CONTROLUL JURISDICȚIONAL AL PRIMEI DECIZII A CSM

13. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei CSM la Curtea Supremă Administrativă, susținând că faptele de care a fost acuzat nu constituie abateri disciplinare, că sancțiunea nu este proporțională având în vedere gravitatea scăzută a abaterii reclamate și a calificărilor sale profesionale și că decizia CSM nu a fost motivată în mod corespunzător. La 31 martie 2009 a avut loc o ședință în fața Curții Administrative Supreme și apoi, ca urmare a unei modificări a completului de judecată, a avut loc o altă ședință la 26 ianuarie 2010, în cadrul căreia reclamantul a solicitat, printre altele, suspendarea provizorie a ordinului de revocare pentru motivul că executarea sa l-a privat de posibilitatea de a lucra și de a primi un venit.

14. Prin Hotărârea din 12 aprilie 2010, un complet format din trei membri ai Curții Supreme Administrative a constatat recursul nefondat și l-a respins. De asemenea, aceasta a respins cererea de suspendare a executării provizorii a deciziei CSM, pentru motivul că reclamantul nu a prezentat niciun argument pentru a-și justifica cererea. Reclamantul a formulat recurs la Curtea de Casație. În recursul formulat, el a susținut, printre altele, că CSM nu poate, în temeiul Legii justiției, să impună o sancțiune mai gravă decât cea propusă de comisia disciplinară și a contestat abaterea disciplinară constatată de CSM.

15. Recursul reclamantului a fost examinat de un complet de cinci judecători ai Curții Supreme Administrative, care s-a pronunțat la hotărârea sa la 16 iulie 2010.

16. Acest complet a considerat, printre altele, că decizia CSM și hotărârea în primă instanță au fost adoptate cu încălcarea dreptului material. Aceasta a arătat în această privință că pretinsele neîndepliniri ale obligațiilor reclamantei referitoare la scutirea justițiabilului Y de la plata taxei judiciare, la încălcarea normelor de competență teritorială și la emiterea unui titlu executoriu (a se vedea punctul 7 de mai sus) referitoare la funcția judiciară a judecătorului și puteau fi remediate în cadrul unui recurs la instanța superioară, dar nu puteau constitui o abatere disciplinară. De asemenea, a considerat că publicațiile critice din presă cu privire la aceste fapte nu pot justifica în sine răspunderea disciplinară a magistratului și a constatat că nu există nicio dovadă în speță că a existat un contact inadecvat între reclamant și Y.

17. În ceea ce privește nerespectarea normelor privind repartizarea aleatorie, completul de cinci judecători a constatat că a existat o abatere disciplinară în măsura în care reclamantul și-a retras numele din sistemul de repartizare aleatorie pe parcursul anului 2007 și și-a repartizat ulterior anumite cauze cu încălcarea acestor norme. Cu toate acestea, CSM nu a luat în considerare faptul că termenul de prescripție pentru urmărirea penală a unora dintre aceste fapte a trecut. În ceea ce privește neînaintarea acestuia de către reclamant în timpul concediului său, aceasta a considerat că aceasta era o culpă minimă și că nu s-a stabilit că această neîndeplinire a obligațiilor a cauzat o perturbare a organizării sau a conducerii instanței.

18. Completul de cinci judecători concluzionează, de altfel, că decizia CSM a fost luată cu încălcarea normelor procedurale în măsura în care reclamantului i-au fost aplicate două sancțiuni disciplinare, și anume revocarea funcției sale de funcționar administrativ și eliberarea din funcție de judecător, pentru o singură serie de abateri disciplinare, și anume, nerespectarea normelor privind repartizarea aleatorie și atribuirea către acesta a opt cauze cu încălcarea acestor norme.

19. Având în vedere neregulile astfel constatate, completul de cinci judecători a decis anularea primei hotărâri (a se vedea punctul 14 de mai sus) și a deciziei CSM (a se vedea punctul 12 de mai sus) și trimiterea cauzei spre rejudecăți csm pentru o nouă hotărâre.

IV. A DOUA DECIZIE A CSM

20. În urma sesizării Curții Supreme Administrative, plenul CSM a examinat cauza în ședința sa din 16 septembrie 2010. În cursul discuțiilor, doi membri ai grupului disciplinar (a se vedea punctul 11 de mai sus) au fost în favoarea unei sancțiuni mai ușoare. Președintele Curții Administrative Supreme a observat că un alt judecător, L., a fost demis pentru că, în împrejurări similare celor din prezenta cauză, l-a scutit pe același reclamant Y de la plata taxei judiciare și că un complet de cinci judecători ai Curții Supreme Administrative a confirmat că scutirea de taxă ar putea da răspundere indicială printr-o hotărâre din 8 aprilie 2010. Aceasta a considerat că, chiar și acceptând, în conformitate cu Hotărârea Curții Supreme Administrative din 16 iulie 2010, singurele abateri disciplinare legate de nerespectarea normelor privind repartizarea aleatorie a cauzelor (a se vedea punctul 17 de mai sus), aceste erori erau deosebit de grave, în special pentru că reclamantul își atribuise opt cauze ale aceleiași societăți reclamante cu încălcarea normelor aplicabile și se pronunțase întotdeauna în favoarea acestei societăți. El a amintit că principiul repartizării aleatorii a cauzelor a fost introdus tocmai pentru a evita alocarea selectivă și pentru a combate corupția. Inspectorul general al CSM a vorbit și el în acest sens.

21. Propunerea pentru cea mai grea pedeapsă a fost supusă mai întâi la vot. Prin vot secret, CSM a pronunțat, cu 13 voturi la 5, cu 4 abțineri, demiterea reclamantului din funcție de judecător. Întrucât mandatul său de președinte al Tribunalului se încheiase între timp, problema demiterii sale din această funcție nu a mai apărut și nu a fost supusă la vot.

V. CONTROLUL JURISDICȚIONAL AL CELEI DE A DOUA DECIZII A CSM

22. Reclamanta a introdus o acțiune în anulare, susținând, printre altele, că noua decizie a CSM nu a fost motivată în mod corespunzător. El a susținut că nu este clar pentru ce încălcări a fost sancționat. În opinia sa, CSM era în contradicție cu Hotărârea Curții Supreme Administrative din 16 iulie 2010 dacă a considerat că scutirea de la plata taxei judiciare constituie o abatere disciplinară (a se vedea punctul 16 de mai sus). Dacă CSM nu ar fi găsit această vină, atunci pedeapsa aplicată părea disproporționată. Reclamantul a solicitat, de asemenea, suspendarea executării deciziei CSM, susținând că a fost deja revocat din funcție timp de un an și cinci luni.

23. Prin Hotărârea din 17 martie 2011, un complet de trei judecători ai Curții Supreme Administrative a considerat că motivarea deciziei CSM, care, în speță, trebuia să fie inclusă numai în opinia exprimată în cursul deliberărilor în favoarea deciziei luate (a se vedea punctul 20 de mai sus), nu explica nici modul în care deficiențele constatate în ceea ce privește nerespectarea normelor privind repartizarea cauzelor puteau fi calificate drept “încălcări grave”, în sensul articolului 129 alineatul (3) alineatul (5) din Constituție, și justifică astfel revocarea reclamantului sau de ce a fost luată cea mai gravă sancțiune disciplinară pentru abateri care nu au fost calificate drept “grave”. În consecință, aceasta a anulat decizia pe motiv că nu avea motive suficiente și a dispus retrimarea dosarului la CSM pentru o nouă hotărâre.

24. CSM și Inspectoratul CSM au făcut apel la Curtea de Casație. Acestea au susținut, printre alte argumente, că opinia exprimată în cursul deliberărilor conținea un raționament suficient pentru a caracteriza “gravitatea deosebită” a greșelilor reclamantei și pentru a justifica concedierea. Aceștia au susținut, de asemenea, că Curtea Supremă Administrativă a considerat legală demiterea unui alt judecător (judecătorul L.) pentru abateri similare și a respins recursul reclamantului (a se vedea punctul 20 de mai sus). La 16 iunie 2011, a avut loc o ședință în fața unui complet de cinci judecători ai Curții Administrative Supreme. Într-o hotărâre din 14 iulie 2011, completul de cinci judecători a anulat prima hotărâre (a se vedea punctul 23 de mai sus) și, pronunțându-se pe fond în recursul reclamantului, l-a respins.

25. Completul de cinci judecători a considerat că opiniile exprimate în cursul deliberărilor CSM și opinia exprimată de membrul disident al grupului disciplinar (a se vedea punctele 20 și 11 de mai sus) conțineau informații precise și detaliate cu privire la răspunderea disciplinară a reclamantului, inclusiv o evaluare a gravității abaterii săvârșite, constituind astfel o motivare suficientă a deciziei în sensul articolului 320, punctul 4 din Legea privind sistemul judiciar (a se vedea punctul 38 de mai jos). Ca răspuns la argumentul reclamantei privind o contradicție între decizia CSM și Hotărârea din 16 iulie 2010 (a se vedea punctele 15-19 și 22 de mai sus), aceasta a arătat că această hotărâre nu se pronunțase cu privire la fondul răspunderii disciplinare a reclamantului și că autoritate de lucru judecat nu se extindea la considerațiile expuse în motivare. Aceasta a precizat că nici hotărârea nu a oferit nicio orientare cu privire la interpretarea legii pe care CSM trebuia să o urmeze.

26. Aceasta a considerat că CSM, atunci când a reexaminat cauza, a putut lua în considerare, astfel cum reiese din opiniile exprimate în cursul deliberărilor, toate elementele de fapt prezentate în propunerea inițială a colegiului disciplinar și în cea a Inspectoratului CSM (a se vedea punctele 20, 11 și 9 de mai sus). Astfel, Aceasta a considerat că s-a stabilit în mod suficient că reclamantul nu a respectat normele privind repartizarea aleatorie a cauzelor și și-a cesionat în mod arbitrar anumite litigii, ceea ce constituia o încălcare gravă a obligațiilor sale profesionale, pe de altă parte pentru o perioadă considerabilă de timp. De asemenea, a constatat că s-a stabilit că reclamantul a preluat cazul justițiabilului Y cu încălcarea normelor de repartizare, că acesta l-a scutit de la plata taxei judiciare fără niciun motiv și că acoperirea în presă a cauzei a avut consecințe nefericite asupra imaginii justiției. În această privință, completul de cinci judecători a considerat că decizia de a scuti un justițiabil de la plata taxei judiciare nu constituie o hotărâre judecătorească pe fond a unei cauze, care ar putea fi atacată cu apel, și a concluzionat că o astfel de decizie ar putea conferi unui judecător răspunderea disciplinară. În final, Înalta Curte a reținut că alte împrejurări menționate în cadrul deliberărilor CSM, în special faptul că reclamantul a examinat doar un număr mic de cauze (de aproape zece ori mai puțin decât ceilalți judecători ai instanței), fără a fi printre culpele menționate în propunerea Inspectoratului, au fost stabilite în mod corespunzător și au fost luate în considerare în mod legitim la aprecierea gravității sancțiunii care urmează să fie aplicată.

27. Completul de cinci judecători a concluzionat că a doua decizie a CSM (a se vedea punctul 21 de mai sus) a fost luată în conformitate cu faptele stabilite în mod corespunzător și printr-o aplicare echitabilă a dreptului material și că sancțiunea aplicată era proporțională cu greșelile săvârșite.

VI. ALTE FAPTE RELEVANTE

28. Numeroase publicații din presă au relatat despre circumstanțele concedierii reclamantului. Având în vedere că buna sa reputație era în discuție, reclamantul a luat diferite măsuri. În octombrie 2010, el a trimis un drept de răspuns cotidianului 24 de heures plângându-se de conținutul unui interviu cu inspectorul general al CSM publicat în ziarul respectiv, în care a declarat că acțiunile reclamantului au ridicat suspiciuni de corupție și a insinuat că ar putea avea legături cu un grup infracțional în care a fost implicat Y, reclamanta în cauza care a determinat revocarea sa (a se vedea punctul 6 de mai sus). El a trimis o scrisoare deschisă inspectorului general către diverse instituții publice și instituții media, în care a denunțat și declarațiile acestuia din urmă.

