CEDO a declarat, prin hotărârea din 3 decembrie, inadmisibililă cererea depusă de o persoană care se plânge de modul de gestionare a crizei de sănătate Covid-19 de către Stat.

În hotărârea Curții în cazul Le Mailloux împotriva Franței (cererea nr. 18108/20), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat în unanimitate cererea inadmisibilă.

Cazul a vizat obiecțiile reclamantului față de gestionarea de către statul francez a crizei din sistemul sanitar generate de Covid-19.

Curtea a observat că reclamantul se plânge de măsurile luate de statul francez în reducerea propagării virusului Covid-19 către întreaga populație a Franței, dar nu a arătat cum a fost afectat personal. Aceasta a reiterat faptul că nu este recunoscută o actio popularis, ceea ce înseamnă că solicitanții nu se pot plânge de o dispoziție de drept intern, de o practică internă sau acte publice, pur și simplu pentru că par a contraveni Convenției europene a drepturilor omului.

Pentru ca solicitanții să poată pretinde că sunt victime, aceștia trebuie să furnizeze dovada rezonabilă și convingătoare a probabilității că va apărea o încălcare care îi afectează personal.

Cererea a fost astfel declarată incompatibilă cu Convenția europeană. Decizia este definitivă.

Fapte principale

Reclamantul, Renaud Le Mailloux, este un cetățean francez care s-a născut în 1974 și locuiește la Marsilia.

Răspândirea coronavirusului responsabil pentru boala Covid-19 în Franța a condus autoritățile franceze să adopte diferite măsuri pentru a preveni și a atenua efectele amenințării asupra sănătății publice. Uniunea Medicală din Regiunea Aix (SMAER) și două persoane private, care au apreciat că măsurile adoptate sunt insuficiente, au depus o cerere urgentă pentru protecția unor libertăți fundamentale împotriva Consiliului de stat prin care solicită o hotărâre judecătorească pentru ca statul să ia măsurile necesare prin care să ofere medicilor și profesioniștilor din domeniul sănătății măști faciale FFP2 și FFP3, măști chirurgicale pentru pacienți și populație în ansamblu, precum și facilități de screening în masă pentru toți.

Au solicitat ca statul să autorizeze medicii și spitalele să prescrie și să administreze hidroxiclorochinul și azitromicina, combinația de medicamente pentru pacienții cu risc ridicat și să autorizeze laboratoarele medicale pentru efectuarea testelor de screening.

Reclamantul din prezenta cerere a susținut că a fost mult vulnerabilizat de starea gravă, a intervenit în sprijinul acestei cereri urgente. Printr-o decizie din 28 martie 2020, judecătorul de cereri urgente, după ce a declarat cererea de intervenție a reclamantului admisibilă, a respins cererea.

Plângeri, procedură și componența Curții

Cererea a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 16 aprilie 2020.

Bazându-se pe articolul 2 (dreptul la viață), articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) și articolul 10 (dreptul la libertatea de exprimare), reclamantul s-a plâns de neîndeplinirea de către stat a obligațiilor sale pozitive de a proteja viețile și integritatea fizică a persoanelor aflate sub jurisdicția sa. El s-a plâns în special de restricțiile impuse accesului la teste de diagnostic, la măsuri preventive și la tipurile specifice de tratament precum și de interferențe în viața privată a persoanelor care au  murit singure din cauza virusului.

Decizia a fost dată de un comitet format din trei judecători, compus după cum urmează:

Mārtiņš Mits (Letonia), președinte ,

Latif Hüseynov (Azerbaidjan),

Mattias Guyomar (Franța),

și, de asemenea, Martina Keller , grefier adjunct.

Decizia Curții

Curtea a reiterat faptul că la depunerea unei cereri în temeiul articolului 34 (dreptul de aplicare individuală) din Convenție, un solicitant trebuie să poată pretinde că este victima unei încălcări a Convenției.

Persoana în cauză trebuie să poată demonstra că a fost „direct afectată” de măsură reclamată.

Articolul 34 al Convenției nu permite plângerile care susțin încălcarea Convenției în abstract. Solicitanții au fost împiedicați să aducă în fața Curții o actio popularis: plângeri cu privire la o dispoziție de drept intern, o practică internă sau acte publice pur și simplu pentru că păreau că contravin legislației Convenţiei.

Curtea a constatat că reclamantul se plânge în abstract despre măsurile luate de Guvernul francez care gestionează virusul Covid-19. Mai întâi a menționat că reclamantul a ridicat aceste probleme numai prin intermediul cererii de intervenție în sprijinul unei cereri urgente, în fața Consiliului de stat .

În al doilea rând, nu a furnizat nicio informație despre propria sa stare și nu a reușit să explice modul în care, presupusele neajunsuri ale autorităților naționale i-ar fi putut afecta sănătatea și viața privată.

Mai mult, dacă solicitantului i s-a refuzat vreodată asistența sau îngrijirea în contextul măsurilor generale din sănătate de care s-a plâns, ar putea contesta compatibilitatea unui astfel de refuz cu Convenția, în fața instanțelor naționale.

În aceste condiții, Curtea a constatat că cererea acestuia se reduce la o actio popularis și că reclamantul nu ar putea fi considerat o victimă a presupusele încălcări, în sensul articolului 34 din convenție.

Cererea a fost astfel declarată incompatibilă cu Convenția și a trebuit să fie respinsă.

Articol realizat de av. Adina Lincă – Baroul Cluj

Decizia este disponibilă numai în limba franceză.

Comments

comentarii