Decizia baroului a fost dată cu încălcarea art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.
Tribunalul București a dispus la data de 17.09.2020 anularea Deciziei nr. 418/8.12.2018 a Baroului București și a Deciziei nr. 1185/3.07.2018 a UNBR, obligându-le pe acestea la plata către reclamantă a sumei de 5.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă redusă de către instanță de la suma de 14.399 de lei.
Redăm din hotărârea de anulare a actelor administrative:
,,Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat: anularea Deciziei nr. 418/08.12.2018 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din Romania („Decizia nr. 418/08.12.2018”) comunicată la data de 04.01.2019, prin care s-a respins contestația formulată față de Decizia nr. 1185/03.07.2018 a Consiliul Baroului București prin care s-a constatat nedemnitatea și s-a dispus încetarea calității sale de avocat și radierea de pe Tabloul avocaților Baroului București; anularea Deciziei nr. 1185/03.07.2018 emisă de Consiliul Baroului București („Decizia”) comunicată la data de 20.07.2018. prin care s-a constatat nedemnitatea și s-a dispus încetarea calității sale de avocat, radierea de pe Tabloul avocaților Baroului București; suspendarea efectelor Deciziilor nr. 1185/03.07.2018 a Consiliului Baroului București și nr. 418/08.12.2018 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din Romania până la soluționarea prezentei acțiuni; ca o consecință a anularii Deciziilor mai sus menționate, a solicitat obligarea pârâtelor, la: repunerea în situația anterioară cu privire la calitatea sa de avocat, membru al Baroului București, reînscrierea sa în Tabloul avocaților Baroului București; menținerea formei de organizare activității în cabinet individual, denumit Cabinet de Avocat Andronache C. Cristina, cu sediul profesional in București, (…) și punct de lucru în loc. Voluntari, (…) jud. Ilfov, sau, după caz, înființarea Cabinetului de Avocat Andronache C. Cristina; constatarea aplicabilității art. 28 lit. b) din Legea nr. 51/1995 actualizată și art. 49 alin. 1 lit. b) din Statutul profesiei, urmând să se dispună cu privire la reclamantă suspendarea exercițiului profesiei pe durata stabilită prin hotărârea judecătoreasca (respectiv 3 ani de la data de 16.05.2018 – a rămânerii definitive a sentinței penale nr. 101/F/2016 a Curții de Apel București), și totodată, înscrierea sa în Tabloul Avocaților în secțiunea destinată avocaților fără drept de a exercita profesia.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că a dobândit în mod legal calitatea de avocat definitiv în Baroul București prin Decizia nr. 2547/06.12.2004, începând cu data de 01.12.2004, exercitând profesia în cadrul Cabinetului de avocat „Andronache C. Cristina” (conform Deciziei nr. 2547 bis din 06.12.2004 a Baroului București).
Prin sentința penală nr. 101/F/06.06.2017 a Curții de Apel București, s-a dispus în esență condamnarea la pedeapsa principală rezultantă a închisorii de 2 ani și 4 luni cu suspendarea sub supraveghere a executării, pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, g, C.pen. constând în dreptul de a exercita profesia de avocat, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, g, C.pen. constând în dreptu l de a exercita profesia de avocat pe perioada de 3 ani.
Executarea pedepsei complementare aplicate a început la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 101/F/06.06.2017, adică la data de 16.05.2018.
Ca urmare a respingerii apelului formulat de reclamantă, Sentința penală nr. 101/F/06.06.2017 a rămas definitivă în baza Deciziei penale nr. 125/A a Înaltei Curți de Casație si Justiție.
Reclamanta a formulat recurs în casație, respins prin Decizia nr. 208/2019 din 30.05.2019, neredactată, pronunțată în dosarul nr. (…).
În scopul eliminării oricărui dubiu cu privire la conformarea sa și executarea voluntară a pedepsei accesorii și a celei complementare privind interdicția de a exercita profesia de avocat pe durata termenului de 3 ani, până la adoptarea cuvenitelor decizii de către forurile profesionale, a formulat cerere de suspendare din profesie în temeiul art. 28 lit. d) din Legea nr. 51/1995 actualizată pe durata nedeterminată, aceasta fiind admisă prin Decizia nr. 948/05.06.2018 a Baroului București.
La data 20.07.2018 i-a fost comunicată Decizia nr. 1185/03.07.2018 a Baroului București prin care s-a dispus, „În baza art. 55 alin. 2 lit. a), art. 14 lit. a) si art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995” republicată si art. 73 alin. 3 din Statutul profesiei de avocat:
„Art. 1. Se constată nedemnitatea si se dispune încetarea calității de avocat a doamnei Andronache C. Cristina.
Art.2. Se radiază din Tabloul avocaților Baroului București doamna Andronache C. Cristina ca urmare a încetării calității de avocat.
Art.3. Prezenta decizie se comunica doamnei Andronache C. Cristina, Uniunii Naționale a Barourilor din Romania si Serviciului de Asistenta Judiciara al Baroului București.
Art.4. Prezenta Decizie își produce efectele începând cu data de 03.08.2018….”
Împotriva acestei Decizii a formulat în temeiul art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 actualizată contestație la Uniunea Naționala a Barourilor din România („Consiliul UNBR”), invocând nelegalitatea acesteia.
Contestația reclamantei a fost respinsă prin Decizia nr. 418/08.12.2018 a Consiliului UNBR primita la data de 04.01.2019, dezvoltându-se aspecte cu privire la nedemnitatea avocatului, în baza art. 14 lit. a) coroborat cu art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995 actualizată, ca urmare a pronunțării hotărârii de condamnare.
În opinia sa, ambele decizii emise de organele de conducere ale Baroului București și ale UNBR sunt nelegale și netemeinice.
Cu privire la petit privind cererea de suspendare a efectelor Deciziei nr. 1185/03.07.2018 și ale Deciziei nr. 418/08.12.2018 a arătat că o asemenea cerere este admisibilă în baza dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 actualizată, instanțe care judecă fondul pricinii având competența legală de a soluționa o astfel de cerere și de a dispune suspendarea efectelor Deciziilor atacate până la soluționarea definitivă a acțiunii.
Reclamanta a arătat că urgența măsurii solicitate rezidă în faptul că Deciziile atacate produc efecte începând cu data de 03.08.2018 și justifică interesul formulării acestei cereri și temeinicia ei cu următoarele argumente care se regăsesc în parte și vor fi dezvoltate și cu privire la fondul acțiuni.
Unul din efectele Deciziei atacate este desființarea Cabinetului de avocat Andronache C. Cristina – forma de exercitarea a profesiei în care a funcționat, ca o consecință a încetării calității de avocat și a radierii din Tabloul Avocaților.
Cabinet de Avocat Andronache C. Cristina este reclamant în dosarul nr. xxxxx/3/2015 a Tribunalului București, Secția a II-a de Contencios Administrativ și Fiscal, pârâta fiind Administrația Financiară Sector 1 a Finanțelor Publice, soluționat prin sentința nr 2822/2018 din 02.05.2018 – definitivă prin respingerea recursului formulat de parata ANAF. În esență, acțiunea vizează anularea actelor administrative fiscale emise de organul fiscal în anul 2014 prin care s-au stabilit obligații fiscale suplimentare, dobânzi și penalități cu titlu de impozit pe venit și TVA din desfășurarea activității profesionale. Soluția instanței de fond îi este favorabilă chiar și prin admiterea doar în parte a acțiunii, iar în cazul în care va rămâne definitivă, Cabinetul de Avocat Andronache C. Cristina va avea de recuperat sume însemnate de la organul fiscal; de la data inspecției fiscale, organul fiscal a emis nenumărate somații și titluri executorii întrucât sumele achitate de reclamantă pentru stingerea obligațiilor suplimentare principale, precum și toate plățile devenite scadente în perioada 2015-2018 sunt distribuite de organul fiscal după bunul sau plac, cu ignorarea imputației plații făcute de reclamantă debitor, situație pentru clarificarea căreia a făcut demersuri la organul fiscal după ce soluția din dosarul nr. (…)/2015 a rămas definitivă.
Desființarea/dizolvarea Cabinetului de avocat modifică substanțial situația și așa dificil de gestionat în condițiile în care este cunoscută reticența organului fiscal față de contribuabil, dar mai ales greutatea sau imposibilitatea recuperării de la stat a sumelor de bani, fără a lua în discuție dubiile cu privire la înțelegerea corectă a consecințelor patrimoniale ale încetării capacității de folosință a cabinetului chiar pe parcursul procesului.
În cazul admiterii prezentei contestații, ceea ce ar avea ca efect repunerea în situația anterioară și reînființarea cabinetului, redobândirea calității de parte în proces ar fi de asemenea greu de explicat, incert de înțeles și admis și ar conduce la o prelungire a litigiilor și a posibilității de clarificare a situației cu organul fiscal, ceea ce îi produce serioase prejudicii materiale, mai ales în condițiile în care pe durata interdicției de exercitare a profesiei veniturile sale sunt extreme de limitate, este singurul întreținător al familiei sale și are de îndeplinit și obligațiile civile din hotărârea penală.
Un alt prejudiciu major pe care îl poate suferi în cazul desființării/dizolvării Cabinetului de Avocat Andronache C. Cristina provine din faptul că în patrimoniul de afectațiune al acestuia se afla imobilul în care este constituit și a funcționat sediul secundar de activitate.
Situația juridică a imobilului s-ar modifica substanțial, iar în cazul admiterii contestației cabinetul nu ar mai putea avea un sediu propriu, întrucât sediul profesional din București este supus sechestrului asigurător, partea civilă din procesul penal – ONT Carpați SA în faliment, având posibilitatea urmăririi silite pentru îndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin sentința penală, 348.000 Euro + dobânda legală din anul 2010 până la data plății. Reclamanta face mențiunea că deși în cauză obligațiile civile sunt stabilite în solidar în sarcina sa și a celorlalți doi condamnați, încă din faza măsurilor asigurătorii s-a constatat că doar reclamanta are bunuri în patrimoniu și acestea au fost supuse măsurii sechestrului. Este imperios necesară din toate aceste motive existența/rămânerea în ființă sau reînființarea Cabinetului de Avocat Andronache C. Cristina, prejudiciile pe care le-ar suferi în caz contrar fiind majore, greu sau imposibil de reparat, mai ales ca este lipsită de exercitarea profesiei, este afectat dreptul său la muncă pentru care s-a pregătit și în nicio altă profesie complementară ori din același domeniu nu îi este posibil accesul, condițiile de admitere fiind similare cu cele care în prezent afectează calitatea sa de avocat.
Reclamanta a considerat că Decizia atacată este nelegală, masurile adoptate încalcă principiul proporționalității consacrat expres de art. 5 alin. 4 din Tratatul de instituire a Uniunii Europene și de art. 5 din Protocolul nr. 2 la Tratat pentru aplicarea principiului subsidiarității și a proporționalității.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene cât și doctrina sunt unanime în a confirma apartenența principiului proporționalității în categoria principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europen e.
Or, prin consacrarea ca principiu fundamental al dreptului Uniunii Europene, principiul proporționalității a devenit și un principiu fundamental în sistemul dreptului românesc actual, în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României, care consacră regula priorității de aplicare a dreptului comunitar, obligând autoritățile publice să își circumscrie conduita respectării acestui principiu și permițând instanțelor de judecată să delimiteze puterea discreționară de excesul de putere.
Analizând dispozițiile art. 14 lit. a), art. 26 lit. d) și art. 27 lit. b) din Legea nr. 51/1995 actualizată, constată că voința legiuitorului a fost să creeze organelor profesiei posibilitatea de a aprecia în concret ce măsură trebuie adoptată în cazul avocatului care este condamnat pentru o faptă penală. Modul de redactare a textului art. 27 lit. b) din Legea nr. 51/1995 actualizată nu lasă niciun dubiu asupra intenției legiuitorului pentru cazul în care măsura interdicției de a profesa este dispusă expres prin hotărârea judecătorească de condamnare. Norma legală este imperativă, nu permisivă, iar principiul proporționalității amintit anterior este un temei și un argument în plus ca atunci când judecătorul penal stabilește prin hotărârea judecătorească suspendarea pe o anumită perioadă a dreptului de a exercita profesia, nu este permisă o dublă sancționare și cu atât mai mult, o măsură mai restrictivă, pe care judecătorul nu a apreciat-o ca necesară în cauză.
Este evident că măsura aplicată – încetarea calității de avocat în acest moment – apare ca disproporționată raportat la: 1) motivul de fapt al încetării (constatarea nedemnității în baza art. 14 lit. a); 2) conduita ulterioară a reclamantei care a solicitat voluntar suspendarea în baza art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 actualizată tocmai pentru a dovedi că până la primirea hotărârii definitive pe care să o pună la dispoziția organelor profesiei înțelege să se conformeze de îndată interdicției de a exercita profesia; 3) scopul avut în vedere de legiuitor – apărarea prestigiului profesiei, dar și prevenția generală și specială; 4) atingerea gravă adusă drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei și 5) conduita anterioară ireproșabilă.
În doctrină, s-a arătat că stabilirea proporționalității unei măsuri administrative poate fi verificată prin efectuarea unui test, care presupune răspunsul la următoarele întrebări: 1. Este măsură administrativă corespunzătoare atingerii unui scop legitim? 2. este aceasta măsură necesara atingerii scopului legitim sau cea mai puțin restrictiva dintre masurile necesare acestui scop? 3. are această măsură un efect excesiv asupra interesului persoanei?
Prestigiul profesiei este fără îndoială un scop legitim, dar trebuie analizat dacă acesta este ocrotit în cauză prin aplicarea unei norme (cea de la art. 14 lit. a) care nu mai este în vigoare ca urmare a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate, constatându-se că sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” este neconstituțională.
Din perspectiva celei de a doua întrebări se poate observa că măsura dispusă de Baroul București este radicală și excesivă și în niciun caz nu poate fi apreciată ca necesară atingerii scopului legitim atât timp cât legiuitorul a prevăzut la îndemâna organelor profesiei aplicarea dispozițiilor art. 27 lit. b) care ocrotesc în egală măsură scopul legitim urmărit.
Iar răspunsul la ultima întrebare este evident pozitiv, măsură dispusă având un caracter excesiv asupra sa.