29. În plus, reclamantul a introdus o acțiune penală pentru defăimare împotriva redactorului-șef al unui ziar regional care publicase un articol intitulat “Președintele Tribunalului Regional acuzat de fraudă”. Într-o hotărâre din 12 aprilie 2010, Tribunalul Regional Veliko Târnovo l-a găsit vinovat pe redactorul-șef și l-a condamnat la o amendă de 5.000 de leva (aproximativ 2.500 de euro) și la plata unor despăgubiri de aceeași sumă reclamantului.

CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA RELEVANTE

I. DREPTUL INTERN ȘI PRACTICA INTERNĂ

A. Garanții instituționale ale independenței judecătorilor

30. Articolul 117 alineatul (2) din Constituția Bulgară proclamă independența sistemului judiciar. Potrivit acestei prevederi, în exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii, jurații, procurorii și anchetatorii sunt supuși numai legii. În temeiul articolului 195 din Legea sistemului judiciar (Закон за съдебната власт), aplicabil la data faptelor din speță, judecătorii, procurorii și anchetatorii nu pot, pe durata mandatului lor, să dețină funcții elective, funcții publice sau salariate sau să desfășoare o activitate comercială sau o profesie liberală. Aceștia nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizații sindicale din afara instituției judiciare și trebuie, în general, să se abțină de la orice activitate care ar putea să le submineze independența. Articolul 129 alineatul (3) din Constituție prevede, de asemenea, că judecătorii, procurorii și anchetatorii devin inamovibili după o perioadă de cinci ani, prin decizia CSM. După această dată, funcțiile lor pot înceta numai în următoarele cazuri: atunci când au împlinit vârsta de 65 de ani, în caz de demisie, condamnare penală la închisoare, incapacitate fizică de durată sau încălcarea gravă sau sistematică a obligațiilor lor profesionale sau acte care dăunează prestigiului instituției judiciare.

B. Consiliul Superior al Magistraturii

31. Potrivit articolului 16 din Legea privind sistemul judiciar din 2007, astfel cum este în vigoare la data faptelor, CSM este un organism permanent care reprezintă sistemul judiciar și îi garantează independența. Acesta stabilește componența și organizarea activității organelor judiciare și asigură gestionarea activităților acestora, fără a aduce atingere independenței acestora. Potrivit articolului 30 din prezenta lege, CSM are competența, printre altele, de a: prezenta Consiliului de Miniștri un proiect de buget anual pentru justiție; stabilește competențele judiciare și numărul de posturi judiciare; să stabilească remunerația magistraților; organizează procedurile de recrutare și promovare a judecătorilor; să le evalueze periodic (o dată la cinci ani) sau în timpul unei proceduri de promovare; exercitarea puterii disciplinare asupra magistraților; și prezintă propuneri Președintelui Republicii pentru numirea președinților curților supreme și a procurorului general.

32. În două decizii din 15 noiembrie 2011 și din 3 iulie 2014 (реш. На КС Nr. 10 от 15.11.2011 г. по к.д. Nr. 6/2011, și реш. на КС Nr. 9 от 3.07.2014 г. по к.д. Nr. 3/2014), Curtea Constituțională a definit CSM ca fiind un organism colectiv specific al sistemului judiciar a cărui funcție principală este de a-și garanta independența. Potrivit acestor decizii, CSM a fost înființată prin Constituție cu scopul de a asigura gestionarea independentă a agenților sistemului judiciar; constituie un organism judiciar specific, cu competențe administrative și organizatorice clar definite, care arată că nu este un organism judiciar, ci un organism administrativ superior; cu toate acestea, nu este o ramură legislativă sau executivă.

33. În temeiul articolului 130 din Constituție și al dispozițiilor relevante din Legea sistemului judiciar (articolul 16 și următoarele), CSM este compusă din douăzeci și cinci de membri. Președintele Curții Supreme de Casație, președintele Curții Supreme Administrative și procurorul general sunt ex-oficiați alți membri. Ceilalți membri sunt aleși din rândul juriștilor cu înalte calități profesionale și morale, cu cel puțin cincisprezece ani de experiență profesională. Mandatul lor este de cinci ani, care nu poate fi reînnoit imediat. Conform legislației aplicabile la momentul respectiv, unsprezece membri au fost aleși de Adunarea Națională dintre judecători, procurori, anchetatori, cadre universitare sau avocați, iar ceilalți unsprezece membri au fost judecători, procurori și anchetatori aleși de colegii lor – șase de judecători, patru de procurori și unul de anchetatori (articolul 17 din Legea privind sistemul judiciar). La momentul faptelor din prezenta cauză, CSM avea șase judecători aleși de colegii lor, cinci judecători aleși de Adunarea Națională și președinții celor două curți supreme.

34. De la o reformă adoptată în aprilie 2016, CSM este compusă în prezent din două complete – unul pentru judecători și celălalt pentru procurori și anchetatori. Aceste colegii sunt competente pentru deciziile privind numirea, promovarea sau răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor și, respectiv, a anchetatorilor.

35. Sedinta plenara a CSM este prezidata de ministrul Justitiei, care nu participa la vot.

36. Articolul 18 din Legea sistemului judiciar prevede, de asemenea, că un membru al CSM nu poate, pe durata mandatului său, să ocupe o funcție electivă, o funcție publică sau o funcție salariată și nici să exercite o activitate comercială sau o profesie liberală. Potrivit articolului 130 alineatul (8) din Constituție și articolului 27 din Legea justiției, mandatul unui membru ales al CSM nu se poate încheia decât în anumite cazuri enumerate: demisie, condamnare penală, incapacitate fizică de durată, concediere disciplinară sau interzicerea exercitării unei profesii de drept.

37. Inspectoratul CSM este un organism separat, format dintr-un inspector general și inspectori aleși de Adunarea Națională din rândul juriștilor cu o înaltă calitate profesională și morală, cu cel puțin cincisprezece ani de experiență profesională (articolul 40 și următoarele din Legea privind sistemul judiciar). Inspectoratul este responsabil, printre altele, de monitorizarea organizării și funcționării serviciului de justiție, de raportarea oricăror disfuncționalități către autoritățile competente și de inițierea procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor, procurorilor și anchetatorilor (articolul 54 din lege).

C. Răspunderea disciplinară a judecătorilor

38. Disciplina judecătorilor este o chestiune reglementată de articolele 307-328 din Legea sistemului judiciar. Părțile relevante ale acestor dispoziții, astfel cum sunt aplicabile la data faptelor din prezenta cauză, au următorul cuprins:

Articolul 307

« (…) (2) Abaterea disciplinară constituie neexecutarea ilicită a obligațiilor profesionale ale judecătorului, procurorului sau anchetatorului.

3. Abaterea disciplinară este:

1) Nerespectarea sistematică a termenelor prevăzute de legile procedurale;

(2) Orice acțiune care are ca efect întârzierea nejustificată a procedurii;

(3) Orice încălcare a Codului de etică al judecătorilor bulgari;

(4) Orice actiune care aduce atingere prestigiului institutiei judiciare;

(5) Orice incalcare a altor obligatii profesionale. »

Articolul 308

“Sancțiunile disciplinare aplicabile judecătorilor, procurorilor, anchetatorilor și ofițerilor administrativi sunt următoarele:

1) Avertismentul;

2) Vina;

3) Reducerea salariului de la 10 la 25% pentru o perioadă de șase luni la doi ani;

4) Retrogradare pentru o perioadă de unu până la trei ani;

5) Demiterea din funcția de funcționar administrativ […];

(6) Revocarea. »

Articolul 309

“Gravitatea infracțiunii, natura culpei, împrejurările infracțiunii și atitudinea autorului infracțiunii sunt factori care trebuie luați în considerare la stabilirea pedepsei care trebuie aplicată.”

Articolul 310

“(1) Procedura disciplinară se inițiază printr-o decizie a autorității disciplinare (наказващ орган) în termen de șase luni de la descoperirea faptelor, dar nu mai târziu de trei ani de la producerea acestora.

(…)

(3) În cazul în care culpa este constituită dintr-o omisiune, termenele prevăzute la alineatul (1) decurg din descoperirea omisiunii respective. »

Articolul 311

“Sancțiunea disciplinară se aplică prin:

1) Liderul administrativ – pentru [avertizare și mustrare];

(2) CSM – pentru [alte sanctiuni aplicate] unui judecator, procuror sau anchetator; (…) »

Articolul 312

“(1) Propunerea de inițiere a unei proceduri disciplinare poate fi făcută de:

1) Ofițerul administrativ,

2) Ofițerul administrativ superior;

3) Inspectoratul CSM;

(4) Cel putin o cincime din membrii CSM;

(5) Ministrul Justiției; »

Articolul 313

“(1) Înainte de a aplica o sancțiune, autoritatea disciplinară audiază persoana în cauză sau primește observațiile sale scrise și colectează probe relevante pentru caz.

(2) În cazul în care persoana disciplinată nu a avut posibilitatea de a fi audiată sau de a depune observații scrise, cu excepția cazului în care a renunțat la acest drept, instanța anulează sancțiunea aplicată fără a examina fondul.

(3) Faptele legate de procedura disciplinară nu pot fi divulgate până când decizia de impunere a unei sancțiuni nu devine definitivă. »

Articolul 316

“1. Sancțiuni [de reducere a salariilor, retrogradare și concediere] împotriva unui judecător, procuror sau investigator […] sunt impuse de CSM.

(…)

(3) La inițierea procedurii disciplinare, CSM numește trei dintre membrii săi prin tragere la sorți pentru a forma un colegiu disciplinar (дисциплинарен състав). Membrii colegiului își aleg președintele.

(4) Președintele colegiului disciplinar stabilește o audiere în termen de șapte zile de la data deschiderii procedurii. »

Articolul 318

“(1) Audierile comisiei disciplinare se desfășoară cu ușile închise.

(2) [Magistratul] în cauză are dreptul la asistența unui avocat.

(3) Comisia disciplinară investighează faptele și circumstanțele cauzei și poate, în acest scop, să colecteze probe orale, scrise și materiale […] și să audieze experți (…).

(4) Autorul propunerii sau reprezentantul acestuia, [magistratul] în cauză și avocatul acestuia sunt audiați de comisia disciplinară dacă sunt prezenți.

Articolul 319

“(1) Colegiul disciplinar adoptă o decizie […] prin care stabilește faptele care fac obiectul cauzei, emite un aviz cu privire la existența unei abateri disciplinare și propune […] o sancțiune.

(2) Deciziile Colegiului se iau cu majoritatea membrilor săi. »

Articolul 320

« (…)

(3) CSM poate respinge propunerea [colegiului disciplinar] sau poate impune o sancțiune disciplinară.

(4) Decizia CSM se adoptă cu majoritatea membrilor săi și se motivează. Motivele deciziei comisiei disciplinare, precum și opiniile exprimate de membrii CSM [în timpul deliberărilor] sunt considerate ca fiind motivele deciziei.

D. Curtea Supremă Administrativă

39. Curtea Supremă Administrativă este cea mai înaltă instanță administrativă din țară. Acesta acționează ca un organism de casație pentru deciziile instanțelor administrative și examinează în primă instanță căile de atac împotriva anumitor acte administrative, cum ar fi cele adoptate de Consiliul de Miniștri, de miniștri sau de administrațiile centrale. Acesta este compus din două secțiuni, fiecare împărțită în camere (articolele 91-93 din Codul de procedură administrativă).

40. Potrivit articolului 100 din Codul de procedură administrativă, președintele Curții Supreme Administrative răspunde de conducerea și reprezentarea sa administrativă. Împreună cu președinții celor două secții ale Curții, acesta pregătește un proiect de repartizare a judecătorilor între secții și camere, care este supus votului Adunării Plenare a Judecătorilor. De asemenea, aceasta poate dispune detașarea judecătorilor de la instanțele administrative la Curtea Supremă Administrativă (articolul 94 din cod).

E. Controlul jurisdicțional al deciziilor CSM

41. Potrivit articolului 323 din Legea privind sistemul judiciar, deciziile CSM în materie disciplinară pot fi atacate la Curtea Administrativă Supremă. Recursul nu are efect suspensiv, cu excepția cazului în care Curtea Supremă Administrativă decide altfel. Acesta este examinat de un complet format din trei judecători ai Înaltei Curți. Hotărârea pronunțată poate fi atacată în casație în fața unui complet de cinci judecători ai aceleiași instanțe.

42. Potrivit articolului 146 din Codul de procedură administrativă, mijloacele de anulare a actelor administrative sunt neacția autorului faptei, viciul de formă, încălcarea substanțială a normelor de procedură, încălcarea dreptului material și nerespectarea finalității legii. Potrivit articolului 172 alineatul (2) din acest cod, atunci când declară nulitate sau anulează un act administrativ, instanța de contencios administrativ, în cazurile în care problema nu este la latitudinea administrației, pronunță cauza pe fond. În alte cazuri, aceasta retrigă dosarul la administrație pentru o nouă decizie, cu orientări privind aplicarea și interpretarea legii (articolul 173 din cod). Într-o hotărâre interpretativă a Curții Administrative Supreme din 30 iunie 2017, ulterioară faptelor din dosar, s-a constatat că există o jurisprudență contradictorie cu privire la aspectul dacă, în cadrul examinării unei căi de atac împotriva unei decizii a CSM în materie disciplinară, Înalta Curte ar putea retrișea dosarul la CSM pentru o nouă hotărâre. Hotărârea a concluzionat că, având în vedere natura specifică a CSM, care nu este un organ administrativ, ci o autoritate a sistemului judiciar, Curtea Supremă Administrativă nu poate interveni în acțiunea disciplinară introdusă în fața CSM și, prin urmare, nu se poate pronunța cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor și nici nu poate sesiza CSM cu directive obligatorii privind aplicarea legii (тълк. реш. Nr. 7 от 30.06.2017 г. по тълк). д. Nr. 7/2015, ВАС, ОСС).

43. Din informațiile statistice emise de Curtea Supremă Administrativă și prezentate de Guvern reiese că, între 2009 și 2012, această instanță a examinat în total 122 de căi de atac împotriva deciziilor CSM. Decizia atacată a fost menținută în 88 de cauze, anulată în 31 de cauze și declarată nulă și neavenită într-un caz; procedura a fost închisă fără examinarea fondului în două rânduri.

II. TEXTE INTERNAȚIONALE

44. Curtea face trimitere la textele adoptate în cadrul Consiliului Europei privind statutul și independența judecătorilor, inclusiv la recomandarea adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 noiembrie 2010 [CM/Rec(2010)12], citată în Hotărârile Baka împotriva Ungariei ([GC], nr. 20261/12,§§ 77-79 și 81, 23 iunie 2016],   Denisov împotriva Ucrainei ([GC],nr. 76639/11,§§ 33-37, 25 septembrie 2018) și Guðmundur Andri Ástráðsson împotriva Islandei [GC], Nr.   26374/18,§§ 121-122, 1   decembrie 2020).

45. Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) a menționat, de asemenea, următoarele în raportul său privind numirile judiciare (CDL-AD(2007)028), adoptat în cadrul celei de a 70-a sesiuni plenare (1617 martie 2007), privind componența Consiliilor Superioare ale Magistraturii:

“25. Comisia de la Veneția consideră că un Consiliu Judiciar ar trebui să aibă o influență decisivă asupra numirii și avansării judecătorilor și (…) cu privire la măsurile disciplinare care le-au fost impuse. Ar trebui să fie posibilă atacația împotriva măsurilor disciplinare la un tribunal independent.

(…)

27. Trebuie găsit un echilibru între independența judecătorilor și autogestionarea, pe de o parte, și responsabilitatea necesară a sistemului judiciar, pe de altă parte, pentru a evita efectele negative ale corporatismului în cadrul sistemului judiciar. În acest context, este esențial să se asigure că procedurile disciplinare împotriva judecătorilor se desfășoară în mod corespunzător și că acestea nu sunt pătate de o moderație nejustificată față de colegi. O modalitate de a atinge acest obiectiv este înființarea unui consiliu judiciar cu o componență echilibrată.

28. Potrivit Comisiei de la Veneția, “nu există un model standard pe care un stat democratic ar trebui să îl urmeze la înființarea Înaltului Consiliu Judiciar, atât timp cât funcția acestui consiliu este de a asigura buna funcționare a unui sistem judiciar independent în cadrul unui stat democratic. (…)

33. În ceea ce privește practica actuală în ceea ce privește componența consiliilor judiciare, […] o parte semnificativă sau majoritatea membrilor consiliului judiciar ar trebui să fie aleși chiar de judecători. Pentru a asigura legitimitatea democratică a Consiliului Judiciar, alți membri ar trebui să fie aleși de parlament dintre persoanele cu competențe juridice adecvate, ținând seama de posibilele conflicte de interese.

(…)

Deși prezența membrilor executivului în consiliile judiciare poate ridica probleme de încredere, o astfel de practică este foarte frecventă. (…) »

46. În avizul său privind Constituția Bulgariei (CDLAD(2008)009), adoptat în cadrul celei de a‑ 74-a sesiuni plenare (14-15 martie 2008), Comisia de la Veneția a formulat următoarele observații cu privire la CSM bulgar:

“2.3.1. Alegerea componentei parlamentare cu majoritate simplă

23. (…)

Unsprezece membri sunt încă aleși de parlament și este încă posibil să se aleagă toți acești membri printr-o majoritate parlamentară simplă. În trecut, s-a întâmplat ca cei unsprezece membri să fi fost aleși cu o majoritate împotriva voturilor opoziției.

(…)

26. Argumentul potrivit căruia nu există un consiliu judiciar în toate țările este valabil, dar nu exclude existența altor posibilități de promovare și garantare a independenței sistemului judiciar. Cu toate acestea, este mai important ca, în recomandările sale neobligatorii, Comisia de la Veneția să nu acorde prioritate celui mai mic numitor comun al sistemelor existente, ci să se concentreze asupra elementelor pe care le consideră necesare pentru respectarea deplină a standardelor europene. (…)
27. Comisia recunoaște că statutul permanent al membrilor [CSM], independența lor administrativă și financiară și mandatul lor, care este diferit de cel al parlamentului, consolidează, de asemenea, condițiile pentru independența celor unsprezece membri aleși de parlament. Cu toate acestea, următoarea observație din avizul din 22 și 23 martie 1999 rămâne valabilă:

“30. Componența consiliului, așa cum este prevăzută în lege, nu este în sine supusă criticilor. Acest sistem ar putea funcționa foarte bine într-o democrație de lungă durată, în care administrarea justiției este cel mai adesea deasupra conflictului politicii partizane și în care independența sistemului judiciar este foarte marcată și bine stabilită. (…)

31. Comisia de la Veneția consideră că, deși este posibil ca Înaltul Consiliu Judiciar să nu fi fost în realitate politizat, nu este de dorit să avem nici măcar impresia unei politizări a procedurilor de alegere a acestuia. La fiecare dintre cele mai recente două alegeri pentru componenta parlamentară, sub două guverne diferite, partidele de opoziție nu au participat la vot, astfel încât, în fiecare caz, această componentă a fost aleasă efectiv doar de reprezentanții partidelor de guvernăgușire”.

(…)

2.3.2. Rolul ministrului justiției în calitate de președinte al [CSM]

29. Rolul ministrului justiției în calitate de președinte al [CSM] ridică, de asemenea, anumite probleme (deși acesta nu are drept de vot). Avizul Comisiei de la Veneția din 22 și 23 martie 1999 (CDL-INF(1999)005) sugerează că ministrul justiției nu ar trebui să prezideze Consiliul atunci când Consiliul examinează propunerile pe care le-a făcut.

(…)

2.3.3. Reprezentarea judecătorilor, procurorilor și anchetatorilor la [CSM]

33. O altă problemă este că cele trei componente ale sistemului judiciar bulgar, și anume judecătorii, procurorii și magistrații de instrucție, sunt reprezentate în același organism. Desigur, nu există obiecții cu privire la apartenența procurorilor la ramura judiciară, așa cum se întâmplă în multe țări. Cu toate acestea, este important să se mențină distincția în ceea ce privește funcțiile și competențele procurorilor și judecătorilor.
34. Având în vedere cele de mai sus, un sistem în care persoanele care reprezintă în mod direct procurorii sunt membri ai organismului care exercită funcțiile de numire și de concediere a judecătorilor și ia orice măsuri disciplinare ar putea fi o sursă de îngrijorare pentru Comisie.

(…)

40. Deși, în principiu, un consiliu judiciar unic care se ocupă de cele trei ramuri distincte ale sistemului judiciar nu ridică o problemă, într-un astfel de caz, comisiile competente sau camerele specializate trebuie să se ocupe de chestiuni referitoare la anumite ramuri ale sistemului judiciar astfel încât să se evite orice risc de influență de la o ramură la alta. (…) »

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

47. Reclamantul a considerat că procedura disciplinară împotriva sa este inechitabilă și a susținut în special că CSM și Curtea Administrativă Supremă nu au îndeplinit cerințele de independență și imparțialitate prevăzute la articolul 6 § 1 din Convenție. Articolul 6 § 1 are următorul cuprins în părțile sale relevante:

“(1) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil […] de către o instanță independentă și imparțială, […] care decide […] cu privire la contestația drepturilor și obligațiilor sale civile […] »

A. Admisibilitate

1. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 din Convenție

48. Părțile convin că articolul 6 din convenție este aplicabil în ceea ce privește aspectul său civil. Curtea reamintește că a statuat deja această dispoziție aplicabilă în ceea ce privește aspectul său civil procedurilor disciplinare privind judecătorii în care erau în joc sancțiuni precum concedierea, retrogradarea sau reducerea salariului (Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei [GC], nr. 55391/13 și 2 alții, § 120, 6 noiembrie 2018,   Di Giovanni împotriva Italiei,   Nr.  51160/06, §§ 3638, 9 iulie 2013, și Čivinskaitė împotriva Lituaniei, Nr. 21218/12,§95, 15 septembrie 2020). Aceasta nu vede niciun motiv pentru a judeca altfel în prezenta cauză.

2. Cu privire la obiecțiile formulate de Guvern

a) Argumentele părților

49. În observațiile suplimentare, Guvernul a susținut că reclamantul a prezentat, în observațiile sale cu privire la admisibilitatea și la temeinicia cererii introductive din 9 ianuarie 2020, o serie de noi critici și argumente care nu au fost prezentate în cererea inițială și care, în cea mai mare parte, nu au fost prezentate nici în cadrul procedurii interne.

50. Aceasta susține în special, în ceea ce privește motivul privind lipsa de independență și de imparțialitate a CSM, că reclamantul s-a plâns în cererea sa inițială numai de prezența celor trei membri ai colegiului disciplinar în completul plenar al CSM și că celelalte elemente referitoare la componența CSM (a se vedea punctul 58 de mai jos), au fost invocate pentru prima dată în observațiile de răspuns și, de asemenea, nu au fost invocate în cadrul procedurii interne. În ceea ce privește critica de lipsă de independență a judecătorilor Curții Supreme Administrative, guvernul a susținut că argumentul întemeiat pe prezența președintelui acestei instanțe în completul csm și pe influența pe care acesta ar fi putut-o avea asupra judecătorilor Curții Supreme Administrative (a se vedea punctul 64 de mai jos) a fost de asemenea invocat în observațiile în replică și că reclamantul nu a pus niciodată în discuție imparțialitatea judecători pentru acest motiv în cadrul procedurilor interne. Prin urmare, invită Curtea să declare inadmisibile aceste noi elemente ale plângerii pe fondul listei de cauze sau, alternativ, pentru nee epuizarea căilor de atac interne.

51. Reclamanta nu a formulat nicio observație ca răspuns la obiecțiile Guvernului.

(b) Aprecierea Curții

52. având în vedere obiecțiile formulate de guvern și având în vedere principiile care rezultă din jurisprudența sa privind aplicarea normei de șase luni prevăzută la articolul 35 § 1 din convenție, în special în cazul în care un solicitant a făcut noi afirmații după depunerea cererii sale (a se vedea, pentru un rezumat al acestor principii,  Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, punctul 99101, împreună cu trimiterile la jurisprudența citată), trebuie să se examineze dacă afirmațiile reclamantului în observațiile sale trebuie considerate argumente juridice referitoare la plângerea sa inițială sau argumente referitoare la un anumit element al acestei critici, caz în care norma de șase luni nu s-ar aplica, sau dacă acestea trebuie considerate ca reprezentând o plângere separată depusă la o dată ulterioară, adică după expirarea termenului de șase luni(ibidem,§ 103).

53. În ceea ce privește, mai întâi, obiecția potrivit căreia CSM nu avea independență și imparțialitate, Trebuie arătat că, în cererea sa inițială, reclamantul se referea în susținerea acestei critici numai la participarea, în completul plenar al acestui organism, a membrilor colegiului disciplinar care luaseră deja o poziție pe răspunderea sa (a se vedea punctul 59 de mai jos). Numai în observațiile sale cu privire la admisibilitatea și la temeinicia cererii introductive, datate 9 ianuarie 2020, reclamantul a prezentat argumente privind lipsa de independență a CSM din cauza componenței sale (prezentate în detaliu la punctul 58 de mai jos). Tribunalul consideră că obiecția referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate a CSM din cauza unor deficiențe structurale în componența sa este distinctă de cea invocată în cererea inițială, care privea o pretinsă lipsă de imparțialitate a trei membri specifici care au participat la decizia atacată a CSM. De asemenea, aceasta nu este intrinsec legată de prima critică, astfel încât aceasta nu poate fi examinată separat (a se vedeaRamos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, § 105). Având în vedere aceste considerații, Curtea concluzionează că obiecția privind lipsa de independență și imparțialitate a CSM din cauza componenței sale a fost invocată la mai mult de șase luni de la depunerea cererii la 8 noiembrie 2011 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Această concluzie scutește Curtea de la examinarea, de altfel, a contestației de neexecuție a căilor de atac interne invocate de Guvern cu privire la acest motiv. Cu toate acestea, aceasta nu o împiedică să ia în considerare elementele relevante referitoare la CSM pentru examinarea celorlalte critici ale reclamantei (a se vedeaHotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, §§ 106107).

54. În continuare, în ceea ce privește obiecția referitoare la independența și imparțialitatea Curții Administrative Supreme, Curtea observă că reclamantul a invocat într-adevăr, în observațiile sale din 9 ianuarie 2020, un nou argument privind prezența în cadrul CSM a președintelui Înaltei Curți și posibilitatea ca acesta din urmă să poată, având în vedere competențele sale în materie organizatorică și disciplinară, să influențeze judecătorii care contestă o decizie a CSM (a se vedea punctul 64 de mai jos). Aceasta consideră totuși că acest argument este intrinsec legat de obiecția reclamantului privind lipsa de independență și de imparțialitate din cauza judecătorilor Curții Supreme Administrative din cauza competențelor disciplinare și organizatorice ale CSM (a se vedea punctul 63 de mai sus), care a fost invocată de reclamantă în cererea inițială și al căreia acest nou argument constituie o evoluție. În aceste condiții, Curtea consideră că nu este necesar să se aplice regula celor șase luni acestui argument special și, prin urmare, respinge obiecția formulată de guvern în această privință.

55. În ceea ce privește epuizarea căilor de atac în ceea ce privește acest aspect al plângerii, Curtea face trimitere la principiile generale amintite în Vučković și alții împotriva Serbiei ((obiecție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și 29 alții, §§ 69-77, 25 martie 2014). În speță, aceasta constată că reclamantul nu pune în discuție imparțialitatea individuală a judecătorilor Curții Supreme Administrative, astfel încât acesta nu a fost nevoit să solicite revocarea unuia sau mai multor judecători care s-au pronunțat în cauza sa. În ceea ce privește criticile sale referitoare la participarea președintelui Curții Administrative Supreme la ședința plenară a CSM, Curtea observă că situația reproșată de reclamantă se referă la însăși structura acestor autorități, astfel cum este prevăzută în Constituție și în Legea privind sistemul judiciar, și că Guvernul nu a precizat ce cale de atac ar fi putut folosi reclamantul pentru a o remedia. Având în vedere aceste considerații, excepția de ne epuizare invocate de Guvern trebuie respinsă.

3. Concluzie privind admisibilitatea

56. Constatând că plângerea formulată în temeiul articolului 6 din convenție nu este vădit nefondată în celelalte aspecte ale sale sau inadmisibilă pentru orice alt motiv menționat la articolul 35 din convenție, Curtea o declară admisibilă.

B. FOND

1.Tezele părților

a) Cu privire la solicitant

i.Procedura în fața CSM

57. Reclamantul susține că componența CSM la momentul relevant prezenta deficiențe structurale care aducea atingere independenței acestui organism și a tuturor instanțelor față de parchetele legislative, executive și de parchete. Acesta se referă la recomandările comitetului de miniștri al Consiliului Europei, precum și la rapoartele întocmite de Comisia Europeană sau de Comisia de la Veneția cu privire la Bulgaria, care și-au exprimat unele critici în această privință. De asemenea, se referă la aceste rapoarte pentru a reaminti că cerințe mai stricte privind independența sistemului judiciar față de puterea politică ar trebui să se aplice în democrațiile tinere care nu au tradiții politice și istorice în acest domeniu.

58. Reclamanta susține în special că următoarele elemente arată lipsa de independență suferită de CSM:

a) ponderea insuficientă a judecătorilor aleși de colegii lor în componența CSM; doar șase membri au fost judecători aleși de colegii lor, iar cota de judecători a fost aleasă indirect și nu de adunarea tuturor judecătorilor; în plus, Adunarea Națională a ales unsprezece membri cu majoritate simplă, fără a fi nevoie de un consens cu partidele de opoziție;

b) rolul ministrului justitiei, reprezentant al majoritatii de guvernamânt, care a prezidat sedintele CSM si a avut drept de initiativa in chestiuni bugetare si asupra carierei judecatorilor;

(c) prezența procurorului general în calitate de membru ex officio al CSM, în timp ce, pe de o parte, acesta din urmă are competențe foarte extinse de a iniția proceduri penale și poate iniția proceduri împotriva judecătorilor sau a membrilor CSM și, în consecință, poate determina suspendarea temporară a funcțiilor acestora și că, în consecință,  pe de altă parte, el este superiorul ierarhic al tuturor procurorilor și anchetatorilor și poate controla astfel votul membrilor CSM din acest organism;

d) lipsa de independență față de ramura executivă a Inspectoratului CSM, care ar avea tendința de a efectua controale la comanda guvernului. Reclamantul indică cazul revizuirii judecătorilor Curții de Apel din Sofia care au dispus, în septembrie 2019, eliberarea condiționată a lui J.P., un cetățean australian condamnat pentru crimă. Această decizie a provocat reacții ostile din partea unor politicieni și a unor mass-media, iar procurorul general a introdus o acțiune în anularea acestei decizii, pe care Curtea Supremă de Casație a declarat-o inadmisibilă. În urma plângerii unui partid politic din partea mișcării naționaliste, care susținea că judecătorii de componență au acționat într-o situație de conflict de interese având în vedere legăturile lor cu o organizație neguvernamentală care a acordat asistență persoanei condamnate, Inspectoratul CSM a efectuat un control, la finalul căruia a concluzionat că nu există niciun conflict de interese.

59. În plus, în ceea ce privește corectitudinea procedurii în fața CSM, reclamantul se plânge de lipsa de publicitate în timpul înfățișării sale în fața colegiului disciplinar și de prezența în plen a CSM a celor trei membri ai acestui colegiu, care și-au exprimat deja opinia cu privire la responsabilitatea sa. Aceasta susține că decizia sa de a scuti un justițiabil de la plata taxei judiciare nu constituie o abatere disciplinară și că CSM a încălcat dreptul la apărare prin luarea în considerare a unor fapte despre care comisia disciplinară a constatat că nu constituie o abatere disciplinară. În sfârșit, acesta susține că decizia pronunțată de CSM la 16 septembrie 2010 nu a fost suficient motivată.

ii. Procedura în fața Curții Administrative Supreme

60. Reclamantul susține că lipsa de independență și de imparțialitate a CSM, care, în materie disciplinară, acționează ca un organ cvasijudiciar, precum și celelalte încălcări ale caracterului echitabil al procedurii în fața acestui organism nu au putut fi corectate de Curtea Administrativă Supremă în măsura în care, pe de o parte, controlul jurisdicțional exercitat de aceasta din urmă cu privire la decizia CSM nu avea un domeniu de aplicare suficient și, în al doilea rând, că Înalta Curte însăși nu îndeplinește cerințele de independență și imparțialitate.

61. În ceea ce privește întinderea controlului efectuat de Curtea Supremă Administrativă, reclamantul reproșează Curții Administrative Supreme că nu a răspuns la anumite argumente pe care le-a invocat în înscrisurile sale. În continuare, aceasta susține că această instanță nu era competentă să controleze sancțiunea disciplinară aplicată de CSM și să stabilească o alta pe care a considerat-o proporțională în prezenta cauză, dar că ar putea cel mult să anuleze decizia CSM și să retrimită dosarul pentru o nouă hotărâre.

62. Referindu-se la criteriile enunțate în jurisprudența Curții cu privire la întinderea controlului jurisdicțional impus de articolul 6 din convenție (a se vedeaHotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, punctul 179), reclamantul a susținut că nu există nicio justificare pentru acceptarea controlului jurisdicțional limitat efectuat în prezenta cauză ca fiind suficient. Aceasta subliniază în această privință că obiectul cauzei nu privea un subiect specific care necesită cunoștințe de specialitate sau un domeniu în care CSM ar trebui să se bucure de o largă latitudine, cum ar fi numirea sau promovarea judecătorilor. În ceea ce privește garanțiile legate de procesul decizional al CSM, acesta face trimitere la argumentele sale expuse mai sus cu privire la procedura în fața acestui organism (a se vedea punctele 57-59 de mai sus), care, în opinia sa, nu oferea garanții suficiente.

63. În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții Supreme Administrative, reclamantul a susținut că acestea sunt discutabile în măsura în care cealaltă parte din procedură, CSM, avea competențe în ceea ce privește disciplina judecătorilor, precum și organizarea și bugetul tuturor instanțelor. El susține că judecătorii Înaltei Curți sunt supuși puterii disciplinare a CSM și că există un risc real și nu numai teoretic ca aceștia să fie supuși unor proceduri disciplinare. Având în vedere deficiențele structurale ale CSM pe care le-a invocat (a se vedea punctul 58 de mai sus), acesta a susținut că judecătorii Curții Supreme Administrative nu se pot pronunța imparțial cu privire la deciziile CSM. Aceasta consideră că situația independenței sistemului judiciar și a CSM în Bulgaria la momentul relevant trebuie comparată cu cea pe care Curtea a considerat-o problematică în Hotărârile Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei (nr. 21722/11,CEDO 2013) și Denisov împotriva Ucrainei ([GC], nr.   76639/11,25 septembrie 2018), iar nu cu cea care a făcut obiectul Hotărârii Ramos Nunes de Carvalho e Sá (citată anterior).

64. Consideră că această situație este agravată de faptul că președintele Curții Supreme este un membru ex oficiin al CSM, în timp ce acesta are competența, în calitate de președinte al Curții, de a repartiza judecătorii între diferitele camere ale Curții Supreme Administrative și de a numi președinții de camere, de a lua sancțiuni disciplinare împotriva judecătorilor pentru abateri minore și de a iniția proceduri disciplinare în cauze. mai grav.

65. În ceea ce privește caracterul echitabil al procedurii în fața Curții Administrative Supreme, reclamanta susține că, în hotărârea sa definitivă din 14 iulie 2011 (a se vedea punctul 25 de mai sus), Curtea Administrativă Supremă a luat în considerare fapte care nu au fost menționate în decizia atacată a CSM și că nu a ținut seama de autoritate de lucru judecat din Hotărârea din 16 iulie 2010, care a constatat că a existat o abatere disciplinară numai în motivul necunoașterii normelor de repartizare a cauzelor. Acesta s-a plâns de contradicția dintre aceste două hotărâri cu privire la aspectul dacă scutirea de la plata taxei judiciare ar putea constitui sau nu o abatere disciplinară (a se vedea punctele 16 și 26 de mai sus).

(b) Guvernul

66. Cu titlu introductiv, în ceea ce privește trimiterile reclamantei la rapoartele prezentate de Comisia Europeană și de Comisia de la Veneția cu privire la Bulgaria, guvernul a arătat că aceste rapoarte fuseseră întocmite în cadrul mecanismelor menite să ofere asistență țării în domeniul reformei judiciare și că, în conformitate cu termenii utilizați de Comisia de la Veneția, recomandările făcute în aceasta urmăresc să promoveze standarde înalte și nu sunt obligatorii.

i. Procedura în fața CSM

67. Guvernul a explicat că CSM nu este o instanță ca atare, ci că procedura disciplinară în fața acestui organism în îndeplinirea unei serii de cerințe prevăzute la articolul 6 din Convenție. Aceasta susține că, în speță, procedura în fața CSM a respectat principiile procedurii contradictorii și egalității armelor, că reclamantul a putut beneficia de asistența unui avocat, de a lua cunoștință de materialul din dosar și de a-și prezenta apărarea, atât în scris, cât și în timpul unei audieri în fața comisiei disciplinare, și că deciziile pronunțate au fost suficient motivate.

67. În ceea ce privește independența și imparțialitatea CSM, Guvernul a considerat că prezența membrilor colegiului disciplinar în plenul CSM nu a pus sub semnul întrebării independența și imparțialitatea acestui organism. El explică faptul că funcția comisiei disciplinare este de a asigura investigarea cauzei și că rolul său este mai apropiat de cel al unui judecător raportor într-o completare judiciară decât cel al unui anchetator sau al unui procuror. El susține că în speță a fost inițiată procedura disciplinară la propunerea Inspectoratului CSM, care ulterior nu a participat la decizie. În ceea ce privește celelalte aspecte ale acestei critici, referitoare în special la componența acestui organism sau la pretinsa sa dependență de ministrul justiției sau de procurorul general, guvernul a amintit că reclamantul nu le-a menționat în cererea sa inițială (a se vedea punctul 49 de mai sus) și a considerat că acestea erau în orice caz nefondate, pentru motivele expuse în continuare cu privire la plângerea referitoare la independența și imparțialitatea Curții Administrative Supreme (a se vedea punctele 73-74 de mai jos).

68. În orice caz, guvernul a susținut că eventualele deficiențe ale procedurii disciplinare nu au încălcat articolul 6 din convenție în măsura în care reclamantul a putut să se adreseze Curții Administrative Supreme, care avea competență deplină și a oferit toate garanțiile impuse de această dispoziție.

ii. Procedura în fața Curții Administrative Supreme

69. Guvernul a explicat că Curtea Supremă Administrativă are competența deplină de a examina orice chestiune de fapt sau de drept referitoare la legalitatea concedierii reclamantului, în special încadrarea juridică a actelor reclamantului sau proporționalitatea sancțiunii; că poate strânge toate probele necesare în acest scop (numai scrise pentru organul de casație) și că are competența, dacă este cazul, să anuleze această decizie și/sau să retrimeze dosarul către CSM cu directive obligatorii privind aplicarea legii. Aceasta arată că, în cazul anulării unei măsuri de concediere, magistratul în cauză trebuia repus în funcție. În plus, aceasta susține că High Court nu și-a declinat în niciun moment competența și a examinat toate motivele invocate de reclamantă.

70. În ceea ce privește independența și imparțialitatea Curții Supreme Administrative, Guvernul a arătat că reclamantul nu a pus sub semnul întrebării imparțialitatea subiectivă a judecătorilor care s-au pronunțat în cauza sa. În ceea ce privește independența obiectivă și imparțialitatea, el a explicat că membrii Înaltei Curți sunt judecători profesioniști, cu înaltă calificare și că li se aplică toate garanțiile obișnuite, cum ar fi siguranța mandatului sau incompatibilitatea cu alte funcții.

71. În ceea ce privește pretinsa lipsă de independență a Curții Administrative Supreme față de CSM, guvernul a considerat că prezenta cauză trebuie diferențiată de cauza Oleksandr Volkov,la care s-a referit reclamanta. Reamintind analiza Marii Camere din Hotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá (citată anterior, §§ 158-159), aceasta consideră că concluzia Curții privind lipsa de independență și de imparțialitate a Curții Administrative Ucrainene în raport cu deciziile Înaltului Consiliu judiciar al Ucrainei s-a întemeiat pe constatarea că acest organism însuși prezenta grave defecte structurale și aparențe de părtinire. Potrivit Guvernului, CSM bulgară la momentul respectiv nu avea astfel de defecte, din motivele expuse mai jos.

72. În ceea ce privește componența CSM, Guvernul a susținut, pe de o parte, că cei douăzeci și doi de membri aleși ai acestui organism și-au exercitat funcțiile cu normă întreagă și nu au putut primi salarii din alte surse și, pe de altă parte, că jumătate dintre acești membri erau judecători (judecători, procurori sau anchetatori) aleși de colegii lor. De asemenea, consideră că alegerea unora dintre membrii CSM de către Adunarea Națională nu este în sine deschisă criticilor și că un astfel de sistem există în multe țări. El dorește să distingă situația din Bulgaria de cea descrisă în cazul Oleksandr Volkov,unde doar un sfert dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii au fost judecători aleși de colegii lor și majoritatea nu au deținut funcția cu normă întreagă. În ceea ce privește componența CSM bulgar la momentul faptelor din dosar, aceasta precizează că nouă dintre membrii aleși de Adunarea Națională erau și magistrați și că CSM includea astfel, pe lângă cei trei foști membri oficiali, douăzeci de magistrați, inclusiv unsprezece judecători.

73. În ceea ce privește prezența ministrului justiției, Guvernul consideră că acest lucru nu este contrar recomandărilor Comisiei de la Veneția și afirmă că, în Bulgaria, ministrul prezidează reuniunile CSM, dar nu este membru și nu are drept de vot. În plus, acestea au susținut că argumentele reclamantei privind statutul procurorului general în Bulgaria sau trimiterea la cazul resortisantului australian J.P. (a se vedea punctul 58 de mai sus) nu erau relevante pentru prezenta cauză.

74. În ceea ce privește puterea disciplinară a CSM față de judecătorii Curții Supreme Administrative, Guvernul, făcând trimitere la Hotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá (citată anterior, § 163), a subliniat că faptul că judecătorii erau, în general, supuși respectării disciplinei și a eticii profesionale nu putea pune la îndoială imparțialitatea lor față de CSM. El susține că judecătorii Curții Supreme Administrative au atins cel mai înalt nivel al funcțiilor judiciare și nu solicită promovarea sau, în majoritatea cazurilor, sub rezerva sistemului de evaluare internă.

75. De asemenea, Guvernul a susținut că participarea CSM la procesul de stabilire a bugetului justiției și remunerarea judecătorilor nu a pus sub semnul întrebării independența și imparțialitatea judecătorilor Curții Supreme Administrative. El susține că sistemul de stabilire a bugetului, care implică Guvernul, CSM și Adunarea Națională, este tocmai menit să garanteze independența sistemului judiciar față de puterile legislative și executive și că nu există niciun precedent în care CSM să fi încercat să-și folosească puterea în acest domeniu pentru a influența instanțele. De asemenea, arată că competențele CSM în ceea ce privește remunerarea judecătorilor sunt limitate de criteriile obiective definite de Legea privind sistemul judiciar, cum ar fi vechimea, rangul etc.

76. În ceea ce privește faptul că președintele Curții Supreme Administrative este un fost membru oficial al CSM, Guvernul a arătat că reclamantul nu a invocat acest aspect al plângerii în cererea sa inițială (a se vedea punctul 49 de mai sus) și a considerat că acesta era, în toate cazurile, nefondat. Aceasta consideră că reclamantul exagerează competențele președintelui Curții Supreme Administrative și afirmă că, deși este într-adevăr responsabil de organizarea și administrarea instanței și supraveghează organizarea instanțelor administrative, competențele sale de supraveghere se referă numai la organizarea activității judecătorilor, iar nu la fondul deciziilor acestora. În ceea ce privește competențele de numire a președintelui, Guvernul precizează că acesta din urmă numește președinții secțiilor Înaltei Curți, dar nu se ocupă de repartizarea judecătorilor între secții, a căror componență este stabilită de adunarea plenară a judecătorilor.

77. În sfârșit, Guvernul a considerat că proporția semnificativă a căilor de atac care au condus la anularea deciziilor CSM (a se vedea punctul 43 de mai sus) demonstrează în mod clar lipsa de dependență de Curtea Administrativă Supremă.

78. În ceea ce privește celelalte critici ale reclamantei în temeiul articolului 6 din Convenție, guvernul a susținut că Curtea Administrativă Supremă a exercitat o sferă de aplicare suficientă asupra deciziilor CSM și că și-a motivat în mod corespunzător deciziile și a răspuns la principalele argumente ale reclamantei. În măsura în care reclamantul s-a plâns de soluțiile adoptate de această instanță, acesta a amintit că Tribunalul nu era un al patrulea grad de jurisdicție și nu trebuia să reexamineze concluziile instanțelor naționale decât dacă acestea se pronunțau în mod arbitrar.

2. Aprecierea Curții

79. Având în vedere criticile reclamantului, Curtea va examina mai întâi problema respectării cerințelor articolului 6 din convenție în cadrul procedurii în fața CSM și apoi în fața Curții Administrative Supreme. În această privință, comisia va examina succesiv domeniul de aplicare al controlului efectuat de High Court, respectarea garanțiilor de independență și imparțialitate, precum și celelalte elemente ale dreptului la un proces echitabil invocate de reclamantă.

(a) Principii generale

81. Principiile generale ale jurisprudenței Curții privind garanțiile de independență și imparțialitate au fost rezumate în Hotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá (citată anterior, §§ 144-150), după cum urmează:

“144. Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată «independentă» în sensul articolului 6 § 1, trebuie să se țină seama, printre altele, de modul de numire și de durata mandatului membrilor săi, de existența protecției împotriva presiunilor externe și de existența sau nu a unei aparențe de independență(a se vedea Findlay împotriva RegatuluiUnit,  25 februarie 1997, § 73, Recueil des arrți de hotărâri și decizii 1997-I, și Tsanova-Gecheva,citate anterior, § 106). Curtea reamintește rolul din ce în ce mai important al conceptului de separare a puterii executive de puterea judecătorească în jurisprudența sa (a se vedeaStafford împotriva Regatului Unit [GC], nr.   46295/99,§78, CEDO 2002-IV). Cu toate acestea, nici articolul 6, nici orice altă dispoziție a convenției nu obligă statele să respecte nicio noțiune constituțională teoretică privind limitele admisibile ale interacțiunii dintre una și alta (a se vedeaKleyn și alții împotriva Țărilor de Jos [GC], nr.   39343/98 și 3 alții, § 193, CEDO 2003-VI).

145. Curtea reamintește că imparțialitatea este definită, de obicei, de absența prejudiciului sau a părtinirii și poate fi evaluată în diferite moduri. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în sensul articolului 6 § 1, imparțialitatea trebuie apreciată în lumina unei abordări subiective, ținând seama de condamnarea și comportamentul personal al judecătorului, și anume prin faptul dacă judecătorul a dat dovadă de părtinire sau prejudiciu personal în prezenta cauză și printr-o abordare obiectivă care constă în a stabili dacă instanța a oferit, în special, prin componența sa, garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa (a se vedea, de exemplu, Kyprianou împotriva Ciprului [GC], nr.  73797/01,§118, CEDO 2005-XIII, și Micallef împotriva Maltei [GC], nr.   17056/06,§93, CEDO 2009).

146. În marea majoritate a cauzelor care ridică probleme de imparțialitate, Curtea a utilizat abordarea obiectivă (a se vedea Micallef,citată anterior, § 95, și Morice împotriva Franței [GC], nr. 29369/10,§75, 23 aprilie 2015). Cu toate acestea, limita dintre imparțialitatea subiectivă și imparțialitatea obiectivă nu este ermetică, deoarece nu numai comportamentul unui judecător, din punctul de vedere al unui observator extern, poate conduce la îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la imparțialitatea sa (abordarea obiectivă), ci poate aborda și problema convingerii sale personale (abordare subiectivă) (a se vedeaKyprianou,citată anterior, § 119). Astfel, în cazurile în care poate fi dificil să se furnizeze probe pentru a răsturna prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, condiția de imparțialitate obiectivă oferă o garanție suplimentară importantă (a se vedeaPullar împotriva Regatului Unit,10 iunie 1996, § 32, Recueil 1996-III).

147. În ceea ce privește aprecierea obiectivă, aceasta constă în a întreba dacă, indiferent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile conduc la o suspiciune de imparțialitate a judecătorului. Rezultă că, pentru a se pronunța cu privire la existența, într-o anumită cauză, a unui motiv legitim de a se teme de lipsa de imparțialitate din partea unui judecător sau a unei instanțe colegiale, perspectiva persoanei în cauză intervine, dar nu joacă un rol decisiv. Factorul decisiv este dacă reținerile reclamantei pot fi considerate justificate în mod obiectiv (a se vedeaHotărârea Micallef,citată anterior, punctul 96, și Hotărârea Morice,citată anterior, punctul 76).

148. Aprecierea obiectivă privește, în esență, legăturile ierarhice sau de altă natură dintre instanță și alți actori din procedură (a se vedea Hotărârea Micallef,citată anterior, § 97). Prin urmare, trebuie să se decidă în fiecare caz în parte dacă natura și gradul legăturii în cauză sunt de natură să indice o lipsă de imparțialitate din partea instanței (a se vedea Pullar,citată anterior, § 38).

149. În această privință, chiar și aparențele pot fi importante sau, astfel cum se spune într-o zicală engleză, “justiția nu trebuie făcută numai, ci trebuie văzută și că se face” (DeCubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, § 26, seria A nr.  86). Miza este încrederea pe care instanțele unei societăți democratice trebuie să o inspire în justițiabili. Prin urmare, orice judecător a cărui lipsă de imparțialitate poate fi în mod legitim de temut trebuie să se retragă (a se vedea Castillo Algar împotriva Spaniei,28 octombrie 1998, § 45, Recueil 1998VIII, și Micallef,citatăanterior, § 98).

150. Conceptele de independență și imparțialitate obiectivă sunt strâns legate și, în funcție de circumstanțe, pot necesita o examinare comună (a se vedea Sacilor-Lormines împotriva Franței, nr.   65411/01,§ 62, CEDO 2006XIII).

82. Principiile generale privind domeniul de aplicare al controlului jurisdicțional au fost rezumate și în Hotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá (citată anterior, §§ 176-184), la care face trimitere Curtea.

b) Cererea introductivă în prezenta cauză

i. Cu privire la pretinsa lipsă de independență și de echitate a procedurii în fața CSM

83. Curtea observă că, în dreptul intern, CSM este un organ judiciar sui generis care nu este considerat nici ca o instanță, nici ca un organism administrativ tradițional în temeiul puterii executive (a se vedea punctul 32 de mai sus). Aceasta reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, termenul “instanță” nu se referă în mod necesar la o instanță de tip clasic, integrată în structurile judiciare ordinare ale țării, și că o autoritate poate fi considerată o “instanță”, în sensul material al termenului, atunci când îi revine sarcina de a decide, pe baza normelor de drept, cu competență deplină și la sfârșitul unei proceduri organizate, orice chestiune care ține de competența   sa (argyrou și alții împotriva Greciei,nr.   10468/04,§24, 15 ianuarie 2009 § 24, a se vedea Di Giovanni,citată anterior, § 52, și Kamenos împotriva Ciprului, nr.    147/07,§§ 85-87, 31 octombrie 2017).

84. În ceea ce privește prezenta cauză, aceasta arată că CSM este un organism instituit prin lege care, atunci când se pronunță în materie disciplinară, are competența deplină de a aprecia faptele în cauză și de a stabili răspunderea judecătorului în cauză, în urma unei proceduri reglementate de lege. Prin urmare, aceasta poate fi considerată, în sensul jurisprudenței Curții, un organ jurisdicțional căruia i se aplică garanțiile prevăzute la articolul 6 (a se vedea, prin comparație, Hotărârea Di Giovanni,citată anterior, punctul 53, și Hotărârea Denisov,citată anterior, § 67).

85. Curtea observă că procedura disciplinară în fața CSM implică o serie de garanții procedurale. Astfel, în speță, reclamantul a putut să cunoască faptele de care a fost acuzat, să se prezinte personal în fața comisiei disciplinare și să prezinte probe în apărarea sa. Apoi a luat cunoștință de propunerea Colegiului și a putut prezenta observații scrise plenului CSM. Reclamanta s-a plâns totuși de lipsa de imparțialitate a membrilor CSM care se pronunțaseră deja asupra cauzei în calitate de membri ai comisiei disciplinare, precum și de lipsa unei audieri publice, împrejurări care, în principiu, erau de natură să repună în discuție conformitatea acestei proceduri cu articolul 6.

86. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, în cazul în care o autoritate însărcinată cu examinarea litigiilor privind “drepturile și obligațiile civile” nu îndeplinește toate cerințele articolului 6 § 1, nu există nicio încălcare a convenției în cazul în care procedura în fața acestui organism poate fi supusă “controlului ulterior de către un organ judiciar de competență deplină care prezintă, garanțiile acestui articol”, și anume dacă vicii structurale sau procedurale identificate în cadrul procedurii sunt corectate în cadrul controlului ulterior exercitat de un organ judiciar cu competență deplină (a se vedeaHotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, § 132, precum și cauzele citate în aceasta). În speță, aceasta nu consideră necesar să se stabilească dacă procedura în fața CSM era conformă cu articolul 6 din convenție în lumina concluziilor la care s-a ajuns în continuare cu privire la respectarea de către Curtea Administrativă Supremă a cerințelor care decurg din această dispoziție și a amplorii controlului efectuat de High Court.

ii. Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional exercitat de Curtea Supremă Administrativă cu privire la deciziile CSM

87. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, pentru a aprecia dacă, într-o anumită cauză, instanțele naționale au efectuat un control al unui domeniu de aplicare suficient, Curtea trebuie să ia în considerare competența conferită instanței în cauză și elemente precum: (a) obiectul deciziei atacate, în special dacă se referă la un domeniu specific care necesită cunoștințe de specialitate sau dacă, și în ce măsură implică exercitarea puterii discreționare a administrației; (b) metoda utilizată pentru a ajunge la această decizie și, în special, garanțiile procedurale existente în cadrul procedurii în fața autorității administrative; și (c) conținutul litigiului, inclusiv căile de atac, atât cele dorite, cât și cele efectiv dezvoltate (a se vedea Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, § 179, Tsanova-Gecheva împotriva Bulgariei,nr.  43800/12,§98, 15 septembrie 2015, și Sigma Radio Television Ltd împotriva Ciprului,nr.  32181/04 și 35122/05, § 154,21 iulie 2011).

88. În speță, Curtea observă că Curtea Supremă Administrativă era competentă să examineze aspectele de fapt pe care le-a considerat relevante și calificarea juridică a actelor sau omisiunilor reclamantului drept abateri disciplinare (a se vedea punctele 16-17 și 26 de mai sus). Desigur, Înalta Curte nu a fost competentă să stabilească sancțiunea corespunzătoare, aspect care, deși nu poate fi considerat ca necesitând cunoștințe de specialitate, implică în mod incontestabil exercitarea puterii discreționare acordate CSM în materie disciplinară. În opinia Curții, o astfel de competență este justificată având în vedere rolul specific și extrem de important conferit acestei autorități prin Constituție pentru a asigura gestionarea autonomă a instituției judiciare, cu scopul de a garanta independența sistemului judiciar (a se vedea de asemenea, Hotărârea mutatis mutandis, Tsanova-Gecheva,citatăanterior, punctul 100). Cu toate acestea, Curtea Administrativă Supremă ar putea verifica dacă criteriile prevăzute de lege privind proporționalitatea sancțiunii fuseseră într-adevăr luate în considerare de CSM (a se vedea punctele 20 și 27 de mai sus; a se vedea de asemenea articolul 309 din Legea privind sistemul judiciar, punctul 38 de mai sus).

89. În acest sens, Curtea observă că decizia atacată a CSM a fost adoptată la sfârșitul unei proceduri care prezenta o serie de garanții procedurale. Normele privind desfășurarea procedurii au fost stabilite în detaliu în lege, iar respectarea acestora a fost supusă controlului instanței (a se vedea punctele 25, 38 și 42 de mai sus). De asemenea, High Court a răspuns principalelor argumente ale reclamantului, fără a-și declina competența. În cazul în care ar fi considerat întemeiate motivele invocate de reclamantă, această instanță avea competența de a anula decizia CSM și de a retrizia cauza aceluiași organism pentru o examinare ulterioară, ceea ce a făcut la un moment dat (a se vedea punctele 19 și 42 de mai sus).

90. Prin urmare, se pare că Curtea Administrativă Supremă s-a bucurat, în speță, de o instanță suficient de extinsă și că deficiențele procedurii în fața CSM invocate de reclamantă puteau fi corectate, dacă era necesar, în cadrul procedurii judiciare (a se vedea, prin comparație, Albert și Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, § 36, seria Anr. 58, Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, §§ 201 și 212214, Tsanova-Gecheva,citateanterior, §§ 93-94 și 99-102, și Peleki împotriva Greciei, nr.    69291/12,§59, 5 martie 2020).

iii. Cu privire la pretinsa lipsă de independență și imparțialitate a Curții Supreme Administrative

91. Curtea observă de la bun început că reclamantul nu pune sub semnul întrebării imparțialitatea subiectivă a judecătorilor Curții Supreme Administrative. Prin urmare, aceasta consideră că este necesar să se examineze obiecția din punctul de vedere al cerințelor de independență și de imparțialitate obiective și, în special, să se certifice dacă îndoielile reclamantei în această privință pot fi considerate justificate în mod obiectiv în speță.

92. Cu titlu introductiv, Curtea observă că Curtea Supremă Administrativă este cea mai înaltă instanță bulgară în materie administrativă, compusă exclusiv din judecători profesioniști și inamovibili, care beneficiază de garanții prevăzute de Constituție și de lege și sunt supuși unor cerințe de incompatibilitate de natură să le garanteze independența și imparțialitatea (a se vedea punctul 30 de mai sus). Aceasta observă, în continuare, că CSM a fost înființată și i s-au acordat competențe în conducerea instituției judiciare, a carierei și a disciplinei judecătorilor, pentru a garanta independența sistemului judiciar față de alte competențe (a se vedea punctul 32 de mai sus). Introducerea controlului jurisdicțional de către Curtea Supremă Administrativă urmărește, de asemenea, să asigure respectarea regulamentului de procedură de către CSM și legalitatea deciziilor sale.

93. În ceea ce privește competențele disciplinare ale CSM și posibilitatea ca judecătorii Curții Supreme Administrative să fie ei înșiși supuși unei proceduri disciplinare, Curtea reamintește că a statuat deja că faptul că judecătorii sunt supuși normelor de disciplină și de etică profesională nu este, în sine, suficient pentru a pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea acestora față de autoritatea responsabilă cu aplicarea acestui regim (Ramos Nunes de Carvalho e Sá,citată anterior, § 163, și Denisov,citată anterior, § 79).

94. Cu toate acestea, reamintește că a statuat că problema respectării garanțiilor de independență și de imparțialitate ale unei instanțe poate apărea atunci când organizarea și funcționarea organismului disciplinar a cărui decizie este supusă controlului jurisdicțional relevă deficiențe grave de natură structurală sau aparențe de părtinire(Ramos Nunes de Carvalho e Sá, citată mai sus, §§ 158-159, și Denisov,citată mai sus, § 79). În Hotărârea Oleksandr Volkov și Denisov (citată anterior), constatarea unor deficiențe atât de grave în ceea ce privește componența și procedura urmate de Înaltul Consiliu Judiciar al Ucrainei, care nu a putut fi remediată în cadrul procedurii de control jurisdicțional, precum și competențele extinse de care dispunea acest organism au condus la concluzia că Tribunalul Administrativ Superior ucrainean nu dispunea de garanții suficiente. independență și imparțialitate. În Hotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá (§ 158), Curtea a subliniat totuși că considerațiile expuse în Hotărârea Oleksandr Volkov ar trebui considerate drept critici întemeiate pe circumstanțele cauzei și aplicabile într-un sistem cu deficiențe structurale grave sau cu aparență de părtinire în cadrul organului disciplinar al sistemului judiciar,  așa cum s-a întâmplat în contextul ucrainean la momentul faptelor, și nu la o concluzie de importanță generală.

95. În speță, trebuie arătat că reclamantul nu a invocat în cererea sa inițială astfel de deficiențe structurale în componența CSM și că criticile pe care le-a invocat ulterior în această privință au fost respinse în timp util (a se vedea punctul 53 de mai sus). Pe de altă parte, aceasta nu se referă la aparența unei părtinințe personale din partea anumitor membri ai CSM, care ar putea pune sub semnul întrebării independența și imparțialitatea Curții Supreme Administrative, care este responsabilă cu revizuirea actelor acestui organism, în sensul jurisprudenței citate anterior (a se vedea în special Hotărârea Denisov,§ 79, Ramos Nunes de Carvalho e Sá, §§ 159-160, și Oleksandr Volkov,§§ 110-117 și 130, toate citate mai sus).

96. Curtea constată, de asemenea, lipsa unor dovezi concrete privind lipsa de imparțialitate din partea judecătorilor Curții Supreme Administrative, cum ar fi faptul că procedurile disciplinare sau procedurile penale sunt pendinte împotriva unuia dintre membrii organelor de judecată care au examinat căile de atac ale reclamantului. În general, nu are dovezi care să demonstreze că CSM a inițiat proceduri abuzive împotriva judecătorilor Curții Supreme Administrative în circumstanțe de natură să pună sub semnul întrebării independența acestora. Aceasta observă în special că exemplul de procedură al reclamantului pe care îl consideră abuziv [a se vedea punctul 58 de mai sus litera (d)] se referă la efectuarea unui control efectuat de CSM Inspectorate în urma unui raport și a unor publicații în presă cu privire la existența unui conflict de interese, la faptul că judecătorii în cauză nu erau judecători ai Curții Administrative Supreme și că controlul efectuat nu a condus la urmărirea penală. Disciplinare.

97. În ceea ce privește competențele CSM în ceea ce privește promovarea și cariera judecătorilor, Curtea observă că judecătorii Curții Supreme Administrative au atins un nivel ridicat în cariera lor și nu urmăresc, în principiu, promovarea sau detașarea într-o altă jurisdicție. În ceea ce privește prerogativele CSM în materie bugetară, aceasta observă că acestea constau în elaborarea unui proiect de buget pentru justiție și în stabilirea nivelului de remunerare a judecătorilor în general și nu a fiecărui judecător în parte (a se vedea punctul 31 de mai sus). Având în vedere aceste considerații și în lipsa unor elemente de probă suficiente care să atingă că prerogativele în cauză au fost utilizate pentru a influența un anumit judecător, aceasta nu consideră că competențele CSM sus-menționate sunt în măsură să pună sub semnul întrebării independența și imparțialitatea judecătorilor Curții Administrative Supreme în speță.

98. Același lucru este valabil și pentru faptul că președintele Curții Supreme Administrative este membru al CSM. În această privință, Tribunalul observă că președintele Înaltei Curți nu a luat parte la completurile de judecată care s-au pronunțat în cauza reclamantului. În ceea ce privește competențele sale în materie disciplinară, și anume competența de a propune inițierea unei proceduri sau de a impune un avertisment sau o mustrare pentru abateri mai puțin grave (a se vedea punctul 38 de mai sus) sau în materie administrativă – cum ar fi numirea celor doi președinți de secție, furnizarea de judecători ai instanțelor administrative curții administrative supreme administrative sau pregătirea unui proiect de repartizare a judecătorilor între secții – aceasta consideră că aceasta din urmă consideră că aceasta din urmă nu sunt suficiente pentru a justifica temerile reclamantului, în absența dovezilor că judecătorii care s-au pronunțat în cauza sa au acționat la instrucțiunile președintelui Curții sau au dat dovadă de părtinire în alt mod.

99. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reținerile reclamantului nu pot fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv și nu constată lipsa de independență și imparțialitate la nivelul Curții Supreme Administrative. Rezultă că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 din Convenție în această privință.

iv. Celelalte aspecte ale echității procedurale

100. Reclamantul contestă concluziile la care a ajuns Curtea Supremă Administrativă în Hotărârea sa din 14 iulie 2011, pe care o consideră, în anumite privințe, în contradicție flagrantă cu hotărârea pronunțată anterior de un alt complet al acestei instanțe la 16 iulie 2010. A doua hotărâre a statuat că scutirea nejustificată de la plata taxei judiciare ar putea constitui o abatere disciplinară. Curtea reamintește de la bun început că nu îi revine, în principiu, sarcina de a interpreta legislația națională, întrucât rolul său se limitează la verificarea compatibilității cu convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Prin urmare, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, aceasta nu are competența de a contesta interpretarea legislației interne de către aceste instanțe (a se vedea, printre altele, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei [GC], nr. 13279/05,§§ 49-50, 20 octombrie 2011). Aceasta nu este situația după o lectură atentă a Hotărârii din 14 iulie 2011. Completul de cinci judecători și-a explicat schimbarea de criteriu cu privire la acest aspect specific, afirmând că, în temeiul dreptului intern, CSM nu era obligată să respecte motivele primei hotărâri și că aceasta din urmă nu conținea nicio directivă privind interpretarea legii pe care CSM trebuia să o urmeze în temeiul articolului 173 din Codul de procedură administrativă (a se vedea punctele 25 și 42 de mai sus).

101. Curtea a recunoscut, de asemenea, că posibilitatea unor diferențe de jurisprudență este inerentă oricărui sistem judiciar și că astfel de divergențe pot apărea și în cadrul aceleiași instanțe. De asemenea, acest lucru nu poate fi considerat în sine contrar Convenției (a se vedeaNejdet Șahin și Perihan Șahin,citate mai sus, § 51, și Paro-Catolica Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României [GC], nr. 76943/11,§116, 29 noiembrie 2016). Pe de altă parte, o încălcare a securității juridice are loc în prezența unor “divergențe profunde și persistente” în jurisprudența națională. Într-o astfel de cauză, Curtea trebuie să verifice dacă legislația internă prevede mecanisme de eliminare a acestor inconsecvențe, dacă aceste mecanisme au fost aplicate și care au fost, dacă este cazul, efectele aplicării lor (a se vedeaNejdet Șahin și Perihan Șahin,citate anterior, §§ 52-57, precum și trimiterile la jurisprudența citată, precum și paro-catolica greco-catolică Lupeni șialții,  citată mai sus, § 116).

102. În ceea ce privește prezenta cauză, este adevărat că Hotărârea din 16 iulie 2010, care a anulat prima decizie a CSM și a trimis cauza spre rejudecată acestui organ pentru o nouă hotărâre, a statuat că decizia de a scuti o persoană de la plata taxei judiciare se încadrează în activitatea judiciară a instanței și nu putea, prin urmare, constituie abatere disciplinară. În al contrar, Hotărârea din 14 iulie 2011, care s-a pronunțat definitiv cu privire la răspunderea disciplinară a reclamantului, a statuat că aceeași decizie avea un caracter disciplinar (a se vedea punctele 16 și 26 de mai sus). Chiar dacă Curtea este în măsură să constate o contradicție formală cu privire la acest aspect, elementele de probă prezentate de reclamantă nu susțin totuși concluzia potrivit căreia există “divergențe profunde și persistente” în jurisprudența Curții Administrative Supreme, în sensul jurisprudenței Curții. Dimpotrivă, din înscrisurile prezentate reiese că Curtea Supremă Administrativă a calificat anterior același comportament drept abatere disciplinară printr-o hotărâre din 8 aprilie 2010 privind o procedură disciplinară împotriva unui alt judecător (a se vedea punctul 20 de mai sus). Pe de altă parte, această hotărâre a fost invocată în cursul dezbaterilor din prezenta procedură (a se vedea punctele 20 și 24 de mai sus), iar părților li s-a oferit posibilitatea de a-și prezenta argumentele respective.

103. Pe de altă parte, Curtea observă că Hotărârea din 16 iulie 2010 nu a decis în mod definitiv fondul cauzei, ci doar a anulat decizia CSM și i-a trimis cauza spre rejudecat pentru o examinare ulterioară, astfel încât procedura privind răspunderea disciplinară a reclamantului a rămas pendinte după hotărârea din 16 iulie 2010. Prin urmare, această din urmă hotărâre nu avea autoritate de lucru judecat, întrucât nu pusese capăt contestării reclamantei.

104. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că, în speță, nu a existat nicio încălcare a principiului securității juridice și, în consecință, a caracterului echitabil al procedurii judiciare.

105. Pe de altă parte, reclamanta susține că Curtea Supremă Administrativă a luat în considerare, în Hotărârea sa din 14 iulie 2011, fapte noi, și anume cele referitoare la scutirea de impozit jurisdicțional, care nu erau reglementate de decizia atacată a CSM din 16 septembrie 2010. Curtea reamintește în această privință că principiul contradictorialității impune ca instanțele să nu își întemeieze deciziile pe chestiuni de fapt sau de drept care nu au fost discutate în cursul procedurii și care dau litigiului o întorsătură pe care nici măcar o parte diligentă nu ar fi putut să o anticipeze (Vegotex International S.A.c. Belgia,  49812/09,§ 88, 10 noiembrie 2020, și Čepek împotriva Republicii Cehe,Nr. 9815/10, § 48, 5 septembrie 2013).   În speță, aceasta observă că, deși conținutul deliberărilor CSM din 16 septembrie 2010 ar putea lăsa loc îndoielilor cu privire la faptul că acest organism a luat în considerare faptele referitoare la scutirea de la plata taxei judiciare dispuse de Y de la plata taxei judiciare dispuse de reclamantă (a se vedea punctul 20 de mai sus),  din propriul recurs al reclamantului reiese că acesta a considerat că aceste fapte fuseseră într-adevăr luate în considerare de CSM (a se vedea punctul 22 de mai sus). Prin urmare, se pare că faptele în cauză au fost incluse în procedură și că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a-și prezenta argumentele cu privire la acest subiect (a se vedea prin comparație, Vegotex International S.A.,citatăanterior, §§ 93-97 și Prikyan și Angelova împotriva Bulgariei, nr.     44624/98,§§ 46-52, 16 februarie 2006). Rezultă că nici articolul 6 nu a fost încălcat cu privire la acest aspect.

c) Concluzie

106. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea concluzionează că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 în prezenta cauză.

ii. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

107. Invocând articolele 8 și 13 din Convenție, reclamantul a susținut că concedierea sa i-a încălcat în mod nejustificat dreptul la respectarea vieții sale private, în special a reputației și a onoarei sale. Curtea consideră că această critică ar trebui examinată numai din punctul de vedere al articolului 8 din Convenție, care are următorul cuprins:

“(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (…).

(2) Poate exista o ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept numai în măsura în care o astfel de ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor,  protecția sănătății sau a moralei sau protecția drepturilor și libertăților altora. »

Admisibilitate

1.Cu privire la obiecțiile formulate de Guvern

a) Argumentele părților

i. Guvernul

108. Guvernul a contestat aplicabilitatea articolului 8 din Convenție în prezenta cauză în lumina criteriilor stabilite de Curte în Hotărârea Denisov (citată anterior). Aceasta susține, mai întâi, că concedierea reclamantului nu a fost motivată de considerații referitoare la viața sa privată. În ceea ce privește consecințele acestei măsuri, acesta a arătat că, potrivit jurisprudenței Tribunalului, o astfel de măsură nu implica în mod automat aplicabilitatea articolului 8 și că reclamantul trebuie să dovedească faptul că repercusiunile asupra vieții sale private și asupra reputației sale atinseseră un anumit prag de gravitate. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, reclamanta nu a făcut decât afirmații generale și nesusținute în formularul de cerere și nu a invocat astfel de argumente în cadrul procedurii interne, chiar dacă numai în esență. Prin urmare, Guvernul a considerat că plângerea este inadmisibilă pentru motivele de incompatibilitate ratione materiae sau, alternativ, de nee epuizare a căilor de atac interne.

109. În măsura în care, în observațiile lor din 9 ianuarie 2020, reclamantul face trimitere la repercusiunile concrete ale măsurii de revocare, Guvernul susține că aceste afirmații au fost prezentate după expirarea termenului de șase luni și că, în orice caz, nu au fost invocate în fața instanțelor naționale astfel încât să epuizeze căile de atac interne.

ii. Cu privire la reclamant

110. În replică, reclamantul susține că articolul 8 este aplicabil în lumina criteriilor stabilite în favoarea lui Denisov. În urma abordării bazate pe consecințele măsurii contestate, acesta susține că a fost demis din funcția de judecător și nu numai din funcția de președinte al instanței, ceea ce aduce situația sa mai aproape de cea a lui Oleksandr Volkov decât cea a lui Denisov. În susținerea tezei sale, el a făcut două declarații făcute în fața unui notar, provenind de la el și de la partenerul său, potrivit cărora concedierea sa și deteriorarea reputației sale i-au provocat un stres considerabil lui și rudelor sale.

111. În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, reclamantul explică faptul că a susținut în fața instanțelor naționale că nu a comis o abatere disciplinară și că, în aceste condiții, nu ar fi fost realist să se sublinieze consecințele eventualei sale concedieri. Cu toate acestea, el consideră că, contestând realitatea faptelor de care a fost acuzat și proporționalitatea sancțiunii revocării, a denunțat implicit consecințele prejudiciare ale acestei sancțiuni asupra vieții sale private.

(b) Aprecierea Curții

112. Curtea reamintește că criteriile care trebuie luate în considerare pentru a stabili dacă articolul 8 din convenție se aplică unui litigiu profesional au fost stabilite la Denisov (citat mai sus, §§ 92-117). Aceasta se referă de asemenea la principiile enunțate în Hotărârea Ramos Nunes de Carvalho e Sá (citată anterior, §§ 99-101) privind aplicarea normei de șase luni prevăzută la articolul 35 § 1 din convenție, în special în cazul în care un reclamant a făcut noi afirmații după depunerea cererii sale, precum și la cele amintite în Hotărârea Vučković și alții (citată anterior, §§ 69-77) cu privire la regula epuizării căilor de atac.

113. Revenind la situația de fapt din speță, Curtea observă că, în cererea sa inițială, reclamantul s-a plâns în principal de consecințele concedierii sale asupra reputației sale profesionale, având în vedere în special acoperirea în presă a cauzei. În observațiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, acesta și-a concretizat afirmațiile și a susținut că măsura în cauză a avut repercusiuni grave asupra sa și a rudelor sale. În cadrul procedurii în fața instanțelor naționale, acesta a solicitat suspendarea executării ordinului de revocare, referindu-se la lipsa sa de muncă și de venituri, și a introdus, de asemenea, o acțiune de defăimare împotriva unui ziar (a se vedea punctele 13 și 29 de mai sus). Având în vedere obiecțiile de inadmisibilitate invocate de guvern și criteriile prevăzute în jurisprudența acestora, se pune întrebarea dacă, pe de o parte, elementele de probă prezentate de reclamant și invocate în fața instanțelor naționale sunt suficiente pentru a considera că consecințele revocării sale au atins pragul de gravitate necesar pentru a face aplicabil articolul 8 din convenție (a se vedea, în special, Denisov,citat mai sus, §§ 114 și 122) și, pe de altă parte, dacă au fost respectate condiția epuizării căilor de atac și termenul de șase luni menționat la articolul 35 § 1 din convenție. Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la aceste întrebări în măsura în care consideră că, chiar dacă admite că articolul 8 este aplicabil și că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 35 § 1 în prezenta cauză, plângerea este, în orice caz, vădit nefondată pentru motivele expuse în continuare.

b. Cu privire la fondul plângerii

a) Argumentele părților

112. Guvernul a susținut că concedierea disciplinară a reclamantului avea un temei juridic suficient de clar și previzibil în dreptul intern și că urmărește obiectivul legitim de a asigura integritatea justiției și de a menține încrederea publicului în instituția judiciară. Aceasta consideră că concedierea reclamantului a fost proporțională cu obiectivul urmărit, având în vedere normele de conduită mai stricte aplicabile judecătorilor, care trebuie să demonstreze o integritate morală ridicată, precum și garanțiile procedurale de care este înconjurată adoptarea unei astfel de măsuri în dreptul intern. În ceea ce privește, pe de altă parte, acoperirea mediatică a cauzei, aceasta consideră că aceasta este dincolo de responsabilitatea autorităților publice și reamintește că acoperirea mediatică a cauzei precede procedura disciplinară împotriva reclamantului, întrucât publicațiile mass-media se aflau chiar la originea prezentei proceduri.

113. Reclamantul consideră că ingerința în dreptul său la respectarea vieții sale private nu a fost prevăzută de o lege suficient de clară și previzibilă și că, în orice caz, aceasta a fost disproporționată. Pentru motivele expuse la articolul 6, aceasta consideră că nu a beneficiat de garanții procedurale suficiente și de o cale de atac eficientă în ceea ce privește această critică.

(b) Aprecierea Curții

114. Presupunând că articolul 8 din Convenție este aplicabil în speță (a se vedea punctul 113 de mai sus), Curtea consideră că concedierea disciplinară a reclamantului ar constitui o ingerință în dreptul său la respectarea vieții sale private. O astfel de ingerință poate fi justificată în temeiul articolului 8 § 2 numai dacă este prevăzută de lege, vizează unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate la alineatul respectiv și este necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acestui scop sau a unor obiective.

117. Curtea reamintește că cuvintele “prevăzute de lege” de la articolul 8 § 2 nu numai că impun ca măsura reproșată să aibă un temei în dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii în cauză: acestea impun ca aceasta să fie accesibilă persoanei în cauză, care, în plus, trebuie să poată prevedea consecințele sale, și compatibilitatea sa cu statul de drept (a se vedea, printre altele, Pișkin împotriva Turciei, nr.  33399/18,§ 206, 15 decembrie 2020). În ceea ce privește normele disciplinare, aceasta a admis deja că formularea în termeni generali nu afectează în sine previzibilitatea legii, în special în cazul în care măsurile luate pot face obiectul controlului instanțelor naționale, care sunt responsabile de aplicarea normei în cauză în cazuri individuale prin asigurarea unei interpretări coerente și previzibile în mod rezonabil (Pișkin,  citată anterior, §§ 207-209, a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, Perinçek împotriva Elveției [GC], nr.   27510/08,§§ 131-135, CEDO 2015 (extrase), precum și trimiterile la jurisprudența conținută în aceasta și, a contrario,   Oleksandr Volkov, citată anterior, § 184). În ceea ce privește prezenta cauză, Tribunalul observă că sancțiunile aplicate reclamantului aveau un temei juridic în Legea privind sistemul judiciar și analizează, având în vedere modul de redactare a articolului 307 alineatele (3) alineatele (4) și (5), care priveau acțiuni “care aducea atingere prestigiului instituției judiciare”, precum și “încălcări ale altor obligații profesionale”,  că reclamantul ar fi putut prevedea în mod rezonabil că faptele de care a fost acuzat în cadrul procedurii disciplinare vor fi considerate abateri disciplinare în sensul acestei dispoziții.

118. Curtea admite, de asemenea, că concedierea disciplinară a reclamantului a avut ca scop, astfel cum a susținut Guvernul, să garanteze integritatea justiției și să păstreze încrederea publicului în instituția judiciară și, prin urmare, poate fi considerată ca urmărind obiectivul, prevăzut la articolul 8 § 2, de a asigura apărarea ordinii.

118. Pentru a stabili dacă măsura în cauză era “necesară într-o societate democratică”, este necesar să se examineze cauza în ansamblul său și să se examineze dacă motivele invocate pentru a o justifica erau relevante și suficiente și dacă această măsură era proporțională cu scopurile legitime urmărite. În această privință, Trebuie reamintește că revine autorităților naționale sarcina de a stabili necesitatea ingerinței și că statele contractante păstrează, în cadrul acestei aprecieri, o marjă de apreciere care depinde de natura activităților în cauză și de obiectivul urmărit de restricții. Cu toate acestea, este de competența Curții să constate dacă deciziile lor sunt compatibile cu dispozițiile Convenției(a se vedea Özpınar împotriva Turciei, nr.   20999/04,§ 68, 19 octombrie 2010, și Pișkin,citată anterior, § 215). Garanțiile procedurale de care dispune individul sunt deosebit de importante pentru a stabili dacă statul pârât a rămas în marja sa de apreciere. În special, trebuie să se examineze dacă procesul decizional care a condus la măsuri de ingerință a fost echitabil și de natură să respecte interesele garantate particularului prin articolul 8 și dacă persoana în cauză a beneficiat de un control jurisdicțional adecvat (a se vedeaHotărârea Pișkin,citată anterior, § 216). Aceasta trebuie să își îndeplinească aprecierea fără a pierde din vedere funcțiile deținute de reclamant.

119. Curtea observă că, în speță, reclamantul a fost demis pentru motivul că a încălcat mai multe norme și obligații referitoare la atribuțiile sale de judecător și de președinte al unei instanțe. Aceasta arată că reclamantul a putut beneficia de asistența unui avocat și că a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în apărare atât în fața CSM, în cursul procedurii disciplinare, cât și în fața Curții Supreme Administrative, în cadrul controlului jurisdicțional al deciziilor CSM. Curtea Administrativă Supremă a examinat motivele pe care le-a invocat cu privire la respectarea normelor procedurale și de fond de drept intern referitoare la legalitatea deciziei CSM și a emis decizii motivate în mod corespunzător, ale căror concluzii nu par a fi afectate de arbitrariu (a se vedea analiza Curții în temeiul articolului 6 din Convenție de la punctele 87-106 de mai sus). În special, în ceea ce privește proporționalitatea sancțiunii aplicate, autoritățile naționale și-au justificat decizia printr-o apreciere a gravității abaterii săvârșite de reclamant, și anume, pe de o parte, consecințele prejudiciatoare asupra prestigiului sistemului judiciar, având în vedere suspiciunile de corupție stârnite de dezvăluirile din presă și, pe de altă parte, nerespectarea prelungită de către reclamant a obligațiilor care îi revin în calitate de președinte al instanței în ceea ce privește repartizarea cauzelor (a se vedea punctele 9, 11, 20 și 26 de mai sus).

120. Având în vedere aceste observații, Tribunalul consideră că reclamantul dispunea de garanții procedurale adecvate și că, având în vedere marja de apreciere de care se bucurau autoritățile naționale într-un astfel de domeniu, sancțiunea disciplinară care i-a fost aplicată era justificată de motive relevante și suficiente și era proporțională cu abaterea profesională constatată, astfel încât să nu constituie o ingerință disproporționată în dreptul său la respectarea vieții sale private.

121. Curtea concluzionează din cele de mai sus că plângerea reclamantului este vădit neîntemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și 4 din convenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declararea inadmisibilității plângerii în temeiul articolului 8 din convenție și a plângerii întemeiate pe articolul 6 din Convenție, întemeiată pe lipsa de independență și de imparțialitate a CSM din cauza componenței sale;
2. Declararea plângerii în temeiul articolului 6 din convenție ca admisibilă în celelalte aspecte ale sale;
3. Consideră că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 din Convenție.

Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 octombrie 2021, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

Andrea Tamietti                Tim Eicke

Președinte                           grefier

Comments

comentarii