Acasă » PROCESE » Afirmații uluitoare ale unui procuror DIICOT, într-un proces, despre procurorul general al Clujului
Procurorul general PCA Cluj Florin Magyar si procurorul DIICOT Rareș Ciaușu

Afirmații uluitoare ale unui procuror DIICOT, într-un proces, despre procurorul general al Clujului

După spusele procurorului DNA Mircea Negulescu despre superiorii săi într-o convorbire telefonică înregistrată, Clujust.ro vă prezintă afirmațiile unui procuror DIICOT făcute într-un proces, în ședință publică, despre procurorul general al Parchetului Curții de Apel Cluj, Florin Magyar. Procurorul DIICOT Rareș Ciaușu e persoană vătămată în dosar. Procurorul de ședință Violeta Trăistaru a cerut expres să se consemneze cuvânt cu cuvânt dezbaterile în încheierea de ședință. ”Consider că toată lumea trebuie să cunoască acest lucru, fiind important contextul”, a fost replica lui Ciaușu.

Clujust.ro vă prezintă în exclusivitate Încheierea ședinţei publice din data de 9 februarie de la Curtea de Apel Cluj în procesul în care este trimis în judecată un agent procedural pentru fals și abuz în serviciu. Procurorul Rareș Ciaușu de la DIICOT Cluj are calitatea de persoană vătămată în dosar. Agentul procedural este acuzat că nu i-a înmânat o citație într-un proces civil în care a cerut anularea unui ordin al conducerii Parchetului Tribunalului Cluj. În primă instanță, agentul procedural a fost condamnat la 6 luni închisoare cu suspendare. La Curtea de Apel, culmea, procurorul de ședință din partea Parchetului Curții de Apel Cluj, Violeta Trăistaru, a cerut achitarea inculpatului. În cadrul susținerii sale în calitate de persoană vătămată în proces, Rareș Ciaușu, l-a atacat pe procurorul general Florin Magyar despre care a spus că ”conduce cu o mână de fier Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj” și că ”l-a admonestat pe procurorul care a întocmit rechizitoriul în cauză”

Încheierea de ședință de la Curtea de Apel Cluj:

Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea atât a apelului declarat de inculpat care este fondat, cât şi a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej pentru ale motive decât cele învederate în scris, cu precizarea că aspectul de nelegalitate înţelege să-l susţină principial, însă efectul acestuia în consecinţa celor ce se vor constata pe baza susţinerilor făcute ar fi aceea de a desfiinţa soluţia primei instanţe în totalitate.

Reţinând cauza spre rejudecare, neexistând vreun motiv pentru a se dispune rejudecarea, în urma reevaluării întregului material probator din dosarul cauzei solicită să se dispună achitarea inculpatului în baza art. 16 lit. a si b CPP, iar în subsidiar pe temeiul prevăzut de art. 16 lit.b CPP, aspect relevant din perspectiva modului în care se va reţine încadrarea juridică în cauză realizată de prima instanţă şi preluată din rechizitoriu sau se va accepta teza referitoare la o altă ipoteza. Apreciază că în dosar nu există niciun element probator, iar pe de altă parte nu subzistă nici interpretarea primei instanţe cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului, putând fi reţinut doar elementul legat de subiectul activ special care este evident. Restul elementelor nu există motiv pentru care solicită adoptarea soluţiei de mai sus, iar dacă instanţa va amâna pronunţarea hotărârii, va depune note scrise cu referinţă la probe.

Starea de fapt se referă la realizarea unei atribuţii de serviciu a inculpatului în considerarea realizării înmânării citaţiilor şi a consemnării modului de îndeplinire a citaţiilor, cu consecinţa vătămării intereselor părţilor vătămate, părţi în cauza civilă (contencios) la care s-a făcut referire. Consideră că se pune problema încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului pe baza cărora urmează a fi avute în vedere temeiurile de achitare.

Inculpatul a fost trimis în judecată şi prima instanţă a reţinut dispoziţiile privind infracţiunea de fals intelectual, în concurs cu abuz în serviciu. Din descrierea activităţii infracţionale se poate observa, chiar dacă la încadrarea în drept se folosesc alte cuvinte şi sintagme pentru a reflecta ipotezele de incriminare din ele două texte, că este vorba despre o situaţie premisă identică. Practic, este aceeaşi faptă care se reţine că are două semnificaţii juridice, respectiv neînmânarea citaţiilor şi neconsemnarea corespunzătoare a situaţiei de fapt pe dovada de îndeplinire a procedurilor, cu consecinţa realizată sub forma unei vătămări a intereselor unei persoane. În aceste condiţii, apreciază că cele două infracţiuni nu pot subzista în concurs pentru că este aceeaşi latură obiectivă, aceeaşi urmare, aceleaşi elemente legate de latura subiectivă şi infracţiunea de abuz în serviciu ar trebui să fie reţinută în astfel de circumstanţe doar dacă se produce un alt efect, determinând o altă formă a relevanţei juridice din perspectiva condamnării.

Or, în situaţia premisă şi faţă de decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale care reflectă aceeaşi idee, abuzul este o infracţiune subsidiară, care se reţine ori de câte ori nu există alte elemente care să caracterizeze starea de fapt din perspectiva unui text de incriminare. Deci, ar trebui ca discuţiile să poarte doar asupra infracţiunii de fals intelectual. De altfel, ordonanţa iniţială emisă în dosar s-a referit la o astfel de încadrare juridică.

Referitor la elementele constitutive ale infracţiunii, apreciază că din această perspectivă nu există probe în dosarul cauzei care să confirme ipotezele date. De altfel, apreciază că nu s-a efectuat nicio analiză în detaliu cu privire la elementele constitutive, la urmări şi la semnificaţia acestora. La dosarul cauzei lipseau unele elemente de natură probatorie, sens în care învederează scriptele depuse la dosar pentru acest termen care ar trebui să caracterizeze punctul de pornire al analizei activităţii pretins infracţionale a inculpatului din perspectiva derulării procesului în cadrul căruia se impută neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu şi realizarea unei consemnări necorespunzătoare adevărului pe acele dovezi de îndeplinirea procedurii de citare. Aspectele trebuie analizate din perspectiva stării de fapt prin raportare la elementele constitutive.

Sub aspectul laturii subiective, consideră că nu există elemente premisă care să conducă la concluzia certă şi indubitabilă că inculpatul a acţionat cu intenţia directă cerută obligatoriu de ambele texte de lege reţinute în sarcina sa. În acest sens, se vorbeşte despre rea credinţă, despre neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu sub forma unui abuz şi de un fals care presupune că reprezentarea mentală la momentul realizării acţiunii pretins infracţionale trebuie să privească consecinţele juridice ale actului ce urmează a fi întocmit prin falsificarea acestuia. Or, în dosarul cauzei solicită a se observa că nu există niciun fel de astfel de elemente, pentru că sub aspectul consecinţelor juridice pe planul desfăşurării judecăţii civile la care se referea, inculpatul nu putea avea vreo reprezentare raportat la modul în care instanţa urma să deruleze în continuare judecata.

Din perspectiva laturii obiective, consideră că acţiunile inculpatului nu pot avea relevanţă infracţională pentru că în această cauză civilă în care s-a pus problema citării, instanţa civilă dispusese citarea ca urmare a unui incident procedural generat de abţinerea unui judecător. S-a dispus citarea tuturor reclamanţilor care au fost citaţi la domiciliul procesual ales, care era sediul locului de muncă, menţionat generic, fără a se indica în cuprinsul acţiunii date de amănunt cu privire la locul exact în care puteau fi găsite prezumtivele părţi vătămate, respectiv unii martori. Prin urmare, pentru a verifica dacă conduita inculpatului este infracţională din perspectiva ducerii, căutării şi găsirii reclamanţilor în vederea înmânării procedurilor de citare şi întocmirea dovezilor, trebuie avute în vedere regulile din procedura civilă. În cuprinsul acţiunii, s-a făcut referire la sediul procesual doar generic, situaţie în care sunt incidente, sub aspectul realizării efective a acestei înmânări, dispoziţiile Codului de procedură civilă care prevăd căutarea în acel loc, coroborate cu datele din regulamentele de ordine interioară ale Parchetului.

