Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Anularea comisionului de risc de la un credit de nevoi personale acordat de BCR

Anularea comisionului de risc de la un credit de nevoi personale acordat de BCR

Tribunalul Specializat Cluj a anulat clauza privind comisionul de risc dintr-un contract de credit de nevoi personale acordat de Banca Comercială Română. Vedeți mai jos cum au motivat judecătorii.

”În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, în cuantum de 71,30 lei lunar, reprezentând un procent de 0,23%  din valoarea creditului, tribunalul reține că nu este definit în contract și nu se arată scopul acestuia. Valoarea sa la data finalizării contractului este de 8.556 lei pentru creditul de 31.000 lei, reprezentând 27,6% din valoarea creditului. Contractul nu menționează dacă acest comision se restituie la termen dacă riscurile nu au intervenit și nu se arată care este contraprestația băncii pentru a percepe un asemenea comision.

Susținerile intimatei că s-a acordat un credit pentru o lungă perioadă de timp și fără nicio garanție reală, nu poate constitui o motivare a perceperii acestui comision, calitatea sa de creditor fiind păstrată dacă debitorul nu achită debitul la termen, acesta având obligația de a plăti capitalul și dobânda aferentă.

Intimata BCR S.A. a susținut că acest comision de urmărire riscuri face parte din prețul contractului și ca atare conform art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu se poate analiza și cenzura de instanță, că reprezintă contravaloarea unui serviciu oferit de bancă cu scopul de a acoperi marja de risc prin acordarea creditului, în condițiile în care contractul nu avea garanții reale.

După cum s-a arătat și anterior, Legea nr.193/2000 nu a definit noțiunea de obiect principal al contractului, urmând a se determina contraprestațiile esențiale ale contractului, în lipsa cărora contractul nu ar putea ființa.

În acest sens, s-a pronunțat și CJUE în cauza C-143/13 din 26.02.2015 „ M. v. Volskbank S.A.” care a arătat la pct. 54 că „clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul art. 4 alin.2 din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător

În ceea ce privește analiza admisibilității aprecierii caracterului abuziv al comisionului de risc care era conținut de contractul analizat de Curte, în aceeași cauză C143/13 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în mod cert faptul că în privința comisionului de risc, clauzele care prevăd un asemenea comision nu intră în nici una din cele două categorii de excluderi prevăzute la articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 (pct. 64 al acestei hotărâri), fiind așadar admisibilă analiza caracterului abuziv al acestor comisioane de risc.

Față de hotărârea Curții, obligatorie pentru judecătorul național, tribunalul va respinge ca nefondate criticile intimatei privind inadmisibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de urmărire riscuri.

Se impune a se menționa ca un argument în plus că prin contract nu a fost definit comisionul de urmărire riscuri, ca urmare nu ne aflăm în prezența unei clauze exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, condiție esențială pentru a se activa interdicția art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

Văzut din această perspectivă, tribunalul reține că acest comision de urmărire riscuri este plătibil lunar, ajunge la o valoare de aproape o treime din totalul creditului acordat, fiind în fapt o completare la dobânda contractuală, întrucât dobânda reprezintă „câștigul” pentru un împrumut. Tribunalul reține că nici această clauză nu a fost negociată și nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil pentru ca un consumator avizat să înțeleagă scopul acestui comision în condițiile în care exista stabilită dobânda.

Pe de altă parte, contractul nu explică în mod transparent mecanismul de funcționare al acestui comision, astfel că un consumator neavizat ar înțelege că reprezintă în fapt o dobândă pentru că i s-a acordat un împrumut. Mai mult, cuantumul său este disproporționat față de lipsa vreunui serviciu din partea băncii și crește în  mod artificial cuantumul dobânzii, fiind inserat cu rea credință de către profesionist. Faptul că numai consumatorul este obligat să suporte riscul contractual nu este în acord cu principiul bunei credințe care guvernează executarea unui contract conform art. 970 alin.1 Cod civil din 1864, iar vădita rea credință a profesionistului se deduce și din faptul că unui consumator bun platnic nu i se va restitui acest comision de urmărire riscuri la data încetării contractului în urma restituirii integrale a creditului. Pe de altă parte, trebuie subliniat că un contract de credit ca specie a contractului de împrumut de consumație nu este un contract aleatoriu care să presupună un eveniment viitor și incert pentru ca una dintre părți să aibă obligația de a conferi o asigurare celuilalt contractant.

În concluzie, clauza privind comisionul de urmărire risc este abuzivă întrucât nu a fost negociată, creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților și dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.

Fiind constatat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, tribunalul reține că sancțiunea pentru inserarea acesteia o reprezintă lipsa de efecte față de consumator, respectiv nulitatea absolută a acesteia.

În acest sens, un argument de text se regăsește în dispozițiile art. 12 alin. 4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (după modificarea adusă prin Legea nr.76/2012) care prevede că dispozițiile alin. (1)-(3) (referitoare la sesizarea tribunalului pentru modificarea clauzelor abuzive, la cerere urmând a fi anexat procesul verbal prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de profesionist încheiat de organele de control abilitate) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conține clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acțiune ori pe cale de excepție, în condițiile legii.

Chiar și fără aceste dispoziții legale, tribunalul reține că rațiunea pentru care a fost introdusă Legea nr.193/2000 în legislația națională ca efect al transpunerii Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, constă în necesitatea protejării categoriei vulnerabile a consumatorilor în piața de consum.

În acest sens, este de menționat că în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a subliniat acest aspect în mai multe hotărâri de speță, ca de exemplu în cauza C-76/10 Pohotovost˝ s.r.o. vs Iveta Corckovska, la pct. 50 Curtea a  menționat „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din această directivă trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.”

Prin urmare concluzia constă în aceea că odată constatată abuzivă o clauză consecința următoare este constatarea nulității absolute a acesteia, normele de drept încălcate fiind de ordine publică.

În ceea ce privește modalitatea de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de urmărire riscuri, tribunalul constată că această restituire se impune ca efect al constatării nulității absolute a clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, părțile urmând a fi repuse în situația anterioară.

În cazul constatării nulității clauzei referitoare la perceperea comisionului de urmărire riscuri, se naște și obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de urmărire riscuri fiind considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum.

Astfel, în temeiul acestor argumente, constatând tribunalul că este abuzivă clauza privind comisionul de urmărire riscuri, pe cale de consecință va obliga intimata BCR S.A. la restituirea acestuia și, conform principiului disponibilității, pentru perioada solicitată de recurentul reclamant, iunie 2008-mai 2011.”

 

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina