fbpx

Achitat de zădărnicirea combaterii bolilor pe motiv că măsurile anti-COVID ”nu erau trasate la nivelul legislației primare”

Judecătoria Brașov a pronunțat o sentință epocală: Un bărbat trimis în judecată pentru zădărnicirea combaterii bolilor pe motiv că în perioada stării de urgență din 2020 a părărist locul de carantină. ”Instanța constată că la data la care inculpatul B.C. a fost introdus în carantină și a părăsit spațiul amenajat cu această destinație, nu erau trasate, la nivelul legislației primare, măsurile pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de pandemia de COVID-19”, se arată în motivare.  Parchetul a atacat sentința cu apel, fiind fixat termen la Curte de APel Brașov în iunie.

Clujust vă prezintă in extenso sentința citată în premieră de luju.ro:

”La data de 31.03.2020, întrucât a revenit în țară din Suedia, inculpatul B.C. a fost introdus în autoizolare la adresa acestuia de domiciliu din loc. Teliu,, jud. Brașov pentru o perioadă de 14 zile, respectiv în intervalul 31.03.2020. – 14.04.2020.

La data de 11.04.2020, în jurul orei 10:20, o patrulă formată dintr-un polițist și un jandarm, efectuând activitățile de verificare a persoanelor aflate în autoizolare, a constatat că inculpatul B.C. nu se afla la adresa de domiciliu. Astfel, în momentul în care organele de ordine publică au ajuns la adresa la care inculatul ar fi trebuit să se afle în autoizolare, la geamul imobilului a ieșit doar concubina inculpatului, iar când a fost întrebată unde se află inculpatul B.C. , aceasta a arătat că nu știe, fiind posibil ca inculpatul să se afle la mama sa, la un imobil învecinat. Inculpatul a revenit abia după aproximativ 15 minute la adresa de domiciliu, motivând că s-ar fi aflat într-o anexă a imobilului.

Constatând că inculpatul B.C. nu a respectat măsura autoizolării, organele de poliție au sesizat Direcția de Sănătate Publică Brașov, care a dispus introducerea în carantină a inculpatului B.C. pentru o durată de 14 zile, începând cu data de 11.04.2020. În acest sens, în cursul aceleiași zile, în jurul orei 13:00, inculpatul B.C. a fost condus la centrul special amenajat de la Căminul liceului „S.M din mun. Codlea, fiind introdus în carantină. Acesta a fost introdus în camera nr. 11 de la etajul întâi al clădirii, fiindu-i comunicat regulamentul interior de carantinare.

După ce a fost introdus în carantină, inculpatul B.C. a ieșit de mai multe ori la geam pentru a fuma, împrejurări în care i-a comunicat că va fugi din carantină martorului C.C., polițist local desemnat să își exercite atribuțiile în ziua de 11.04.2020 la căminul amenajat pentru carantinarea persoanelor. În pofida faptului că martorul a încercat să îl liniștească pe inculpat și i-a explicat că dacă va fugi își va complica situația, profitând de un moment de neatenție, inculpatul a fugit din centrul de carantină, fiind identificat de către organele de poliție în jurul orei 17:35 în zona gării din mun. Codlea.

Pentru a reține această situație de fapt, instanța a avut în vedere ansamblul probator administrat în cursul urmăririi penale, însușit de către inculpat conform art. 374 alin. 4 C.pr.pen., respectiv: proces-verbal de constatare însoțit de o copie după lista persoanelor aflate în autoizolare (filele 8-9 d.u.p.); proces-verbal de constatare a lipsei inculpatului B.C. de la domiciliu (fila 10 d.u.p.); raportul din data de 12.04.2020 (fila 11 d.u.p.); copie după declarația completată la introducerea în carantină (fila 12 d.u.p.); declarația martorului B:B (fila 13 d.u.p.); declarația martorului C.C. (fila 14 d.u.p.); proces-verbal de depistare (fila 15 d.u.p.); hotărârile nr. 9/17.03.2020 și 12/09.04.2020 ale Comitetului Local pentru Situații de Urgență Codlea (filele 17-19 d.u.p.); declarația dată în calitate de suspect (filele 28-29 d.u.p.).

Astfel, împrejurarea că inculpatul nu a respectat în primă fază măsura autoizolării la domiciliu se probează pe baza procesului-verbal din data de 11.04.2020 și a raportului din data de 12.04.2020, când organele de ordine publică au constatat prin propriile simțuri că inculpatul nu se afla la adresa de domiciliu, în contextul în care inculpatul nu a fost în măsură să ofere o explicație pertinentă pentru absența sa de aproximativ 10-15 minute până la momentul apariției din spatele curții imobilului, precum și față de incongruențele sesizate cu referire la justificările prezentate de inculpat și concubina acestuia din perspectiva expusă. Aspectul că, pe cale consecutivă, inculpatul a fugit din spațiul special amenajat în care fusese introdus în carantină se configurează, la nivel probator, prin corelarea depozițiilor testimoniale furnizate de martorii B.B și C.C, care au luat la cunoștință nemijlocit de intenția exprimată de inculpat în sensul nerespectării carantinei și care au constatat că la data de 11.04.2020, inculpatul a părăsit centrul amenajat din Căminul Liceului S.M. Codlea, cu procesul-verbal de depistare, întocmit la aceeași dată cu prilejul depistării inculpatului de către organele de poliție și jandarmerie după ce părăsise centrul de carantină. În faza de judecată, inculpatul și-a însușit parcursul faptic trasat pe baza mijloacelor probatorii examinate și a recunoscut că la data de referință, a fugit din spațiul special amenajat în care fusese introdus în carantină.

Pe baza materialului probator expus, instanța constată că fapta ce incumbă inculpatului există în materialitatea sa, astfel că soluția de achitare fundamentată pe dispozițiile art. 16 lit. a) C.pr.pen., propusă de apărătorul inculpatului, nu se impune a fi adoptată în cauză. Adițional, argumentația expusă de apărătorul inculpatului cu prilejul prezentării concluziilor pe fondul cauzei nu este susceptibilă să conducă la concluzia inexistenței faptei.

Deși a existat o acțiune de sustragere de la măsura carantinei, instanța apreciază că acestei fapte nu i se pot conferi valențe penale, întrucât în situația concretă dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de zădărnicirea combaterii bolilor, prevăzută de art. 352 alin. 1 C.pen.

Situația premisă pentru a se reține infracțiunea prevăzută prin dispozițiile art. 352 alin. 1 C.pen. este transpusă în preexistența unor dispoziții obligatorii în materie de prevenție și încălcare intenționată sau din culpă a acestor dispoziții. Prin diferite acte normative (ordonanțe militare, ordonanțe de urgență), Guvernul României a dispus luarea unor măsuri apreciate drept necesare pentru prevenirea răspândirii virusului SARS Cov 2 în România, fiind impuse, gradual, mai multe restricții privind dreptul de circulație ori de întrunire a cetățenilor. Prin Ordinul nr. 414/11.03.2020 al Ministrului Sănătății, modificat la data de 25.03.2020, au fost stabilite modalitățile de carantinare, izolare și internare a persoanelor suspecte de infectare cu acest tip de coronavirus sau care s-au întors din țări în care pandemia afectase un număr important de persoane, considerate roșii sau galbene, în funcție de numărul de persoane confirmate ca având COVID-19. Dispozițiile art. 1 alin. 3 lit. a) din Ordinul nr. 414/11.03.2020 al Ministrului Sănătății, conform cărora măsura izolării la domiciliu se instituie asupra persoanelor care au călătorit în ultimele 14 zile în localități din zonele afectate de COVID-19, altele decât cele cu transmitere comunitară extinsă (zona galbenă), s-au aplicat în cazul inculpatului B.C., ce a revenit pe teritoriul României la data de 31.03.2020 din Suedia. În baza prevederilor art. 3 din Ordonanța Militară nr. 4, pe fondul nerespectării condițiilor izolării la domiciliu, inculpatul a fost introdus în carantină pentru o perioadă de 14 zile, cu suportarea cheltuielilor aferente. Prin adresa remisă la dosarul cauzei de către Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov (f. 22), s-a reliefat maniera de aplicare a prevederilor din actele normative indicate în cazul inculpatului B.C. .

Prin decizia nr. 458 din data de 25.06.2020, publicată în M. Of. nr. 581/2.07.2020, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate formulată de Avocatul Poporului și a constatat că dispozițiile art. 25 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 95/2006 și ale art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 11/2020 sunt neconstituționale. Art. 25 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 statuează că măsurile privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii, precum și bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății. Conform art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 11/2020, în cazul epidemiilor/pandemiilor sau situațiilor de urgență de sănătate publică internaționale declarate de Organizația Mondială a Sănătății, dacă există un risc iminent pentru sănătatea publică, cu respectarea Regulamentului sanitar internațional (2005), la propunerea Grupului tehnic de experți ai Ministerului Sănătății, ministrul sănătății instituie carantina pentru persoanele care revin din zonele afectate, ca măsură de prevenire și limitare a îmbolnăvirilor.

În motivarea deciziei enunțate, instanța de contencios constituțional a punctat că deși dispozițiile art. 25 alin. 2 teza I din Legea nr. 95/2006 trebuie privite ca un cadru de reglementare generic, care consacră competența de acțiune a ministrului sănătății prin emiterea de acte administrative normative într-un domeniu specific și care nu sunt contrare prevederilor Legii fundamentale, această reglementare nu poate constitui, per se, unicul temei legal pentru emiterea unor ordine ce privesc stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii care implică restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, ci este necesar ca aceste măsuri să fi fost reglementate la nivel primar, printr-un act normativ care se subordonează condițiilor constituționale care permit o astfel de restrângere. Curtea a reiterat, cu valoare de principiu, astfel cum reiese dintr-o vastă paletă de prevederi constituționale și internaționale la care a făcut referire în cuprinsul deciziei, că la nivelul legii, și nu prin acte normative subordonate acesteia, trebuie stabilite motivele și condițiile în care măsura internării obligatorii se poate dispune, procedura aplicabilă, dreptul persoanei de a ataca în justiție actul în temeiul căruia s-a dispus internarea sa obligatorie și asigurarea garanțiilor pentru un acces la justiție efectiv. Curtea a notat că reglementările Ordinului Ministrului Sănătății nr. 414/2020 sunt relevante pentru a constata că măsura carantinei dispusă în România în contextul epidemiei determinate de infecția cu COVID-19 a putut fi calificată, în anumite situații, ca o veritabilă privare de libertate, precum și ca o restrângere, implicită, a exercițiului drepturilor fundamentale prevăzute de art. 25 și 26 din Constituție, astfel că s-a conturat imperativul reglementării acesteia la nivelul legislației primare, cu respectarea tuturor principiilor în materie. Curtea a conchis că este necesară stabilirea printr-o lege, în sensul art. 53 din Constituție, a condițiilor de instituire a carantinei, a formelor pe care această măsură le poate lua, în funcție de necesități, și a unei proceduri, chiar dacă aceasta este generală, astfel încât să reprezinte un cadrul flexibil pentru o intervenție adecvată a autorităților administrative. De asemenea, Curtea a considerat că este imperativă asigurarea unui drept de acces efectiv la justiție, mai ales atunci când carantina dobândește toate caracteristicile unei privări de libertate.

Relevante în materia de referință sunt și dispozițiile art. 23 alin. 1 din Constituția României, care consacră inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei. Libertatea individuală nu are caracter absolut, însă persoana aflată sub incidența unei măsuri privative de libertate trebuie să beneficieze de o serie de garanții, astfel încât limitarea acestei libertăți să se realizeze numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condițiilor prescrise de lege. În lumina art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, detenția legală a unei persoane susceptibilă să transmită o boală contagioasă reprezintă o privare de libertate ce poate fi acceptată în cadrul unei societăți în vederea asigurării sănătății și securității publice, dar care este permisă doar cu îndeplinirea condițiilor și a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrariul. Persoana căreia i se aplică măsura detenției de ordin social medical trebuie să beneficieze de un drept de acces la justiție efectiv, care să asigure judecarea într-un termen rapid a acțiunii și să dispună eliberarea persoanei deținute nelegal. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat standardele ce trebuie să fie avute în vedere atunci când se recurge la o măsură privativă de libertate în vederea protejării sănătății publice și a evidențiat că restricțiile aduse libertății persoanei trebuie să aibă un temei legal, iar acest aspect include conformarea față de garanțiile și cerințele constituționale.

Realizând aplicarea principiilor și a considerentelor normative și jurisprudențiale ilustrate la situația supusă analizei, instanța constată că la data la care inculpatul B.C. a fost introdus în carantină și a părăsit spațiul amenajat cu această destinație, nu erau trasate, la nivelul legislației primare, măsurile pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de pandemia de COVID-19, reglementare care să se completeze cu legislația secundară deja existentă, și nu se afla în vigoare un cadru legal primar pe care să se întemeieze restrângerea sau privarea de libertate a persoanei din rațiuni de sănătate publică. Obligarea inculpatului B.C. la măsura carantinării constituie o privare de libertate, prin raportare la o serie de factori precum tipul, durata, efectele și maniera de implementare a măsurii respective, iar afectarea drepturilor sau a libertăților fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului. Actele dosarului întăresc ipoteza conform căreia inculpatul nu a fost de acord cu măsura carantinării sale și acesta a fost motivul pentru care a fugit din centrul în care fusese introdus, intenție comunicată de inculpat în prealabil martorilor B.B și C.C

În același timp, inculpatul nu a avut posibilitatea contestării în justiție a măsurii detenției de ordin medical social, planând un dubiu cu privire la nesocotirea carantinei în situația în care inculpatul ar fi avut o cale efectivă de a contesta legalitatea și temeinicia măsurii în discuție în fața unei instanțe independente și imparțiale. În esență, inculpatul nu a beneficiat de nicio garanție edictată printr-o dispoziție legală primară pentru respectarea dreptului său fundamental la libertate. De asemenea, la data adoptării conduitei ce se reproșează inculpatului prin rechizitoriu, nu erau stabilite printr-o lege care să respecte exigențele de claritate și previzibilitate condițiile de instituire și de încetare a carantinei, formele pe care această măsură le poate îmbrăca și procedura ce se impune a fi parcursă în funcție de situația în care se află persoana supusă acestei măsuri. Ulterior, legiuitorul s-a aliniat cerințelor constituționale și internaționale și a fost adoptată Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, care a intrat în vigoare la data de 21.07.2020 și în cuprinsul căreia se explicitează noțiunea de carantină, se prevăd situațiile în care se poate institui carantina persoanelor, pașii procedurali ce trebuie urmați, necesitatea confirmării deciziei de carantinare a persoanei de către un medic sau de organele de control și posibilitatea contestării măsurii de către persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim în fața instanței.

Față de argumentele expuse, instanța subliniază că în timp ce internarea voluntară este rezultatul unui mutuus consensus între medic și pacient, în cazul zădărnicirii combaterii bolilor, măsura carantinării nu poate rezulta din voința unilaterală a unei autorități, ci trebuie să decurgă din lege, impunându-se astfel persoanei carantinate. În consecință, internarea obligatorie la care a fost constrâns inculpatul B.C. în absența oricăror garanții care să se oglindească în legislația primară are drept consecință lipsa situației premisă, astfel că fapta concretă nu corespunde standardelor de tipicitate obiectivă a infracțiunii de zădărnicirea combaterii bolilor, prevăzută de art. 352 alin. 1 C.pen. În contextul evocat, se va acorda aplicabilitate dispozițiilor art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr.pen., deoarece fapta dedusă judecății nu este prevăzută de legea penală.

Reținând că în cauză modul de operare al inculpatului nu corespunde tiparului obiectiv ce se regăsește în norma de incriminare, în baza art. 396 alin. 1 și 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b) teza I C.pr.pen., se va dispune achitarea inculpatului B.C.  de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de zădărnicirea combaterii bolilor, prevăzută de art. 352 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 1 C.pen.”

Comments

comentarii

Lasă un răspuns