Afișarea steagurilor Ținutului secuiesc și ale teritoriului Partium de către Tőkés, îi aduc acestuia, 2.112 euro pe care România trebuie să îi plătească.

CEDO: deciziile judiciare nu au reușit să examineze faptele în profunzime și nu cuprindeau  suficiente raționamente.

În hotărârea Camerei de astăzi, 27 aprilie 2021, în cauza Tőkés împotriva României (cererile nr. 15976/16 și 50461/17) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut, cu majoritate, că a existat:

o încălcare a articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cazul a vizat un cetățean român, László Tőkés, care aparține minorității maghiare din România România și care a fost ales membru al Parlamentului European în ceea ce privește Ungaria.

Autoritățile române au impus sancțiuni domnului Tőkés pentru că arborează steagurile Ținutului Secuiesc și Partium (Részek) pe clădirea care își găzduiește biroul din Oradea.

Curtea nu a fost de acord cu punctul de vedere al reclamantului potrivit căruia amestecului în dreptul său la libertatea de expresiei îi lipsise orice temei juridic.

Cu toate acestea, a constatat că instanțele naționale nu au examinat în profunzime toate dovezile relevante în fața lor și că motivele din deciziile acestora au fost insuficiente. Acesta a menționat că motivele expuse în hotărâri au fost succinte și nu au conținut suficiente informații pentru a permite Curții să discearnă raționamentul din spatele ingerinței.

Curtea a constatat o încălcare procedurală a articolului 10 din Convenție.

Fapte principale

Reclamantul, László Tőkés, este un cetățean român care s-a născut în 1952 și locuiește în Oradea (România). Domnul Tőkés aparține minorității maghiare din România. A fost ales membru al Parlamentul European pe lista Uniunii Democrate a Maghiarilor din România în urma Alegerile europene din 2009 și, ulterior, pe lista partidului maghiar Fidesz în urma alegerilor europene din mai 2014. La momentul evenimentelor avea un birou în Oradea.

În prima sa cerere (nr. 15976/16), domnul Tőkés a declarat că la 18 iunie 2014 a afișat Steagul secuiesc, care măsoară doi metri pe un metru, pe clădirea care găzduiește biroul său din Oradea. Pe 20 august 2014, poliția locală din Oradea i-a impus o sancțiune contravențională, sub forma unei avertisment, pentru afișarea unui steag – steagul secuiesc – în scopuri publicitare fără a obține în prealabil permisiunea temporară de publicitate, cu încălcarea Legii nr. 185/2013 privind plasarea și autorizarea materialelor publicitare. Solicitantului i s-a cerut să îndepărteze steagul. El a contestat raportul privind infracțiunea minoră la Tribunalul de Primă Instanță Oradea, care a respins contestație la 26 ianuarie 2015. Domnul Tőkés a făcut recurs împotriva acestei hotărâri.

Într-o hotărâre definitivă din 27 noiembrie 2015, Judecătoria Bihor a respins apelul și a confirmat raționamentul hotărârii în primă instanță. Potrivit instanței, reclamantul a aborat steagul, care a inclus simboluri secuiești, pentru a atrage atenția publicului asupra utilizării spațiului unde era pus, iar steagul a fost astfel utilizat în scopuri publicitare, așa cum a fost definit prin Legea nr. 185/2013. Instanța a precizat clar că arborarea unui steag precum cel în cauză în public, dar pe o clădire privată, nu era interzisă de lege. Cu toate acestea, steagul trebuia să fie arborat în conformitate cu dispozițiile legale, inclusiv cele care necesită obținerea permisiunii în scopul publicității.

În a doua sa cerere (nr. 50461/17), domnul Tőkés a declarat că în decembrie 2015 a afișat pe clădirea care găzduiește biroul său steagul al teritoriului Partium, un steag alb cu dublu cruce și patru linii roșii care reprezintă cele patru râuri care traversează regiunea. Steagul fusese arborat alături altele, și anume steagul secuiesc, steagul național al României, steagul național maghiar și steagul Uniunii Europene. La 16 decembrie 2015, poliția a impus sancționarea contravențională a solicitantului sub forma unui avertisment și i-a cerut să înlăture steagul.

Domnul Tőkés a contestat dosarul privind infracțiunile minore la Tribunalul de Primă Instanță, argumentând că Legea nr. 185/2013 nu a fost aplicabilă cazului. El a subliniat că este membru al Parlamentul European, că și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Bruxelles și Strasbourg și că a închiriat un birou în Oradea pe durata mandatului său. La 27 aprilie 2016, Tribunalul de Primă Instanță a respins contestația, constatând că reclamantul afișase un steag care îl includea pe cel cu simboluri secuiești și care astfel nu intrau în categoria steagurilor aparținând unui stat recunoscut.

Instanța a considerat că, prin afișarea steagului, reclamantul a încercat să atragă atenția publicului și să informeze publicul asupra unor activități și evenimente; de aceea, steagul trebuia considerat „material publicitar”. Potrivit instanței, arborarea steagului secuiesc în public, inclusiv pe cea a clădirilor proprietate privată, era reglementată de Legea nr. 185/2013 și a fost, prin urmare, supusă permisiunii prealabile de a face publicitate.

Domnul Tőkés a făcut recurs împotriva acestei hotărâri. La 6 februarie 2017, Curtea Județeană a respins recursul și a confirmat hotărârea în primă instanță.

La 24 februarie 2020, în urma unui control al poliției, însuși domnul Tőkés a scos steagurile fără implicarea autorităților.

Plângeri și procedură

Bazându-se pe articolul 10 (libertatea de exprimare), reclamantul a susținut că prin faptul că i s-a emis avertismente pentru afișarea steagurilor Ținutului Secuiesc și a teritoriului Partium pe clădirea în care el a lucrat la Oradea i se încălcase dreptul la libertatea de exprimare.

Cererile au fost depuse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 9 februarie 2016 și 19 mai 2017.

Decizia Curții

Articolul 10

Curtea a observat că reclamantul a fost sancționat pentru că arborează pavilionul secuiesc și pavilionul teritoriului Partium fără a solicita mai întâi permisiunea de a face publicitate. In conformitate cu reclamantul a avut rapoarte de infracțiuni minore, care au fost ulterior confirmate de instanțele naționale reținându-se că a acționat cu încălcarea Legii nr. 185/2013. În temeiul articolului 49 § 1 litera (a) din legea respectivă, plasarea materialelor publicitare fără permisiunea temporară de publicitate au constituit o infracțiune minoră.

Curtea nu a fost de acord cu punctul de vedere al reclamantului conform căruia interferența nu avea niciun temei juridic și a continuat să examineze dacă măsura a urmărit un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică.

Curtea a menționat că scopul menționat de guvern ca justificare a măsurilor din 2007 a fost aceea de a asigura siguranța publică și respectarea drepturilor altora. Scopul Legii nr. 185, astfel cum a fost definit la articolul 1, a fost să asigure că mediului construit este coerent, armonioas, sigur și sănătos, pentru a proteja bunurile naturale și artificiale, păstrarea calității peisajului și respectarea standardelor cerute în ceea ce privește calitatea clădirii. Instanța a acceptat că ingerința de care reclamantul s-a plâns a avut drept scop protejarea drepturile altora. Instanțele interne au fost chemate să stabilească un echilibru echitabil între dreptul solicitantului la libertatea de exprimare și protecția drepturilor altora în contextul Legii nr. 185/2013, care era aplicabilă în prezenta cauză.

În examinarea dacă amestecul a fost necesar într-o societate democratică, Curtea s-a axat pe deciziile pronunțate de instanțele interne. În acest sens, a observat că instanțele au omis să ia în considerare contextul plângerilor reclamantului, argumentul său conform căruia sancțiunile impuse i-ar fi afectat dreptul la libertatea de exprimare garantat atât de Constituție, cât și de articolul 10 al Convenției.

Curtea a continuat să observe că, în încercarea de a stabili ce legislație este aplicabilă, instanțele naționale s-au focusat în hotărârile lor asupra faptului că steagurile în cauză trebuiau echivalate cu o formă de publicitate. Nu au explicat de ce au respins afirmațiile reclamantului conform cărora steagurile nu au fost destinate ca să-și promoveze activitățile și că fusese doar un mijloc pentru el de a-și exprima propria identitate. Instanța a remarcat faptul că unele dintre definițiile noțiunii de publicitate cuprinse în articolul 3 litera (o) din Legea nr. 185/2013 au fost strâns legate de activitățile comerciale în general și că scopul lor era atât de departe de mesajul pe care reclamantul încerca să-l transmită.

Împotriva unei astfel de susțineri, autoritățile erau obligate să ofere motive pentru respingerea argumentelor reclamantului, în măsura în care noțiunea de publicitate în dreptul intern a fost definită în termeni largi iar autoritățile naționale au avut un anumit grad de discreție în a decide ce steaguri ar trebui considerate materiale publicitare.

Curtea a subliniat că a făcut în mod constant o distincție între reclamele comerciale și cele care vizează să contribuie la o dezbatere publică pe probleme de interes general. În în cazul de față, acesta a menționat că, în clasificarea steagurilor în cauză ca materiale publicitare, instanțele naționale nu le-au examinat conținutul și nici nu au oferit niciun exemplu de activități sau evenimente pe care drapelele le anunțaseră.

În timp ce erau mai bine plasate în interpretarea intenției care stă la baza unui anumit discurs și de a evalua modul în care era probabil ca publicul să o perceapă și să reacționeze la aceasta, instanțele naționale nu au explicat, în prezentul caz, cu detalii suficiente decizia lor de a clasifica steagurile în cauză ca materiale publicitare.

Curtea a mai observat că instanțele naționale nu au examinat dacă utilizarea clădirii, pe care autoritățile locale o desemnaseră drept biroul parlamentar al reclamantului, ar trebui să fie un factor important în cauză. La fel, nu luaseră în considerare statutul solicitantului ca membru al Parlamentului European sau drepturile sale care decurg din acest statut.

În special, instanțele naționale nu stabiliseră cu certitudine dacă reclamantul încerca să acționeze în calitatea sa de politician care prezintă un program politic sau de cetățean obișnuit aparținând unui minorități naționale care dorea să-și manifeste apartenența la această minoritate. De asemenea, Curtea a notat că, la momentul relevant, reclamantul a stat în Parlamentul European ca membru al unui partid maghiar, mai degrabă decât român, fiind, prin urmare, mai degrabă un reprezentant politic al majorității maghiare în Ungaria decât al minorității maghiare din România. Aceste probleme au fost relevante pentru determinarea naturii discursului în cauză și ar fi trebuit elucidate de instanțele naționale, dar le-au ignorat.

Pentru că nu reușiseră să examineze în profunzime toate dovezile relevante în fața lor, instanțele judecătorești nu au putut determina, în lumina criteriilor definite și aplicate de Curte în cazuri referitoare la libertatea de exprimare, natura mesajului pe care solicitantul l-a căutat pentru a transmite și nici contextul în care ar trebui să fie situat discursul.

În ceea ce privește problema siguranței publice și a respectării drepturilor celorlalți pe care se bazează Guvernul, Curtea a menționat că instanțele naționale nu au citat nicio dovadă care să sugereze acest lucru și anume că fluturarea steagurilor a fost de natură să dea naștere unor probleme de siguranță publică. Mai mult, au declarat că arborarea steagurilor nu era interzisă ca atare, dar că trebuia să se facă în conformitate cu prevederile legale și după obținerea permisiunii temporare de publicitate.

Curtea a mai menționat că steagul teritoriului Partium a fost afișat alături de alte steaguri. instanțele naționale nu explicaseră de ce numai acel steag, și nu celelalte, fuseseră supuse anterior permisiunii de a face publicitate în conformitate cu legislația care a fost concepută pentru a „asigura că mediul construit este coerent, armonios, sigur și sănătos, pentru a proteja natura și bunuri create de om, păstrează calitatea peisajului și se conformează standardelor cerute în condiții de calitate a clădirii ”. Mai mult, deși fusese sancționat în iunie 2014 și în decembrie 2015, solicitantului nu i s-a cerut să scoată steagurile până la 24 februarie 2020.

Nu exista nimic în dosarul cauzei care să indice că, în această perioadă de câțiva ani, arborarea steagurilor au cauzat autorităților vreo problemă în ceea ce privește siguranța publică sau de mediu.

În sfârșit, Curtea a considerat că, în sensul articolului 10 al Convenției, faptul că sancțiunea a fost minoră, nu a compensat în sine lipsa relevanței și a suficientei motivări pentru restrângerea dreptului la libertatea de exprimare.

Având în vedere faptul că instanțele naționale nu au ținut seama în mod corespunzător de criteriile stabilite în jurisprudența Curții, aceste instanțe nu au furnizat motive relevante și suficiente pentru a justifica interferența cu dreptul solicitantului la libertatea de exprimare. În consecință, interferența reclamată nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Curtea a constatat o încălcare procedural a articolului 10 din cauza modului în care instanțele naționale au examinat reclamațiile solicitantului.

A existat astfel o încălcare a articolului 10 al Convenției.

Satisfacție echitabilă (articolul 41)

Curtea a statuat că România urma să plătească reclamantului 2.112 euro (EUR) pentru costuri și cheltuieli .

Judecătorii Motoc și Kucsko-Stadlmayer au exprimat o opinie separată care este anexată la hotărâre.

Hotărârea este disponibilă numai în limba franceză aici.

Comments

comentarii