Sub aspectul preluării corespondenţei legate de corespondenţe strict personale ale angajaţilor Ministerului Public operează regula conform căreia corespondenţa se preia şi se predă de persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, care poate fi şeful corpului de grefieri sau o persoană desemnată special cu primirea corespondentei. La acest aspect, se mai adaugă un element notoriu ce nu suscită discuţii, şi anume faptul că toate unităţile Ministerului Public beneficiază de paza cu jandarmi care nu permit persoanelor, indiferent cine sunt acestea, să pătrundă în sediu în alte modalităţi decât cele prevăzute printr-un regulament special, respectiv sunt notate într-un registru, sunt conduse la grefierul care preia corespondenţa după care sunt conduse în afara sediului.

Căutarea unor persoane, mai ales funcţionari sau angajaţi de orice fel, în interiorul sediului nu este permisă. Chiar presupunând că inculpatul urma să facă singur demersurile de căutare în birourile instituţiei care era sediul procesual ales, solicită a se observa că nu exista niciun element de natură certă care să permită identificarea celor opt reclamanţi într-unul din birourile de la acel sediu pentru că nu s-a precizat. Fiecare din aceste persoane lucrează într-un birou desemnat de conducătorul instituţiei care poate fi modificat oricând. Apreciază important acest element cu atât mai mult cu cât atât în rechizitoriu, dar şi în rezoluţia judecătorului de la Judecătoria Cluj-Napoca prin care s-a dispus citarea părţilor în acest proces apare menţiunea biroului pentru unele din prezumtivele persoane vătămate sau martori. Deci, acest element putea fi identificat de la început.

Concluzionând, din perspectivă obiectivă, inculpatul nu putea să caute conform dispoziţiilor codului de procedură persoanele reclamante şi să le înmâneze citaţii, atribuţiile acestuia şi regulamentele Ministerului Public nepermiţându-i să procedeze la o astfel de căutare şi neavând date certe cu privire la căutarea în birourile instituţiei. Prin urmare, procedurile trebuiau primite de persoana însărcinată cu primirea corespondentei şi predate sub semnătură celor în cauză. Nu prezintă importanţă motivul pentru care nu s-a procedat în această manieră pentru că cele trei martore care ar fi trebuit să fie interogate cu privire la aceste aspecte declară că nu-şi amintesc nimic, element care este un dubiu ce profită inculpatului.

În ceea ce priveşte elementul legat de urmarea acţiunilor pretins infracţionale ale inculpatului, pentru infracţiunea de fals intelectual, falsul trebuie să fie de natură a produce consecinţe juridice, iar pentru abuz, acţiunea de neaducere la cunoştinţă a acelor proceduri de citare trebuie să producă consecinţele juridice sub aspectul vătămării intereselor persoanelor sau naturii juridice a urmării produse. Deci, conform deciziei nr.405/2016 a Curţii Constituţionale, trebuie evaluat gradul/intensitatea vătămării.

Din perspectiva vătămărilor, există probe încă din faza de urmărire penală că acestea nu există. Prin denunţul depus la dosar s-a afirmat că vătămarea s-a referit la imposibilitatea exercitării dreptului procesual de a fi prezent la judecata propriei cauze şi a propune probe. Se face referire la expresia că „dacă nu ne prezentam, eram decăzuţi din probă”. Raportat la aceste susţineri solicită a se reţine că acţiunea civilă a fost formulată de reclamanţi, prezumtiv vătămaţi în interesele lor, şi ea era supusă condiţiilor din art. 112 CPC, care prevedea că acţiunea civilă trebuie să cuprindă printre altele aspecte legate de starea de fapt, motivarea în drept şi menţiunea probelor pe care se sprijină. Fără menţiunea probelor, acţiunea era completată iniţial şi în prezent ea se restituie pentru regularizare, Judecătoria Cluj-Napoca acordând un termen de până la 7 luni în acest sens. Deci, elementul legat de probaţiune e foarte important pentru reclamanţi să existe la momentul formulării acţiunii. Or, în cauza civilă a reclamanţilor sunt menţionate toate probele pe care se sprijineau şi au făcut o menţiune extrem de relevantă în cauză, respectiv aceea că solicită judecarea cauzei în lipsă.

Prin urmare, poziţia procesuală a reclamanţilor a fost aceea principială de a se judeca dosarul şi în lipsa lor, în condiţiile normelor de procedură civilă care permit acest lucru. Pe de altă parte, la momentul la care după darea primului termen de judecată şi la prima zi de înfăţişare în condiţiile vechiului cod de procedură, dacă reclamanţii s-ar fi prezentat personal nu se punea problema decăderii din probă pentru că nu există instituţia decăderii din proba reclamanţilor.

De asemenea, orice probă pe care instanţa urma să o admită ulterior se făcea doar cu acordul părţii adverse sau dacă instanţa considera că este necesar şi rezultă din dezbateri. Sub acest aspect, drepturile procesuale au fost exercitate de către unul dintre reclamanţi, singurul care a solicitat o probă care nu a fost determinantă pentru că acţiunea reclamanţilor a fost admisă pe baza întregului material probator pe care şi-au fundamentat acţiunea. Sub aspectul acestei exercitări, trebuie concluzionat că dacă se acceptă teza reclamanţilor că neprezentarea la judecată ca urmare a citării duce la decăderea din probă, înseamnă că trebuie acceptată ideea că instanţa civilă nu va soluţiona corect cauza decât dacă părţile se prezintă personal la cauză. Or, o asemenea idee nu poate fi acceptată pentru că în România se garantează un caracter de imparţialitate, legalitate şi temeinicia hotărârilor indiferent dacă părţile se prezintă sau nu, fiind posibilă judecarea în lipsă, la cerere. Aceasta din urmă este şi situaţia de faţă şi de altfel, şase dintre reclamanţi nu s-au prezentat niciodată. În plus, la termenul din 5 martie nu au fost citaţi şi pe nimeni nu a interesat în mod esenţial participarea, ci soluţia finală care a fost una pozitivă.

Nu în ultimul rând, trebuie analizat elementul de gravitate şi intensitate a urmării. Prezumând că reclamanţii întradevăr doreau să se prezinte, să mai propună probe şi să se războiască cu partea adversă în condiţii de deplină egalitate şi prin prezenţa fizică, trebuie analizat dacă, în aceste condiţii, conduita inculpatului putea produce un efect dirimant pentru obţinerea dreptului material. Or, solicită a se observa că trei dintre reclamante au fost audiate, respectiv interogate telefonic, ocazie cu care au precizat că la momentul facerii citării nu se mai aflau la sediul procesual ales pentru că părăsiseră această locaţie din considerente diverse şi nu au anunţat pe nimeni. Prin urmare, obiectiv nu li se putea produce un prejudiciu pentru că dacă aceste persoane nu au considerat necesar să modifice locul citării şi nu se mai aflau la locul citării, nu aveau cum să fie citate.

Elementul de intensitate nu poate fi dovedit pentru motivul care rezultă din încheierea de şedinţă din 17 februarie, încheiere care este depusă la dosar. Cu acea ocazie, instanţa a întrebat părţile prezente dacă au cereri. Nimeni nu a avut nicio cerere, nu s-a solicitat sancţionarea agentului procedural şi nu invocat lipsa de procedură, ci s-a constatat expresis verbis că procedura este îndeplinită. În aceste condiţii şi cunoscându-se că nu s-a îndeplinit corect procedura şi că nimeni nu a ştiut de proces dintre reclamanţi, se ridică problema legată de motivul pentru care nu s-a solicitat instanţei sancţionarea administrativă a agentului procedural şi motivul pentru care nu s-a solicitat să se constate că nu este îndeplinită procedura de citare, pentru că în mod vădit nu era îndeplinită şi persoana vătămată prezentă la acest termen ştia acest lucru pentru că a scris acest element în declaraţia olografă. Or, prima etapă de sancţionare în cazul abuzului în serviciu care este avută în vedere este de a cere sancţionarea începând de la cel mai puţin intens nivel de sancţionare, adică amenda judiciară. Dacă se va aprecia că gradul de intensitate al vătămării şi al efectelor este atât de mare încât sancţionarea administrativă este insuficientă, se trece la sancţiunea penală. Or, cât timp persoanele care sunt primele interesate (reclamanţii) nu sesizează instanţei civile o astfel de încălcare şi doar una dintre ele declară în faţa organului judiciar penal că această vătămare prezintă o asemenea intensitate, nemotivată, de natură a cere sancţionarea penală, se pune problema dacă există această urmare sau nu. În aprecierea sa personală, această urmare nu există şi raportat la decizia Curţii Constituţionale, cel puţin în acest moment procesual aspectele învederate nu îşi găsesc reflectare în dispoziţiile normei aşa cum a fost reţinută pentru a fi aplicată de Curtea Constituţională. Pentru acest motiv, nu există nicio urmare de abuz în serviciu sub aspectul menţionat.

Învederează din nou că acţiunea reclamanţilor a fost admisă cu privire la aspectul esenţial cerut şi li s-au acordat drepturile solicitate în condiţiile în care şase dintre reclamanţi nu au fost interesaţi să participe la judecată, nu i-a interesat niciodată modul de evoluţie, nu au intenţionat să se prezinte şi nu s-au prezentat la judecarea propriei cauze pentru care unii pretind că au depus diligenţe şi au fost vătămate de activităţile inculpatului.

Prin urmare, infracţiunea de abuz în serviciu nu există. Mai subliniază că trei dintre reclamanţi s-au prezentat deşi nu au fost citaţi niciodată. Astfel, la unul din termene se prezintă una din reclamante, respectiv A.M., care nu a fost citată niciodată şi care nu spune în ce condiţii a aflat de derularea acestui proces civil.

În concluzie, solicită a se reţine dispoziţiile textelor menţionate mai sus şi să se dispună achitarea inculpatului, considerând că aspectele premise din dosarul cauzei nu pot conduce la o concluzie de condamnare. Dincolo de aspectul de nelegalitate vădită legat de procedura urmată de prima instanţă, aceasta nu împietează asupra reţinerii cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel şi pronunţarea unei soluţii legale. Apreciază că apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Dej este fondat sub aspect de legalitate, temeinicie sau sub aspectul susţinut oral în faţa instanţei.

Persoana vătămată Ciaușu Rareș solicită admiterea apelului doar în privinţa înlăturării art. 396 al.10 CPP care a fost greşit reţinut, nefiind caz de reindividualizare a sancţiunii sau de trimitere a cauzei spre rejudecare, ci curtea de apel poate reţine cauza şi pronunţa o soluţie pe fondul cauzei.

Arată că şi-a început activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în luna mai 2009, iar la momentul la care a ajuns la acest Parchet i s-a învederat de către colegi că, în mod singular în România, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a găsit de cuviinţă să replafoneze de la sine putere nişte plafoane anterior stabilite de către dispoziţii legale emise de autorităţile centrale. Niciunul din colegii afectaţi de acest ordin al Parchetului Tribunalului Cluj nu a îndrăznit să se judece cu Parchetul Tribunalului Cluj, fiindu-le frică de posibilele represalii ale procurorului general Florin Magyar, care conduce cu o mână de fier Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi nu se dă în lături în a ameninţa făţiş procurorii în privinţa erorilor care nu le convin. Îşi asumă această ultimă afirmaţie şi şi-a asumat şi acţiunea în instanţă pentru a obţine anularea ordinului Parchetului Tribunalului Cluj. Hotărârea era a Parchetului Tribunalului Cluj, dar cu siguranţă avea girul Parchetului Curţii, întrucât nimic nu se înfăptuia la acel moment de către Parchetul Tribunalului fără să aibă cunoştinţă şi acceptul din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel. Au fost două procese distincte fiindcă au fost două hotărâri distincte ale Parchetului de pe lângă Tribunal.

În speţă, este vorba despre al doilea proces în care termenul de judecată era primul termen după casarea cu trimitere spre rejudecare. Prin urmare, era termenul la care se discutau din nou probele, se puteau propune, discuta şi încuviinţa probe. La acel termen, s-a prezentat personal şi a propus probe suplimentare faţă de cele propuse în acţiune, respectiv proba cu înscrisuri. Astfel, a solicitat instanţei emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel pentru a se stabili dacă şi procurorilor de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel li se aplică această plafonare subsidiară, sau doar celor de la nivelul inferior. Instanţa a emis această adresă, iar răspunsul a fost unul negativ, stabilindu-se că la sfere mai înalte se aplică regulile de la centru, iar pentru prostimea de la Parchetul de pe lângă Judecătorie, care stă în chirie, se aplică regulile din zona locală, după bunul plac al Parchetului de pe lângă Tribunal. Prin urmare, nu se poate vorbi despre lipsa unei vătămări, fiind vorba de decăderea sa din dreptul de a propune probe. Vătămarea cauzată este aceea că orice parte din proces are dreptul să ia cunoştinţă de termenul procesual la timp şi potrivit căilor reglementate de lege. Or, potrivit legii, acele citaţii trebuie emise şi persoana trebuie să primească citaţia cu un anumit termen înainte pentru a-şi putea pregăti viitoarele apărări pe care le va face în proces, şi nu în mod fortuit, pe holul instanţei, cum a fost cazul de faţă. Susţine că a aflat de proces de la consilierul juridic de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj care reprezenta în instanţă şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj – parte în proces. Nu consideră că consumarea unei infracţiuni poate să depindă de o conduită ulterioară şi exterioară a făptuitorului.

Apreciază că infracţiunea de abuz în serviciu s-a consumat prin omisiune în momentul în care inculpatul nu s-a prezentat să îndeplinească procedura de citare potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, iar infracţiunea de fals intelectual a fost ulterioară, comisă prin comisiune, respectiv evidenţierea în mod necorespunzător în dovezile de îndeplinirea procedurii de citare că acea procedură a fost îndeplinită. Împrejurarea că reclamanţii sau prezentat la proces în mod întâmplător a însemnat acoperirea viciilor din procedura de citare potrivit dispozitiilor Codului de procedură civilă. Deci, nu se poate susţine că aceste vicii nu au existat sau că această vătămare nu a fost cauzată.

Referitor la susţinerea că inculpatul nu putea să pătrundă în sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca pentru că este jandarm, arată că inculpatul a mai fost de multe ori în sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, a îndeplinit procedura de citare şi în alte cauze, inclusiv în privinţa sa. Deci, nu exista vreo problemă în a nu i se permite accesul în instituţie.

Referitor la susţinerea de completare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă cu dispoziţiile din regulamentele interioare ale Parchetelor, apreciază că pe lângă faptul că regulamentul nu prevede astfel de chestiuni, nu ar putea să încalce dispoziţiile legale, iar dacă inculpatul se prezenta, ştia pe cine şi unde să caute. Parchetul are aproximativ 10 camere şi întrucât era citat ca persoană fizică la domiciliul procesual ales, inculpatul nu avea motiv să caute grefierul şef căruia să-i înmâneze citaţia, din contră citaţia trebuie înmânată personal celui citat. În ipoteza în care cel citat nu este găsit, agentul procedural trebuie să facă verificări şi să vadă când poate găsi persoana, iar dacă verificările au rămas fără rezultat se poate înmâna citaţia altor persoane prezente, ceea ce inculpatul nu a făcut, încălcând dispoziţiile Codului de procedură civilă pe care le cunoştea de vreme ce era activitatea sa de serviciu. Deci, nu poate fi vorba despre o eroare, ci cu bună ştiinţă inculpatul nu s-a prezentat ca să îndeplinească procedura de citare. Comparativ, face trimitere la situaţii în care procedura de citare trebuie îndeplinită cu persoane care locuiesc în zone mai îndepărtate din mun. Cluj-Napoca, precum Dâmbul Rotund.

Nu este de acord cu susţinerea că cele două infracţiuni nu ar putea coexista întrucât una ar fi subsidiară şi alta principală. Această subsidiaritate a abuzului în serviciu este reglementată doar dacă latura obiectivă este identică, or, în speţă, abuzul în serviciu a fost comis prin omisiune, iar falsul intelectual a fost prin comisiune. În plus, infracţiunea de fals intelectual nu este una de prejudiciu material, însă abuzul în serviciu poate fi.

Referitor la susţinerea că inculpatul nu a acţionat cu intenţie directă, apreciază că inculpatul nu a semnat din culpă pe procedurile de citare. La Parchet există un jandarm în orice moment, deci este exclusă susţinerea că inculpatul nu a găsit pe nimeni, variantele posibile fiind găsirea jandarmului care nu i-a permis accesul sau grefierul şef care a refuzat preluarea actelor. Niciuna din aceste variante nu există în speţa de faţă şi, în plus, în ziua respectivă, toate cele trei persoane citate erau la serviciu, aspect ce poate fi verificat.

Susţine că era un proces cu miză foarte mare, iar în cererea de chemare în judecată a solicitat ca judecata să se desfăşoare în lipsă în cazul în care nu se va putea prezenta din motive obiective legate de sarcinile de la locul de muncă. Deci, această cerere nu viza varianta că nu ar fi dorit să se prezinte la proces. Mai solicită a se observa că s-a prezentat la fiecare termen şi a fost interesat de soarta procesului, care avea o miză deosebită în opinia sa. De asemenea, nu se poate susţine că dacă a solicitat judecarea cauzei în lipsă putea să nu mai fie citat sau să fie citat în mod fals.

În concluzie, apreciază că se impune admiterea apelului doar cu privire la înlăturarea art. 396 al.10 CPP, respingerea apelului declarat de inculpat în privinţa solicitării de achitare indiferent de temeiul prevăzut de art. 16 lit.b CPP sau art. 18 ind. 1 VCPP şi menţinerea sancţiunii aplicate care este o sancţiune justă şi echilibrată. Apreciază că sancţiunea primei instanţe nu este una prea gravă, dar nici prea uşoară astfel încât de mâine persoana să poată face acelaşi lucru. În aplicarea sancţiunii penale este important a se preveni un comportament infracţional în viitor şi nu să i se permită persoanei să desfăşoare activitatea în acelaşi loc şi să facă acelaşi lucru…………………………………………………….
De asemenea, aspectele arătate de Curtea Constituţională s-au referit strict la reglementare, prin urmare nu se pot face referiri la aceste aspecte în prezenta cauză.

Avocatul inculpatului solicită respingerea excepţiei tardivităţii apelului inculpatului, urmând a se constata că acesta a fost formulat în termen. Referitor la apelul inculpatului, solicită admiterea acestuia, iar prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că în mod eronat s-a reţinut art. 396 al.10 CPP, dispoziţii care solicită a fi înlăturate. Motivele pentru care solicită admiterea apelului inculpatului sunt cele prezentate pe larg de reprezentanta Ministerului Public, deci nu mai revine asupra lor. Învederează declaraţiile depuse la filele 13 si 28 din dosarul judecătoriei, prin care două dintre persoane arată că nu participă ca persoane vătămate în cauză pentru că nu au suferit nicio vătămare prin faptele comise de inculpat. Aceasta, raportat şi la faptul că au fost depuse citaţiile în original. Faţă de materialul probator administrat în cauză, solicită achitarea inculpatului.

Reprezentanta Ministerului Public, în temeiul regulamentului CSM 62/2008, solicită expres redarea în încheierea de şedinţă cuvânt cu cuvânt a dezbaterilor tuturor părţilor.

Persoana vătămată Ciaușu Rareș, în replică, îşi asumă tot ceea ce spune şi precizează că procurorul general Florin Magyar l-a admonestat pe procurorul care a întocmit rechizitoriul în cauză în şedinţa de analiză, de faţă cu ceilalţi colegi, pe motiv că şi-a permis să trimită în judecată inculpatul care, dacă va fi condamnat, îşi va pierde locul de muncă. Din nefericire, aşa se întâmplă lucrurile la acest Parchet şi consideră că toată lumea trebuie să cunoască acest lucru, fiind important contextul.

Inculpatul H.D., având ultimul cuvânt, susține că nu este vinovat de cutuma aceasta în modul de desfăşurare a activităţii.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns