Acasă » JURIDICE-LEGISLAȚIE » CCR: Legiuitorul trebuie să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară

CCR: Legiuitorul trebuie să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară

Curtea Constituțonală a Românei (CCR) a motivat decizia prin care a declarat neconstituționale anumite prevederi din proiectul de modificare a legii 303/2004 privind Statutul magistaților. Cu privire la articolul care reglementează mult discutata răspundere a magistraților, CCR arată că legiuitorul trebuie să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară.

”Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art.I pct.152 [cu referire la art.96 alin.(3), (4), (7), alin.(8) teza întâi şi alin.(11) teza întâi] din lege, Curtea observă că definiţia erorii judiciare prevăzută la art.96 alin.(3) şi (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în par.216 şi 217 ale Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, însă, este de observat că, deşi preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligaţia de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabileşte criterii/ exigenţe/ valenţe de natură constituţională în funcţie de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă, nu are ea însăşi misiunea de a formula texte de lege, această competenţă revenind, în exclusivitate, legiuitorului.

Curtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curții Constituționale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/ împrejurărilor/ situațiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare şi univoce, până la urmă, instanţelor judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipseşte claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc va deveni lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice.

Curtea a subliniat că eroarea judiciară „aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se ţină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale” [par.217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art.538 şi 539 din Codul de procedură penală indică aceste situaţii în mod clar şi fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situaţii pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare şi individualizare legală ar da coerenţă instituţiei răspunderii magistratului.

Curtea mai reţine că legea este adoptată pentru a fi aplicată şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară.

Referirile din forma propusă pentru art.96 alin.(4) din Legea nr.303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil şi Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaşte care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/ libertăţilor persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii lucrului judecat şi, implicit, securităţii raporturilor juridice element component al securităţii juridice prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie.

Curtea constată că legiuitorul are competența constituțională de a identifica și normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noțiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiții, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputînd viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacțională a art.96 alin.(4) din Legea nr.303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit gravă de la exigențele legii, însoțită de o anumită gravitate/ intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență pentru a-și recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, așadar, una subsidiară și indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului.

Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanţiere, precizie şi detaliere menţionate la paragrafele precedente, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privinţa art.I pct.152 [cu referire la art.96 alin.(3) şi (4)], legiuitorul nu a respectat art.1 alin.(5) şi art.147 alin.(2) din Constituţie.”

Descarcă aici decizia CCR

Vezi și

Răspunderea magistraților după reexaminarea legii de modificare a legii 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

 

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina