Acasă » JURIDICE-LEGISLAȚIE » CCR explică de ce schimbarea încadrării juridice trebuie pronunțată prin hotărâre anterior de soluționarea fondului cauzei

CCR explică de ce schimbarea încadrării juridice trebuie pronunțată prin hotărâre anterior de soluționarea fondului cauzei

Judecătoriii Curții Consituționalea României în motivarea Deciziei nr.250/2019 de ce schimbarea încadrării juridice a faptei trebuie pronunțată prin hotărâre separată, anterior de soluționarea fondului cauzei.

Prin Decizia nr.250 din 16 pairlie 2019, CCT a hotărât că ”dispozițiile art.377 alin.(4) teza întâi și art.386 alin.(1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei.”

Între timp, Decizia a fost redactată și publicată în Monitorul Oficial. Mai jos aveți un extras relevant:

”Curtea constată că punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art.386 alin.(1) din Codul de procedură penală, are semnificația unei „simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii”, astfel cum a reținut instanța europeană în jurisprudența precitată, insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atari proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Însă, respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art.386 alin.(1) din Codul de procedură penală, în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal.

Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanțial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului și limitelor pedepsei aplicabile, cât și în plan procesual penal, din perspectiva menținerii și luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenței instanței de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecințe cu privire la toate aceste aspecte, instanța fiind obligată, față de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecință, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenței juridice a inculpatului ori să-și decline competența în favoarea instanței superioare, dacă infracțiunea este de competența materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuție din oficiu ori potrivit cererii părților sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menționate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reține că echitatea procedurii impune ca soluționarea cauzei să se facă de către o instanță competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistența este obligatorie, în raport cu „acuzația penală” ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar și în situația în care instanța de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecințele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunțând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanța de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin.(1) din Constituție, și îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art.6 paragrafele 1 și 3 lit.a) din Convenție și art.21 alin.(3) din Legea fundamentală.

42. În aceste condiții, Curtea constată că numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete.

Alăturat celor constatate, Curtea reține că noua lege procesual penală prevede, cu titlu de noutate, în art.386 alin. (2), că dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Potrivit art.420 alin.(11) din Codul de procedură penală, textul de lege criticat este incident și în apel. De pildă, în ipoteza în care instanța constată că într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală și de judecată până la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru o infracțiune pentru care, potrivit noilor dispoziții, este necesară plângerea prealabilă — în speță, gestiunea frauduloasă în variantele calificate prevăzute de art.242 alin.(2) și (3) din Codul penal, alte exemple fiind violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art.224 alin.(2) din Codul penal, și tulburarea de posesie, prevăzută de art.256 din același Cod — instanța de fond sau de apel trebuie să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă, dispunând încetarea procesului penal în cazul în care persoana vătămată renunță la formularea respectivei plângeri (în acest sens Decizia nr.187 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.420 din 12 iunie 2015, paragrafele 21—23). Curtea constată că din normele procesual penale ale art.386 alin.(2) rezultă fără echivoc posibilitatea instanței de a schimba mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, ulterior, de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înțelege să facă plângere pentru infracțiunea respectivă și, după caz, să continue cercetarea judecătorească sau să dispună încetarea procesului penal.

De asemenea Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluția susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunțarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluționarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art.386 alin.(1) din Codul de procedură penală cu dispozițiile art.387 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanță a chestiunilor incidente, Curtea reține că, potrivit voinței legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu privește soluționarea nemijlocită a cauzei.

Or, „simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunțată în Cauza Morel împotriva Franței). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluționării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, și dispozițiile art.386 alin.(2) din Codul de procedură penală, privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în fața instanței, în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

De altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în Decizia nr.I din 16 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art.47 alin. 2 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunțată înainte de soluționarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, a reținut că „ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n. prin încheiere] într-o altă infracțiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziția adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecății ori să înceteze procesul penal”. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecății în fond, ar însemna să se renunțe la principiul continuității judecătorului și la garanțiile procesuale cu rol esențial în aflarea adevărului și asigurarea justei soluționări a cauzei, în condițiile în care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art.6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunțată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60 și 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovšek and Božičnik împotriva Sloveniei, paragraful 43).

De asemenea, în Decizia nr.I din 16 ianuarie 2006, precitată, instanța supremă a mai reținut că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată de judecător înainte de soluționarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăși, exprimarea părerii sale cu privire la soluția ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că „Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanței, prin încheiere pronunțată înainte de soluționarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată”. Ținând cont că dispozițiile art.386 din Codul de procedură penală în vigoare își au corespondent în cele ale art.286 alin.2 și art.334 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere prevederile art.4741 din Codul de procedură penală, rațiunile care au justificat pronunțarea Deciziei nr.I din 16 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secțiile Unite se mențin și în prezent.

În același fel și Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr.124 din 1 martie 2005, precitată, că „susținerea autorului excepției, în sensul că dispozițiile art.334 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] aduc atingere independenței și imparțialității instanței de judecată, este de asemenea neîntemeiată. Se constată că prevederile legale criticate nu numai că nu îngrădesc independența și imparțialitatea instanței, ci, dimpotrivă, acestea sunt expresia principiului consacrat de art.124 alin.(3) din Constituție, conform căruia «Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii». […] Sub acest aspect, imparțialitatea judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părți sau a procurorului, conform procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, întrucât orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor existente în cauză. Cu acest prilej, instanța nu își exprimă părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în cauză, așa cum pretinde autorul excepției, ci face aplicarea principiilor procesual penale, în special a principiului aflării adevărului. Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai pentru a se asigura o soluționare corectă a cauzei, în cadrul unui proces echitabil”.

În concluzie, Curtea constată că, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat — art.386 alin.(1) din Codul de procedură penală — conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns