CEDO neagă protecția oferită de art.6 din Convenție unor avocați care au fost amendați pentru disprețul arătat instanței de judecată.

Deși cererile celor doi avocați au fost respinse ca inadmisibile de către Marea Cameră a CEDO, considerându-le incompatibile ratione materiae cu prevederile Convenției, problematica abordată în speță este deosebit de interesantă, Curtea abordând cauza într-un mod ce ridică multe semne de întrebare. Opinia comună contrară dizidentă a trei dintre judecătorii Curții este relevantă, la fel de interesante fiind și cele două opinii concurente exprimate.

Vom prezenta în traducerea redacției rezumatul hotărârii și integral opinia comună contrară.

Hotărârea Marii Camere din data de 22 decembrie 2020

în cauza Gestur Jónsson și Ragnar Halldór Hall contra Islandei (cererile nr. 68273/14 și 68271/14)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în majoritate, că cererile sunt incompatibile ratione materiae cu prevederile Convenției și a declarat plângerile reclamanților inadmisibile.

Cazul a vizat doi avocați care au fost amendați în lipsă de către instanța districtuală pentru disprețul autorității judecătorești pentru că s-au retras din rolurile lor de avocați ai apărării într-un proces penal. În ciuda refuzului instanței de district de a le permite să se retragă din caz, cei doi reclamanți nu au înțeles să participle la ședința de judecată pentru a-și reprezenta clienții. Curtea de circumscripție a reținut că prin  lipsa lor, au cauzat în mod intenționat întârzieri nejustificate în cauză.

În fața Curții, reclamanții au susținut că a existat o încălcare a drepturilor lor, astfel cum au fost protejate de:

– partea penală a articolului 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția europeană a omului  drepturilor omului, considerând că procedura intentată împotriva lor se referea la o „acuzație penală” și

– Articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege) din Convenție, potrivit căruia au fost condamnați pentru o infracțiune care nu era prevăzută ca și infracțiune în legislația națională și că pedeapsa impusă acestora nu fusese previzibilă.

Curtea a constatat că articolele 6 și 7 din convenție nu erau aplicabile în cazul de față, întrucât procedura atacată nu se referea la o „acuzație penală” în sensul articolului 6 din Convenție și că amenzile în litigiu nu pot fi considerate ca o „pedeapsă” în înțelesul articolului 7 din Convenție. Prin urmare, cererile au fost respinse.

Curtea a menționat, în special, că comportamentul atribuit celor doi avocați nu ar putea fi sancționat cu închisoare, că amenzile în cauză nu pot fi transformate în privare de libertate, în caz de neplată și că acestea nu au fost înscrise în cazierul judiciar al reclamanților.

Curtea a reiterat, de asemenea, că măsurile dispuse de instanțe în temeiul normelor în cauză erau mai degrabă asemănătoare exercitării puterilor disciplinare decât impunerii unei pedepse pentru săvârșirea unei infractiuni.

Faptele principale

Reclamanții, Gestur Jónsson și Ragnar Halldór Hall, sunt cetățeni islandezi care s-au născut în 1950 și respectiv 1948. Locuiesc în Reykjavik (Islanda).

În martie 2012, domnul Jónsson și domnul Hall au fost numiți ca avocați ai apărării pentru doi inculpați într-un proces penal, în contextul crizei financiare globale din 2008 și impactul acesteia asupra  finanțării islandeze din sector.

În aprilie 2013, cei doi avocați au solicitat revocarea numirii lor din cauză. Au invocat, printre altele și că nu au fost informați în timp util cu privire la termenul limită pentru depunerea pledoariilor în fața Curții Supreme, invocând că procuratura nu le-a trimis o copie a pledoariei și că apărarea nu a avut acces adecvat la documente importante.

În aceeași zi, instanța districtuală a refuzat să le revoce numirile, considerând că acest lucru este susceptibil de a întârzia procedura. În replică, reclamanții au informat instanța că nu vor participa la procesul programat pentru 11 aprilie 2013. În ziua ședinței, inculpații au fost asistați de către noi avocați, iar procesul a fost amânat pentru o perioadă nespecificată. Procuratura a susținut că reclamanții s-au retras din caz în scopul întârzierii procedurii și au solicitat ca să fie amendați pentru disprețul arătat instanței.

În decembrie 2013, când a fost pronunțată hotărârea instanței de district împotriva foștilor lor clienți, reclamanții au fost obligați, în lipsă, să plătească amenzi de aproximativ 6.200 de euro fiecare, pentru disprețul arătat instanței și pentru cauzarea întârzierii nejustificate a procedurii. Nu au fost nici chemați la nicio audiere, nici nu au fost informați că instanța districtuală ia în considerare aplicarea unei amenzi.

În mai 2014, Curtea Supremă a confirmat hotărârea instanței de district în ceea ce privește amenzile aplicate reclamanților, constatând, printre altele că, comportamentul reclamanților nu a fost conform cu legea sau în interesul clienților lor sau al celorlalți inculpați. Curtea Supremă a considerat că, prin refuzul de a-și apăra clienții, reclamanții au comis o încălcare gravă a obligațiilor impuse acestora prin Codul de procedură penală.

Plângeri și procedură

Bazându-se pe articolul 6 §§ 1 și 3 (dreptul la o audiere echitabilă) din Convenția europeană a drepturilor omului, reclamanții au susținut că Judecătoria din Reykjavík i-a judecat și i-a condamnat în lipsă.

Aceștia au susținut, de asemenea, că Curtea Supremă nu a remediat încălcările procedurale care au avut loc în fața primei instanțe judecătorești.

Bazându-se pe articolul 7 § 1 (nicio pedeapsă fără lege), reclamanții au pretins că au fost găsiți vinovați de o infracțiune care nu a constituit o infracțiune în temeiul legislației naționale și că pedeapsa impusă acestora nu fusese previzibilă.

Cererile au fost depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 16 octombrie 2014.

În hotărârea camerei din 30 octombrie 2018, Curtea a concluzionat, în unanimitate, că nu există o încălcare a articolului 6 (dreptul la o audiere echitabilă) și nici a articolului 7 (nicio pedeapsă fără lege) din Convenție.

La 25 ianuarie 2019, reclamanții au solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră, în temeiul Articolul 43 (trimiterea către Marea Cameră). La 6 mai 2019, completul Marii Camere a acceptat cererea, audierea având loc la 9 octombrie 2019.

Decizia Curții

Articolul 6 (dreptul la un proces echitabil)

Curtea a considerat că era obligată să examineze dacă procedura în cauză a vizat o „acuzație penală” împotriva solicitanților, în sensul articolului 6 din Convenţie. În acest sens, a reiterat faptul că există trei criterii, cunoscute sub denumirea de „criteriile Engel” (Engel și alții împotriva Olandei, 8 iunie 1976, § 82, seria A nr. 22) care  trebuiau luate în considerare la evaluarea aplicabilității aspectului penal.

Primul criteriu: calificarea juridică a sancțiunii în conformitate cu legislația națională

Sancțiunea în cauză a fost prevăzută în capitolul XXXV, intitulat „Amenzi procedurale”, din Codul de procedură penală. Deși articolul 222 § 1 din Codul de procedură penală prevedea  în special că ar putea fi inițiate proceduri pentru infracțiunile de sfidare a instanței, ca regulă generală de examinare a conduitei, așa cum este descrisă în capitolul XXXV al Codului, procedura nu a necesitat implicarea Ministerului Public; instanța a decis impunând o amendă din oficiu. În consecință, Curtea a considerat că nu s-a demonstrat că sancțiunea în cauză este calificată ca fiind de natură ,,penală” conform legislației interne.

Al doilea criteriu: natura infracțiunii

Reclamanții au fost acuzați că „au provocat în mod intenționat o întârziere nejustificată a unei cauze” și că „pe de altă parte au ofensat demnitatea instanței prin conduita lor în timpul unei audieri ”. Amenda impusă fusese prevăzută de articolul 223 alineatul (1), o dispoziție care viza o anumită categorie de persoane care deține un statut special, și anume acela de „procuror, apărător sau consilier juridic”.

Curtea a reiterat faptul că statutul specific al avocaților, ca intermediari între public și instanțe, le-a acordat o poziție centrală în administrarea justiției și asta, deoarece, pentru ca membrii publicului să aibă încredere în administrarea justiției, aceștia trebuie să aibă încredere în capacitatea profesiei de avocat de a oferi o reprezentare eficientă. De asemenea, Curtea a reiterat că normele care permit unei instanțe să sancționeze conduita indisciplinată în cadrul procedurilor aflate în fața sa sunt o caracteristică  obișnuită în sistemelor juridice din statele contractante. Astfel de reguli și sancțiuni sunt derivate din puterea indispensabilă a unei instanțe pentru a asigura funcționarea corectă și ordonată a propriilor proceduri.

Măsurile dispuse de instanțe în temeiul acestor reguli sunt mai degrabă asemănătoare cu exercitarea puterilor disciplinare decât cu impunerea unei pedepse pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Curtea a menționat că, în cazul de față, Curtea Supremă a considerat că refuzul deliberat de a se prezenta la audierea programată a condus la o încălcare gravă a îndatoririlor profesionale în calitatea lor de apărători într-un dosar penal. Curtea Supremă a considerat că ignorând în totalitate deciziile legale ale judecătorului, lăsându-l fără altă opțiune decât aceea de a-i elibera de obligație și de a numi alți avocați în locul lor, a provocat o întârziere majoră în cauză.

În consecință, Curtea a considerat că, în ciuda gravității încălcării obligațiilor profesionale în cauză, nu este clar dacă abaterea săvârșită de  reclamanți trebuia considerată penală sau de natură disciplinară.

Al treilea criteriu: natura și gradul de severitate al pedepsei

Curtea a efectuat propria sa apreciere atunci când i s-a cerut să interpreteze scopul conceptului de „Infracțiune” în sensul autonom al articolului 6 al Convenției. În cazul de față, acesta a menționat, în primul rând, că tipul de conduită necorespunzătoare pentru care reclamanții au fost considerați răspunzători nu ar putea fi sancționat de pedeapsa cu închisoarea; amenzile în cauză nu ar putea fi convertite în privare de libertate în caz de neplată; și că acestea nu au fost înscrise în cazierele judiciare ale reclamanților.

În al doilea rând, Curtea a considerat că, deși erau ridicate, cuantumurile amenzilor aplicate reclamanților și absența unei limite superioare legale nu sunt suficiente pentru a se aprecia că acestea ating gravitatea și natura unei sancțiuni „penale” în sensul autonom al articolului 6 al Convenției. În consecință, Curtea a considerat că natura și gradul sancțiunii nu au dus abaterea în sfera penală a articolului 6 § 1 din Convenție.

În concluzie, Curtea a constatat că procedura în cauză nu a implicat determinarea  unei „acuzații penale” în sensul articolului 6 al Convenției și că această dispoziție nu se aplică acelor proceduri sub limita sa penală. Prin urmare, această parte a cererii era ratione materiae incompatibilă cu dispozițiile Convenției și a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35§§ 3 (a) și 4.

Articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege-nulla poena sine lege)

Curtea a considerat că amenzile reclamate în temeiul articolului 7 nu pot fi considerate ca fiind „pedepse” în sensul acestei prevederi, care în consecință nu este aplicabilă. Acest capăt de cerere a fost, de asemenea, incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și declarat inadmisibil în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4.

Opiniile separate

Judecătorii Turković și Spano și-au exprimat fiecare o opinie concurentă.

Judecătorii Sicilianos, Serghides și Ravarani au exprimat o opinie divergentă comună din care redăm paragrafe:

Se poate spune o altă poveste. Este adevărat că un astfel de raționament are meritele sale și poate fi urmat. Cu toate acestea, în cazul de față, în care nu există un adevăr absolut, s-ar fi putut spune, în mod convingător, o poveste total diferită. Aplicarea criteriilor Engel nu este o știință exactă; depinde mult de locul unde se pune accentul.

Următoarele paragrafe au scopul de a arăta că o aplicare rezonabilă a criteriilor Engel, fără a le exprima sensul, ar putea – și ar fi trebuit – să ducă la concluzia că amenzile aplicate reclamanților erau de natură penală și că articolul 6 era aplicabil.

Primul criteriu Engel.

Hotărârea subliniază că „Convenția permite fără îndoială statelor … să mențină sau să stabilească o distincție între dreptul penal și disciplinar și să traseze o linie de separare” și „lasă statele libere să desemneze drept infracțiune un act sau o omisiune care nu constituie exercitarea normală a unuia dintre drepturile pe care le protejează ”(a se vedea § 76 din hotărâre). Acesta subliniază că „o astfel de alegere, în principiu, scapă supravegherii de către Curte” (ibid.), în timp ce inversul, adică clasificarea unei infracțiuni ca disciplinare este în mod evident supus unor reguli mai stricte, deoarece altfel, clauzele fundamentale ale articolelor 6 și 7 ar fi subordonate voinței suverane a statelor, ceea ce ar fi incompatibil cu scopul și obiectul Convenției. Curtea dorește să se asigure că „penalul” nu este „invocat în mod necorespunzător”. Hotărârea subliniază chiar că „nimic nu împiedică statele contractante să adopte o interpretare mai largă care să implice o protecție mai puternică a drepturilor și libertăților în cauză, în cadrul sistemelor juridice interne (articolul 53 al Convenției)” (a se vedea § 93 din hotărâre).

Filosofia din spatele abordării Curții pare, așadar, clară: nicio ingerință în cazul în care un sistem intern califică o infracțiune drept infracțiune, un control mai strict dacă o califică drept disciplinară. Acest lucru este perfect logic, deoarece pentru a se asigura că protecția articolului 6 rămâne eficientă, în situații dubioase, echilibrul ar trebui să se aplice spre aplicabilitatea dispoziției menționate.

Este puțin spus surprinzător, având în vedere că legislația islandeză, interpretată în mod autoritar de Curtea Supremă din Islanda, a calificat infracțiunea în joc drept penală, să citească în evoluțiile ulterioare că Curtea „va întreba dacă dispoziția definirea infracțiunii acuzate aparține, în cadrul sistemului juridic al statului pârât, dreptului penal ”(a se vedea § 77 din hotărâre). Într-o etapă ulterioară, hotărârea revine asupra acestei chestiuni și repetă faptul că, având în vedere considerațiile expuse la punctul 77, „atunci când vine vorba de interpretarea sferei conceptului de„ infracțiune ”în sensul autonom al articolului 6 din Convenție … Curtea va trebui să evalueze singură problema ”.

Până în prezent, Curtea a pus sub semnul întrebării calificarea unei infracțiuni numai atunci când aceasta din urmă a fost calificată ca fiind non-penală în conformitate cu legislația internă. Este desconcertant să observăm că, în cazul de față, se angajează în exercițiul opus. Ceea ce este pus în discuție în acest caz este calificarea în dreptul intern a unei sancțiuni ca fiind penală, interpretată în mod autoritar ca atare de către cel mai înalt organ judiciar al țării în cauză.

Jurisprudența Curții, invocată de majoritate, se referă, fără excepție, la situațiile în care natura penală a unei pedepse aplicate unui reclamant a fost contestată de guvernul național. Și mai frapant, în toate hotărârile citate în sprijinul afirmației potrivit cărora primul criteriu Engel are o pondere relativă și servește doar ca punct de plecare (a se vedea § 85 din hotărâre) articolul 6 a fost în cele din urmă aplicabil . „Greutatea relativă” atașată dreptului intern a determinat, în consecință, Curtea să nu ia în considerare legislația națională care a calificat o sancțiune ca nefiind penală. În cazul de față, situația este exact invers.

Este inoportun – și chiar contrar articolului 53 din Convenție – să se acorde în cele din urmă o protecție mai mică în ceea ce privește corectitudinea procedurilor decât au fost pregătite autoritățile naționale.

Al doilea criteriu Engel.

În ceea ce privește însăși natura infracțiunii, reclamanții au fost amendați pentru disprețul arătat instanței. În partea hotărârii care se referă la principiile generale, se face trimitere la diverse constatări din jurisprudența Curții, conform cărora al doilea criteriu nu a fost îndeplinit deoarece infracțiunea nu a fost sancționată de Codul penal, ci de alte legi, precum Codul de procedură penală sau pentru că infracțiunea era de natură disciplinară, intrând în puterea indispensabilă a unei instanțe de a asigura funcționarea corectă și ordonată a propriilor proceduri (a se vedea § 81 din hotărâre). Referindu-se la legislația internă aplicabilă, majoritatea, deși a recunoscut că legea cu privire la disprețul instanței „ar putea fi privită ca cuprinzând membrii întregii populații atunci când participă la proceduri judiciare” (a se vedea § 86 din hotărâre), a observat totuși că amenda impusă reclamanților se datora unei dispoziții care se adresează unei „categorii specifice de persoane care posedă un anumit statut, și anume acela de„ procuror, apărător sau consilier juridic ””.

Instanța a subliniat că avocații ocupă o poziție centrală în procedurile judiciare și că publicul trebuie să aibă încredere în capacitatea profesiei de avocat de a oferi o reprezentare efectivă. Acesta a adăugat că normele și sancțiunile privind disprețul arătat instanțelor constituie puterea indispensabilă a unei instanțe de a asigura funcționarea corectă și ordonată a propriilor proceduri și că măsurile dispuse în temeiul acestor norme „sunt mai asemănătoare cu exercitarea puterilor disciplinare decât cu impunerea a unei pedepse pentru săvârșirea unei infracțiuni ”(a se vedea §§ 86-89 din hotărâre).

Cu toate acestea, majoritatea adaugă o calificare importantă care readuce întreaga problemă la primul criteriu, afirmând că „este, desigur, deschis statelor să aducă ceea ce sunt considerate exemple mai grave de conduită indisciplinată în sfera dreptului penal ”(A se vedea § 89 in fine al hotărârii). Acest lucru ar fi trebuit sau cel puțin să ducă majoritatea să susțină pur și simplu concluziile Curții Supreme conform cărora comportamentul reclamanților a fost de natură penală, deoarece recunoaște că instanța menționată a considerat că „a presupus o încălcare gravă a îndatoririlor lor profesionale” (a se vedea § 90 din hotărâre). Concluzia conform celui de-al doilea criteriu este totuși neconcludentă: afirmând foarte ambiguu că „Curtea Supremă nu s-a referit în mod specific la natura conduitei necorespunzătoare a reclamanților ca motiv pentru care a considerat-o penală” (a se vedea § 90 din hotărâre), hotărârea concluzionează că „în ciuda gravității încălcării obligațiilor profesionale în cauză, nu este clar dacă infracțiunea reclamanților trebuie considerată de natură penală sau disciplinară” (a se vedea § 91 din hotărâre).

După ce a subliniat că este deschis statelor să aducă ceea ce sunt considerate exemple mai grave de conduită indiscplinată în sfera dreptului penal și că comportamentul reclamanților a constituit o încălcare gravă a îndatoririlor lor profesionale, ar fi fost mult mai ușor și simplu să concluzionăm, împreună cu Curtea Supremă, că infracțiunea pentru care reclamanții fuseseră pedepsiți era de natură penală.

Al treilea criteriu.

În ceea ce privește gravitatea pedepsei, majoritatea se referă la o serie de elemente preluate din jurisprudența Curții, cum ar fi posibilitatea de a suporta închisoare, de a transforma amenda în privare de libertate sau includerea amenzii în cazierul judiciar, niciunul dintre aceste elemente nefiind prezent în cazul care ne-a fost prezentat. Pe de altă parte, ei recunosc că amenda aplicată – aproximativ 6.200 EUR – a fost ridicată și că nu a existat o limită superioară legală, dar consideră că acest lucru nu este suficient „pentru a considera gravitatea și natura sancțiunii drept„ penală ”în sens autonom al articolului 6 ”(a se vedea § 96 din hotărâre).

Mai mult, este important să repetăm ​​că, pentru a decide dacă o pedeapsă intră în sfera „penală”, trebuie luată în considerare nu numai valoarea reală a amenzii aplicate, ci absența unui plafon prevăzut de legislația internă . Majoritatea recunoaște acest lucru la punctul 82 din hotărâre. În cazul de față, nu exista un astfel de plafon.

Marea Cameră ar fi trebuit, prin urmare, să ajungă la concluzia că articolul 6 sub limita sa penală era aplicabil și ar fi putut face acest lucru cu ușurință.

Consecințele inaplicabilității articolului 6.

Nu trebuie să uităm niciodată ce înseamnă să nu intrăm sub umbrela articolului 6: nimic altceva decât să fim privați de garanțiile unei proceduri echitabile. Acest lucru poate fi văzut în special în domeniul procedurilor disciplinare, dar nu numai acolo. Pot fi puse în joc interese enorme și astfel de proceduri pot duce la sancțiuni extrem de grele. Oamenii își pot pierde locul de muncă, pot fi supuși reducerilor salariale sau interdicțiilor de promovare sau chiar arestării. Perspectiva de a nu beneficia de garanțiile unor proceduri echitabile (contradictorii, în fața judecătorilor independenți și imparțiali etc.) nu este una foarte atractivă …

O ocazie ratată. Considerând că articolul 6 nu este aplicabil, Marea Cameră a evitat să abordeze problema reală de interes în acest caz, și anume problema respectării cerințelor articolului 7 din convenție și, mai precis, legalității pedepsei impuse reclamanților în absența unui plafon statutar explicit.

Hotărârea este disponibilă în engleză și franceză.

Comments

comentarii