fbpx

CCR despre ,,lipsa nejustificată” a avocatului de la cauză și aplicarea amenzii judiciare

CCR: ,, Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare.”

Decizia nr. 20/2021 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 473 din 6 mai 2021, CCR a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate prin care s-au criticat dispozițiile referitoare la amenda judiciară aplicată avocatului pentru lipsa nejustificată de la termen.

Redăm decizia CCR:

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (1) – (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca în Dosarul nr. 3.182/104/2015/a20 al Tribunalului Olt – Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 619D/2018.

2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt a trimis la dosarul cauzei un punct de vedere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.

3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 353 din 11 mai 2017, Decizia nr. 675 din 6 noiembrie 2018 şi Decizia nr. 561 din 26 septembrie 2019.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 18 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.182/104/2015/a20, Tribunalul Olt – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (1) – (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de anulare a unei amenzi judiciare promovate de autorul excepţiei.

5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la prevederile art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea încalcă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, precum şi prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât legiuitorul nu a prevăzut niciun criteriu conform căruia să poată fi apreciat caracterul nejustificat al lipsei avocatului de la procedura de soluţionare a cauzei. Este invocată starea de fapt din cauza în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, arătându-se că autorul excepţiei a lipsit de la un termen întrucât, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, a asigurat apărarea altor doi inculpaţi la o instanţă superioară; cu toate că, pentru acest motiv, a formulat cerere de amânare a cauzei, a fost amendat de către instanţa de judecată. Se susţine că inexistenţa unei definiţii legale a sintagmei “lipsa nejustificată” face ca prevederile art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală să fie lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate şi permite organelor judiciare să extindă, în mod arbitrar, sfera sa de aplicare.

6. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 284 din Codul de procedură penală, în mod similar criticilor formulate cu privire la art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, se susţine că legiuitorul nu a prevăzut criteriile legale conform cărora poate fi apreciată lipsa “justificată” a avocatului de la procedurile judiciare. Se susţine că sintagma “când se consideră justificată” din cuprinsul alin. (3) al art. 284 din Codul de procedură penală lipseşte prevederile legale de claritate, precizie şi previzibilitate, care, pentru acest motiv, contravin principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, precum şi prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. Se susţine, totodată, că legiuitorul nu a reglementat o veritabilă cale de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară, evitând să utilizeze termeni specifici precum “contestaţie”, “plângere” sau “acţiune în anulare”, prevăzând doar că în ipoteza analizată poate fi formulată o cerere, care este soluţionată, conform art. 284 alin. (2) din Codul de procedură penală, printr-o încheiere definitivă. Se susţine că, în lipsa reglementării unei căi de atac împotriva încheierii anterior arătate, prevederile art. 284 din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil şi principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală. Se susţine de asemenea că prevederile art. 284 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt discriminatorii, întrucât lasă la aprecierea discreţionară a instanţei anularea sau reducerea amenzii, atunci când persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia.

7. Tribunalul Olt – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la art. 284 alin. (1) – (3) şi (5) din Codul de procedură penală se susţine că legiuitorul poate stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva încheierilor şi a hotărârilor judecătoreşti, fără ca prin această posibilitate să fie încălcate prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. În privinţa dispoziţiilor art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 353 din 11 mai 2017.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 alin. (1) – (5) din Codul de procedură penală. Din analiza dispoziţiilor legale criticate Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 283 alin. (3) şi art. 284 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

– Art. 283 alin. (3): “Lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Baroul de avocaţi este informat cu privire la amendarea unui membru al baroului.”;

– Art. 284: “(1) Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere.

(2) Persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare.

(3) Dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii.

(4) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere.

(5) Cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere.”

12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) cu privire la statul român, ale art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv.

13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală au mai constituit obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţată, în acest sens, Decizia nr. 561 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 10 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate.

14. Prin decizia mai sus invocată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

15. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 283 din Codul de procedură penală prevăd structura de bază a conţinutului abaterilor judiciare (respectiv fapta persoanei care, fiind obligată printr-o dispoziţie a legii procesual penale sau a unei legi speciale să îndeplinească o anumită activitate procesuală ori să se abţină de la îndeplinirea unei activităţi contrare acesteia, cu ştiinţă, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege), iar acest conţinut se poate completa cu alte norme procesuale. Prin urmare, prevederile art. 283 din Codul de procedură penală au caracter de norme generale, care se întregesc prin alte norme procedurale. Astfel, legiuitorul a identificat o serie de cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor procesuale sau de îndeplinire a lor cu nerespectarea exigenţelor legale, între care se regăseşte art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală referitor la lipsa nejustificată a avocatului ales sau numit din oficiu, fără a asigura substituirea, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea.

16. Cât priveşte această abatere judiciară, Curtea a constatat că legiuitorul a urmărit să sancţioneze comportamentul abuziv al apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Mai mult, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, “Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie abatere disciplinară.”

17. Curtea a constatat că, în procesul penal, neîndeplinirea acestei obligaţii are consecinţe atât asupra situaţiei părţii sau persoanei reprezentate, cât şi asupra procesului penal în ansamblu, cu precădere în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 şi art. 93 alin. (4) din Codul de procedură penală. Din această perspectivă este evident că nu există nicio diferenţă cu privire la faptul că avocatul care lipseşte nejustificat este ales sau numit din oficiu.

18. Potrivit art. 88 alin. (3) din Codul de procedură penală, avocatul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali. De aceea, în cazul în care se află în imposibilitate temporară de a-şi onora mandatul, avocatul este obligat să ia măsuri pentru substituirea sa la termenul la care lipseşte.

19. De asemenea, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut, pe lângă posibilitatea răspunderii disciplinare a avocatului, sancţionarea avocatului care nu şi-a îndeplinit obligaţia profesională prin aplicarea unei amenzi judiciare. Împrejurarea că avocatul nu a obţinut acordul clientului pentru posibilitatea substituirii nu echivalează cu absenţa justificată, deoarece raporturile contractuale dintre avocat şi client nu pot duce la paralizarea procedurilor judiciare. Drept urmare, simpla imposibilitate justificată de prezentare nu este suficientă pentru înlăturarea abaterii (cum ar fi faptul că avocatul în cauză trebuie să fie prezent în faţa altei instanţe), întrucât avocatul trebuie să indice motivul care a stat la baza acestei imposibilităţi (de exemplu, termenul de la altă instanţă are ca obiect propunerea de arestare preventivă, care nu putea fi în mod rezonabil prevăzută de avocat). Aşa fiind, dacă avocatul cunoştea existenţa imposibilităţii de prezentare şi a avut un termen rezonabil pentru a-şi asigura substituirea, simpla justificare a imposibilităţii de prezentare va fi sancţionată cu amendă judiciară.

20. Curtea a reţinut că în practică se invocă uneori de către avocaţi neîndeplinirea obligaţiei de substituire prin aceea că cei pe care îi reprezintă refuză să fie asistaţi de un alt avocat sau că niciun coleg avocat nu a dorit să îi substituie, din varii motive: complexitatea dosarului, lipsa de timp etc. Cu toate acestea, reglementarea legală oferă cadrul necesar pentru ca un avocat diligent să îşi poată asigura substituirea în cvasitotalitatea situaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte opunerea clientului de a fi asistat/reprezentat la un termen de un alt avocat cu care el nu a încheiat un contract de asistenţă juridică, aceasta poate fi depăşită în condiţiile în care, cu ocazia încheierii contractului de asistenţă juridică/reprezentare, avocatul propune includerea unei clauze potrivit căreia, în caz de imposibilitate temporară de exercitare a mandatului dat, clientul va fi de acord cu substituirea de către un alt avocat, desemnat de avocatul titular. Dreptul părţii în proces de a fi asistată de un anume avocat se întinde până la limita la care intră în conflict cu interesul general al parcurgerii cu celeritate a procesului. În ceea ce priveşte imposibilitatea găsirii unui avocat substituent, Curtea a reţinut că acest aspect ţine de modul de organizare a profesiei de avocat, legea specială cuprinzând dispoziţii de organizare colectivă care ar presupune susţinerea reciprocă a avocaţilor în astfel de situaţii.