Principiul proporționalității măsurii stabilite prin legea specială trebuie corelat, totodată, cu scopul legii penale și al pedepselor aplicate într-o cauză penală.
Funcțiile pedepsei sunt mecanisme prin care pedeapsa acționează asupra condamnatului și asupra altor persoane în vederea realizării scopului său de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni. Funcțiile pedepsei apar și ca scopuri imediate ale acesteia. Ele sunt: funcția de constrângere (represivă), funcția de reeducare, funcția de exemplaritate și funcția de eliminare.
Pedeapsa apare din necesitatea concretă de a împiedica repetarea faptelor antisociale și apărarea valorilor sociale fundamentale, dar pedeapsa se aplică și se individualizează în concret, fără a se face o aplicare generală, stabilindu-se între limitele maxime și minime prevăzute de lege în funcție de condițiile în care fapta a fost săvârșită, pericolul social, conduita făptuitorului.
Prin urmare, instanța penala fiind cea specializată, a apreciat în cazul concret din speță și a aplicat pedepsele principale și pedepsele accesorii și complementare.
Pedeapsa accesorie aplicată reclamantei, dar și cea complementară vizează interzicerea dreptului de exercitare a profesiei de avocat pe o durata de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de fond. Chiar prin definiție, pedepsele complementare vin sa întregească caracterul represiv al pedepsei principale.
În cazul de față instanța penală a apreciat că pedeapsa complementară aplicată împreună cu pedeapsa principală își pot atinge scopul prin aplicarea pe o durata limitată, de 3 ani.
Or, măsura dispusă de Baroul București prin Decizia atacată, de încetare a calității de avocat este una cu consecințe radicale ca urmare a constatării nedemnității. Totodată, nici revenirea în profesie nu ar mai fi posibilă într-un viitor.
Este adevărat ca demnitatea se analizează în orice moment al exercitării profesiei.
Măsură corectă pe care Baroul București trebuia să o adopte în cauză este aceea a suspendării dreptului reclamantei de a profesa pe durata pedepsei principale (în acord cu pedeapsa accesorie) și a celei complementare, urmând să analizeze la data solicitării revenirii în profesie cazul de nedemnitate fiind ținut de principiul caracterului gradual al pedepselor, de respectarea principiului proporționalității și de necesitatea individualizării pedepsei, la analiza cu prioritate a aplicării dispozițiilor art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995 actualizată. Există posibilitatea ca până la finalul duratei pedepsei complementare, să apară modificări legislative care să pună în acord realitatea socială cu textele legale. Există posibilitatea ca într-o cale de atac extraordinară sau urmare a unei hotărâri CEDO situația de fapt și cea de drept în care se află, să se schimbe.
În cazul contrar, al aplicării glaciare a art. 14 lit. a) a considerat că, peste pedeapsa pe care judecătorul specializat a apreciat-o ca fiind aplicabilă și îndestulătoare, în baza unui text care nu mai este legal aplicabil, se adaugă de către Baroul București, o sancțiune cu consecințe extreme, drastice, care afectează grav dreptul său fundamental la proprietate, astfel cum este definit de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, dar și dreptul la muncă, la un tratament echitabil al reclamantei cu alte persoane aflate în situații similare, dar care, au fost favorizate de forma textului de lege de la un alt moment al aplicării ei.
Nu se încalcă cu nimic legea și nu se aduce atingere profesiei și prestigiului acesteia prin aplicarea dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 51/1995 actualizată întrucât reclamanta, tocmai pentru a nu crea vreun dubiu asupra respectării legii speciale a profesiei dar și a rigorilor pedepsei, a solicitat suspendarea urmând ca organele statutare să aprecieze asupra situației sale.
Totodată, Decizia nr.1185/2018 a Baroului București a fost pronunțată în condițiile în care exercitarea profesiei fusese suspendată prin Decizia nr. 948/05.06.2018 2 Baroului București, dispunându-se suspendarea la cerere din profesie pe o perioada nedeterminată, la cererea sa admisă tot de Baroul București. Nu are cunoștință și nu i s-a comunicat vreo hotărâre prin care să se fi anulat Decizia nr. 948/05.06.2018 de suspendare. Așadar a apreciat că în mod nelegal s-a dispus încetarea calității de avocat de vreme ce aceasta era deja suspendată.
Decizia adoptată de Baroul București dublează sancțiunea aplicata de instanța penală, ba chiar o amplifică în mod total disproporționat, cu consecințe de natură să îi aducă prejudicii incomensurabile și care nu le-ar mai putea repara.
În opinia sa, se impunea ca Baroul București să analizeze în concret și nu rigid și general situația de fapt, având la dispoziție atât sentința penală 101/F/2017, dar și Decizia civilă nr. 2014 a Curții de Apel București pronunțată în dosarul nr. (…)/3/2013* în care s-a respins irevocabil acțiunea formulata de ONT Carpați SA în contradictoriu cu reclamanta și B.B.C. apreciindu-se că nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală în lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 998 Cod civil 1864. Este cunoscut că sunt asemănătoare condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea răspunderii civile delictuale cu cele care reprezintă elementele constitutive ale infracțiunii.
Baroul București putea constata lesne din lecturarea sentinței penale că s-a dispus condamnarea reclamantei în lipsa unor probe minime.
În analiza concretă solicită a se avea în vedere și încheierea din 02.05.2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, Secția Penală. Orice practician al dreptului cunoaște limitele recursului în casație, imposibilitatea schimbării încadrării juridice în această fază a procesului, precum și obligația de a se judeca o cauză cu privire la situația de fapt și încadrarea juridică faptelor din rechizitoriu.
Fără a dori să abordeze aspecte care exced cauzei și fără a se îndepărta de cadrul acțiunii de față, solicită instanței să observe, deși se susține necesitatea respingerii recursului în casație, acuzarea însăși arată că situația de fapt pentru care a fost trimisă în judecată ar atrage eventual o altă încadrare juridica (gestiune frauduloasă sau participație improprie la o infracțiune săvârșită de executorul judecătoresc).
Orice practician al dreptului poate analiza prin filtrul propriu situația de fapt și să constate că nu se poate spune dincolo de orice îndoială rezonabilă că se face vinovată de faptele pentru care s-a dispus condamnarea.
Chiar admițând că în fața unei hotărâri judecătorești prin care o persoană este condamnată definitiv pentru o faptă penală săvârșită cu intenție organele profesiei trebuie doar să aplice legea specială care reglementează exercitarea profesiei, a apreciat ca tocmai respectarea acestei legi în integralitatea ei obligă la aplicarea în cauză, în mod prioritar a art. 27 lit. b), urmând ca la solicitarea revenirii în profesie să se analizeze nedemnitatea, în raport de situația de la acel moment și hotărârile judecătorești valabile la acea dată.
În susținerea acțiunii reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Pârâtul Baroul București a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției necompetentei materiale a Curții de Apel București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ si Fiscal și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, Secția a II-a Contencios Administrativ si Fiscal, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, admiterea excepției inadmisibilității cererii de suspendare a efectelor actelor administrative atacate și, pe cale de consecință, respingerea capătului 3 al cererii de chemare în judecată ca inadmisibil. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat
În ceea ce privește excepția necompetentei materiale a solicitat admiterea acestei excepții și declinarea competentei de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, Secția a II-a Contencios Administrativ și fiscal având în vedere că actul principal, a cărui anulare s-a solicitat de către reclamantă, este Decizia Consiliului Baroului București nr. 1185/03.07.2018, emitentul acestuia fiind deci Baroul București, care este asimilat unei autorități publice locale.
Ca urmare, faptul că reclamanta înțelege să solicite în prezenta cauza și anularea Deciziei Consiliului UNBR nr. 418/08.12.2018, prin care plângerea sa prealabilă a fost respinsă, nu este de natură a modifica competența materială a instanței, determinată potrivit art. 10 al. 1 din Legea nr. 554/2004, dispoziție conform căreia litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene se soluționează în fond de tribunalele administrativ fiscale.
Raportat la aceste dispoziții legale a solicitat instanței să constate necompetența materială a Curții de Apel București în soluționarea prezentei cauze și să dispună declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, Secția a II-a contencios administrativ si fiscal.
În drept, a invocat dispozițiile art.205 și urm. NCPC, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 51/1995, Statutul profesiei de avocat.
În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinare pârâta Baroul București a invocat excepția necompetenței materiale a Curții, prescripția, inadmisibilitatea capătul 3 al cererii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată (fila 108 dosar curte).
Prin întâmpinare UNBR a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată (fila 184 dosar curte).
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare (fila 202 dosar curte) și cerere completatoare înregistrată pe data de 28.11.2019 (fila 232 dosar curte).
Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței materiale (fila 268 dosar curte).
Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile aflate la dosar; proba cu interogatoriul propus de reclamantă a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei.
Prin încheierea din data de 5.05.2020 instanța a respins capătul de cerere având ca obie ct suspendarea efectelor actelor administrativ e , întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Tribunalul a respins excepția necompetenței materiale prin încheierea din data de 10.03.2020.
Excepția inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiuni invocat cu privire la cererea completatoare au fost respinse prin încheierea de ședință din data de 16.06.2020.
Analizând probele:
Reclamanta a fost înscrisă în tabloul avocaților definitivi prin Decizia nr. 2547/6.12.2004 emisă de B aroul București (fila 9 dosar Curte).
Prin Decizia penală nr. 101/F/6.06.2017 emisă de Curtea de Apel București, definitivă la data de 16.05.2018, reclamanta a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani închisoare, respectiv 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiuni lor de înșelăciune și uz de fals fiind aplicată și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi avocat.
Prin Decizia nr. 948/5.06.2018, începând cu data de 21.05.2018 , s-a aprobat suspendarea din profesie la cererea reclamantei (fila 12 dosar Curte).
Ca o consecință a condamnării penale, prin Decizia nr. 1185/3.07.2018 emisă de Baroul București s-a constatat nedemnitatea și s- a dispus încetarea calității de avocat a reclamantei; prin art. 2 s-a dispus radierea reclamantei din Tabloul avocaților Baroului București (fila 16 dosar Curte).
Plângerea prealabilă a fost respinsă de UNBR prin Decizia nr. 418/8.12.2018 (fila 76 – 79 dosar Curte).
Reclamanta a propus o serie de argumente legate de nerespectarea normelor de procedura conținute de Cap. VI din Legea nr. 51/1995 privind răspunderea disciplinară a avocaților; din înscrisurile aflate la dosar rezultă că această procedură nu a fost urmată; Decizia nr. 1185/3.07.2018 este întemeiată pe art. 55 alin. (2) din lege și art. 73 alin. (3) din Statul profesiei de avocat, ceea ce reprezintă procedura obișnuită de emitere a actelor, iar nu procedura specială a atragerii răspunderii disciplinare; în acest sens sunt și precizările explicite ale UNBR formulate prin adresa de răspuns depusă pentru termenul din data de 14.07.2020 (fila 112 vol. I); dacă ar fi fost emisă o hotărâre în materie disciplinară, atunci, într-adevăr, art. 87 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 atribuie o jurisdicție specială de primă instanță Curții de Apel București; întrucât nu a fost emisă o astfel de hotărâre, instanța superioară în mod corect și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.
Instanța apreciază că, raportat la situația de fapt, parcurgerea procedurii atragerii răspunderii disciplinare nu era necesară, constatarea nedemnității, cu consecința încetării calității de avocat, putând fi dispusă prin emiterea unui act administrativ obișnuit de aplicare a art. 14 lit. a) rap. la art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995; aceasta deoarece încetarea calității de avocat are ca premisă existența unei hotărâri judecătorești de condamnare definitivă și un temei legal expres; pe de altă parte, art. 26 lit. c) se referă la situația încetării pe motiv de excludere din profesie, una dintre sancțiunile disciplinare, acest temei completându-se cu Cap. VI privind procedura răspunderii disciplinare .
Astfel, reținem că nu ar trebuie făcută confuzie între cele două motive de încetare a calității de avocat, reglementate distinct de lit. c) și lit. d) ale art. 26 di n Legea nr. 51/1995 ; pentru aplicarea lit. d) a art. 26, legea nu prevede o procedură specială, aplicându-se dreptul comun.
Prin cererea de chemare în judecată (fila 5 verso, fila 6 dosar Curte), cererea completatoare (fila 233 dosar Curte) și concluziile orale, reclamanta s-a referit la implicațiile Deciziei nr. 225/4.04.2017 emise de Curtea Constituțională a României.
Instanța constituțională a constat că sintagma “de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională.
În considerente s-a reținut că „legea nu stabilește sfera infracțiunilor care afectează/nu afectează prestigiul profesiei de avocat, constatarea stării de nedemnitate în care se află avocatul și, implicit, încetarea calității sale profesionale realizându-se, de la caz la caz, de către structura profesională competentă. Mai mult, decizia adoptată nu este întemeiată pe criterii obiective, rezonabile și concrete, ci pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta” (par. 20); „faptul că dispozițiile legale criticate nu stipulează care sunt acele infracțiuni intenționate pentru a căror săvârșire și, implicit, condamnare avocatul este nedemn a mai exercita profesia în cauză conduce la împrejurarea ca un aspect esențial, care este de natură să influențeze gravitatea sancțiunilor disciplinare aplicate, să nu fie prevăzut în mod explicit prin lege, ci lăsat la aprecierea subiectivă a structurilor profesionale competente. Or, normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate, în caz contrar fiind încălcat art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii, întrucât persoana vizată nu este în măsură să își adapteze conduita în mod corespunzător și nici să aibă reprezentarea corectă a derulării procedurii disciplinare” (par. 21 ); „în ceea ce privește art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, Curtea constată că legiuitorul nu prevede în mod expres și limitativ care sunt acele infracțiuni intenționate pentru a căror săvârșire și, implicit, condamnare, avocatul este nedemn a mai exercita profesia în cauză. Această împrejurare este de natură a da naștere abuzurilor și arbitrarului, având în vedere spectrul larg al infracțiunilor intenționate prevăzute de Codul penal și legile speciale. Din această perspectivă, Curtea reține totodată că pot exista situații în care, pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni intenționate, să poată fi adoptate soluții diferite pronunțate de către structurile competente ale profesiei de avocat cu privire la decizia menținerii sau excluderii din profesia de avocat” (par. 24) „referitor la critica privind art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, autorul excepției susține că acest text de lege este neconstituțional din cauza caracterului său neclar în ceea ce privește faptele prevăzute de legea penală pentru care s-a dispus condamnarea avocatului prin hotărâre definitivă și care îl fac nedemn de a fi avocat în continuare. În acest context, Curtea apreciază că art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, republicată, fiind o normă de trimitere, trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituțională a sintagmei “de natură să aducă atingere prestigiului profesiei” de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) al aceluiași act normativ. Astfel, prin conținutul său normativ, art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, republicată, nu conține niciun viciu de neconstituționalitate, ci doar reglementează una din situațiile în care încetează calitatea de avocat” (par. 27).
Conform art. 147 alin. (1) din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României , de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii. Caracterul obligatoriu privește atât dispozitivul cât și considerentele.
Raportând dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 225/4.04.2017 la temeiul juridic și motivarea în fapt a Deciziei nr. 1185/3.07.2018, reținem că emiterea actului administrativ s-a făcut cu încălcarea art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.
Astfel, CCR a declarat neconstituțională sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat ” din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru motivul principal că norma ar avea un conținut imprecis; or, acest text de lege și această sintagmă sunt temeiul emiterii actului administrativ; în motivarea actului, Baroul București reține „Luând în considerare că doamna avocat Andronache C. Cristina a fost condamnată definitiv la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unor infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei , fapt ce atrage constatarea nedemnității” (fila 16 dosar Curte).
Relația dintre art. 14 lit. a) și art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995 este cea stabilită de CCR prin par. 27 din decizia, a doua fiind o normă de trimitere și trebuie privită din prisma efectelor declarării ca neconstituțională a sintagmei “de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.
Conform art. 50 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 la modificarea, completarea și abrogarea dispoziției la care s-a făcut trimitere, în actul de modificare, completare sau abrogare trebuie avută în vedere situația juridică a normei de trimitere.
Declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale este echivalentă abrogării prin prisma efectului, ambele procedee fiind de natură să lipsească de efecte juridice norma.
În acord cu litera și spiritul Deciziei nr. 225/4.04.2017, instanța de fond reține legătura dintre art. 14 lit. a) și art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995, în sensul că sintagma „care îl face nedemn de a fi avocat” este echivalentă din punct de vedere al conținutului normativ cu sintagma declarată neconstituțională „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”; altfel spus, între a fi nedemn și a aduce atingere prestigiului profesiei nu există nicio diferență juridică din perspectiva practică analizată, diferența fiind doar de natură lingvistică; conceptul juridic nedemnitate / atingerea prestigiului profesiei la care se referă cele două norme au în comun și situația premisă, respectiv pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru o faptă de natură să genereze situația de nedemnitate, fiind afectat prestigiul profesiei.
Chiar dacă am accepta că cele două texte legale reglementează două situații ce se suprapun doar parțial, CCR a stabilit legătura dintre ele din perspectivă tehnică (normă de trimitere), iar considerentele principale ale deciziei sunt obligatorii și, raportat la situația de fapt, nu pot fi evitate.
Apreciem că după emiterea Deciziei nr. 225/4.04.2017, încetarea calității de avocat ca urmare a unei condamnări penale, nu a devenit mai facilă, ci mai dificilă .
Este cert că legiuitorul nu a intenționat ca un avocat să își piardă automat dreptul de a profesa ca urmare a unei condamnări penale; într-adevăr, pot surveni condamnări pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea profesiei de avocat; de altfel, potrivit art. 14 lit. a), pe lângă situația premisă a pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, sunt prevăzute și alte 3 condiții; fapta trebuie să fie săvârșită cu intenție, pedeapsa trebuie să fie cu închisoare și, mai ales, condiția specifică de a fi „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”; cum una dintre condițiile cumulative a fost declarată neconstituțională, întreaga normă este în prezent inaplicabilă; acceptând contrariul ar presupune o nesocotire a considerentelor Deciziei nr. 225/4.04.2017, prin care s-a reținut că încetarea calității de avocat poate avea loc doar în temeiul unor norme clare și previzibile; dacă s-ar accepta că orice hotărâre penală atrage automat încetarea calității de avocat ar însemna nesocotirea intenției legiuitorului, care a impus condiția ca fapta să fie de natură a atrage nedemnitatea și de a afecta prestigiul profesiei.
Întrucât actul administrativ conține în motivare o sintagmă declarată neconstituțională și se întemeiază în drept pe un articol declarat neconstituțional, vom reține că încetarea calității de avocat a fost dispusă cu nerespectarea Deciziei nr. 225/4.04.2017 și art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României.
Instanța reține că art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 a devenit inaplicabil în întregime ca urmare a declarării ca neconstituțională a uneia dintre condițiile cumulative necesare pentru constatarea nedemnității; de asemenea, ca normă de trimitere, în contextul dedus judecății, și art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995 este inaplicabil până la intervenția legiuitorului în sensul reglementării unui cadru legal clar și previzibil.
În ceea ce privește cerința generală a motivării actelor administrative, reținem că aceasta a fost respectată din perspectivă formală; Decizia nr. 1185/3.07.2018 este motivată în fapt, succint, cu trimitere la hotărârea penală de condamnare; luând în considerare că reclamantei îi sunt cunoscute aceste aspecte, nu apreciem că se impunea în mod necesar o motivare mai amplă; Decizia nr. 418/8.12.2018 emisă de UNBR este amplu motivată; cu toate acestea, pentru motivele arătate mai sus, actele nu sunt și nu puteau fi motivate corect prin raportare la efectele Deciziei nr. 225/4.04.2017.
Mai reținem că măsura excluderii ori încetării calității de avocat se poate dispune și în situația în care avocatul este suspendat din profesie; încetarea și suspendarea sunt reglementate în mod diferit, prin două articole consecutive, respectiv art. 26 și art. 27 din Legea nr. 51/1995; întrucât este cert că un avocat suspendat din profesie nu își pierde calitatea de avocat, ar fi trebuit să existe o reglementare explicită care să facă imposibilă pierderea calității de avocat în situația suspendării; întrucât nu a fost reglementată o asemenea interdicție, apreciem că încetarea calității de avocat, pentru nedemnitate, poate interveni atât în cazul avocaților activi, cât și în situația avocaților suspendați.
În ceea ce privește standardul de protecție internațional, subsidiar și minimal garantat de CEDO, apreciem că acesta este aplicabil în mod special din perspectiva art. 1 Protocol 1 la Convenție.
În cauza Döring c. Germaniei (cererea nr. (…)/97 din 9.11.1999) CEDO, valorificând o jurisprudență mai veche, a reamintit că exercitarea unei profesii cum este cea de avocat presupune clădirea în timp a clientelei; dreptul la clientelă ( clientele ) prin aplicare al art. 1 Protocol 1 la CEDO, fiind asimilabil unui drept de natură patrimonială.
În fapt, dl. P. Döring a exercitat funcția de judecător în materie penală în fosta RDG; după reunificare, a solicitat cu succes înscrierea în Barou (4.04.1990), exercitând profesia de avocat; la data de 20.07.1995, ministrul de justiție al landului Saxonia Inferioară a dispus excluderea sa din barou ( disbarred ), pe motiv că, înainte de reunificare, în calitatea sa de judecător, a pronunțat condamnări penale împotriva persoanelor acuzate că doreau să treacă fraudulos granița dintre RDG în RFG; acest tip de condamnări au fost apreciate, după reunificare, ca reprezentând încălcări motivate politic ale drepturilor omului și statului de drept ( politische Strafjustiz ).
Remarcăm că petentului nu i-a fost reproșat un comportament greșit ca avocat (1990 – 1995), ci un trecut ce îl face nedemn pentru a exercita această profesiei.
Curtea a reținut că ingerința în dreptul de proprietate ale petentului există și este severă; cu toate acestea, interesul general primează, excluderea din barou fiind proporțională cu scopul urmărit, astfel că cererea a fost respinsă ca inadmisibilă.
În acest context, putem reține că, după reglementarea unui cadru legal care să respecte exigențele Constituției României, împotriva unui avocat ce suferă o condamnare penală de natură să îl facă nedemn pentru exercitarea profesiei, se poate dispune încetarea calității de avocat, fără ca această măsură să reprezinte în mod obligatoriu o încălcare a standardului minimal de protecție garantat de art. 1 Protocol 1 CEDO.
Tribunalul reține că nu se impune emiterea unei soluții formale și nici analiza distinctă a pretențiilor ce fac obiectul capătului 4 de cerere (fila 3 verso dosar Curte); pe de o parte, pretențiile țin de punerea în executare a prezentei hotărâri; pe de altă parte, este necesar a se analiza efectele pedepsei complementare având ca obiect interzicerea exercitării profesiei de avocat, în considerarea căreia reclamanta a cerut suspendarea din profesie; astfel, aceste pretenții nu pot fi analizate în acest moment procesual.
Potrivit art. 453 alin. (1) C.pr.civ., vom obliga în solidar pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 5.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; onorariul de avocat în cuantum de 14.399 lei este nejustificat de mare și va fi redus la suma de 5.000 lei, în temeiul art. 453 alin. (2) C.pr.civ.; avem în vedere complexitatea puțin peste medie a speței, atât cu privire la problemele de fond cât și din punct de vedere procedural; de asemenea, remarcăm că cele două pârâte au achitat onorarii cu mult mai mici; suma de 100 lei reprezintă taxa judiciară de timbru aferentă celor două acte administrative anulate. ”