21. Totodată, cu privire la teza refuzului nejustificat de a asigura apărarea, Curtea a constatat că legea se referă la asigurarea exercitării atât a drepturilor părţii pe care o asistă, cât şi a drepturilor procesuale proprii ale avocatului. În ceea ce priveşte constatarea acestei abateri judiciare, dificultatea constă în divergenţa de apreciere între avocat şi organul judiciar, primul susţinând că nu i s-a asigurat exercitarea deplină a drepturilor, iar cel de-al doilea apreciind că aceste drepturi sunt asigurate. De exemplu, avocatul susţine că timpul stabilit pentru a studia dosarul cu propunerea de arestare preventivă nu îi este suficient pentru a asigura o apărare efectivă, pe când judecătorul apreciază invers. În acest caz, va fi avută în vedere situaţia concretă, cum ar fi volumul actelor de studiat, împrejurarea că avocatul a asistat anterior la efectuarea unora dintre aceste acte sau cunoştea dosarul de la debut, complexitatea cauzei etc. Pentru a asigura contradictorialitatea şi transparenţa măsurii luate, organul judiciar va indica în motivarea ordonanţei sau a încheierii elementele de fapt care au format convingerea că exercitarea drepturilor procesuale a fost asigurată şi că refuzul de a asigura apărarea este nejustificat.

22. De aceea, Curtea a reţinut că, spre deosebire de vechea reglementare din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, amenda judiciară poate fi aplicată numai dacă s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale. Acest fapt este de natură a conferi părţii interesate manifestarea accesului la justiţie în limitele art. 6 – Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar aprecierea exercitării depline a garanţiilor procesuale depinde de ceea ce se pretinde a fi nerespectat, cum ar fi, în speţă, nerespectarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la dreptul suspectului/inculpatului de a se consulta cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii.

23. Aşa fiind, Curtea a conchis că textul legal criticat a fost redactat cu suficientă claritate şi precizie, în aşa fel încât destinatarii săi să cunoască caracterul prohibit al unui anumit comportament procesual. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, instanţa de contencios constituţional a constatat că, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (a se vedea Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 21 ianuarie 1999 pronunţată în Cauza Garcia Ruiz împotriva Spaniei, paragraful 28, Hotărârea din 22 martie 2001, pronunţată în Cauza Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, paragraful 50, şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii, paragraful 108).

24. De aceea, instanţa de contencios constituţional nu a putut reţine critica potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care este evident că un avocat, indiferent că este ales sau numit din oficiu, nu trebuie să lipsească în mod nejustificat, fără a-şi asigura substituirea. Totodată, modalitatea de reţinere a unor cazuri concrete ca fiind cazuri de lipsă justificată a avocatului reprezintă un aspect ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria abaterii judiciare respective.

25. Totodată, Curtea Constituţională a constatat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia prin dispoziţiile legale criticate este afectat dreptul la un proces echitabil. Dimpotrivă, partea interesată se poate adresa unui alt judecător de drepturi şi libertăţi/judecător de cameră preliminară/complet în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei/încheierii de amendare, în vederea anulării sau reducerii amenzii aplicate. Aşadar, din perspectivă constituţională, dispoziţiile legale criticate garantează persoanei amendate o judecată imparţială în cadrul unui proces echitabil, având deplina posibilitate de a se apăra singură ori de a-şi angaja un avocat ales în acest sens.

26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica această jurisprudenţă, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei mai sus invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

27. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa mai sus menţionată şi în acord cu cele reţinute prin aceasta, referitor la lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că posibilitatea de a cere anularea ori reducerea amenzii, conform art. 284 alin. (2) din Codul de procedură penală, constituie un mijloc juridic ce asigură verificarea încheierii astfel pronunţate sub aspectul caracterului său justificat şi al cuantumului acesteia, de către un alt judecător de drepturi şi libertăţi, de un alt judecător de cameră preliminară sau de un alt complet de judecată decât cel care a dispus amenda, în funcţie de etapa procesuală în care aceasta a fost aplicată. Or, această soluţie juridică este de natură a asigura dreptul la un proces echitabil al persoanei amendate, din perspectiva posibilităţii contestării amenzii judiciare ce face obiectul analizei.

28. În ceea ce priveşte asigurarea dublului grad de jurisdicţie, acesta este aplicabil doar în cauzele penale ce au ca obiect soluţionarea raportului penal de conflict. Însă, prin încheierea prevăzută la art. 284 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată nu dispune cu privire la vinovăţia unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, motiv pentru care principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală nu este aplicabil în prezenta cauză. Curtea reţine însă că standardul dublului grad de jurisdicţie nu este reglementat de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Convenţie, invocate de autorul excepţiei, acesta fiind prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 – 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dănuţ Radu Ţuluca în Dosarul nr. 3.182/104/2015/a20 al Tribunalului Olt – Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 283 alin. (3) şi ale art. 284 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Olt – Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2021.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,
Cristina Teodora Pop

—————

Comments

comentarii

Lasă un răspuns