Conflictul este unul politic şi nu juridic, ce impunea respingerea ca inadmisibilă, au considerat cele două judecătoare ref. la sesizarea premierului cu privire așa zisul conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament pe tema moţiunii de cenzură “Guvernul PNL – De la Pandemie la pande-mită generalizată.”

Prin Decizia CCR nr. 609/2020 din 14 septembrie 2020 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament, publicată în Monitorul Oficial  nr. 980 din 23 octombrie 2020, Curtea cu unanimitate de voturi, a respins cererea formulată de prim-ministrul Guvernului şi a constatat că nu există conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de modalitatea în care Parlamentul a înregistrat şi a prezentat Moţiunea de cenzură nr. 2MC/17 august 2020 – “Guvernul PNL – De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor”.

Judecătoarele Livia Doina Stanciu și Elena-Simina Tănăsescu și-au motivat opinia separată prin considerente teoretice asupra instituției opiniei separate și în special asupra limitelor controlului constitutional.

Redăm integral opinia separată:

În dezacord cu soluţia pronunţată – în mod greşit, din punctul nostru de vedere, cu unanimitate de voturi de Curtea Constituţională – formulăm prezenta opinie separată, considerând că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, trebuia respinsă ca inadmisibilă şi nu analizată pe fond, iar motivarea acesteia trebuia să se limiteze strict la susţinerea acestui dispozitiv, având în vedere, pe de o parte, efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale iar, pe de altă parte, regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.

1. Rolul şi importanţa opiniei separate/concurente a judecătorului constituţional la soluţionarea cauzei. Distincţia dintre opinia separată şi opinia concurentă

    1.1. În cazul în care cu privire la o chestiune asupra căreia Plenul Curţii Constituţionale a deliberat nu se poate consemna unanimitatea votului, decizia sau hotărârea se adoptă cu majoritate de voturi, iar în baza art. 59 din Legea nr. 47/1992 republicată, judecătorul sau judecătorii rămaşi în minoritate la deliberare au posibilitatea de a redacta opinie separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia diferită propusă şi semnătura. În astfel de situaţii Plenul Curţii nu poate decide în locul judecătorilor rămaşi în minoritate semnificaţia votului lor şi nici nu le poate impune redactarea unei opinii concurente dacă aceştia nu au votat pentru soluţia concretă adoptată de opinia majoritară, iar considerentele pe care le prezintă în opinia separată susţin o soluţie net diferită pe fond şi în conţinut.

Deliberarea are loc în secret, dar rezultatul deliberării este public şi se exprimă în decizia ori hotărârea Curţii Constituţionale, ce trebuie adusă la cunoştinţa generală, iar raţionamentul judecătorului pus faţă în faţă cu problema de drept ce urmează a fi soluţionată nu trebuie să fie şablonizat ori unilateral dimensionat, ci trebuie să fie flexibil, creator, mereu în căutarea soluţiei judiciare corecte pentru actul de justiţie efectuat.

1.2. Opinia separată, cunoscută şi sub denumirea de opinie discordantă, divergentă sau dizidentă, prezintă soluţia deosebită/diferită la care au ajuns judecătorii rămaşi în minoritate la deliberarea asupra unei pricini, comparativ cu opinia majorităţii judecătorilor din cadrul aceluiaşi complet de judecată.

Spre deosebire de opinia separată, opinia concurentă reprezintă o opinie concordantă cu soluţia concretă adoptată prin hotărârea pronunţată într-o cauză şi care aduce un plus la motivarea acesteia.

Opinia separată a judecătorului, fiind anexată hotărârii adoptate de Plenul Curţii Constituţionale, constituie parte integrantă şi integrată a practicii jurisdicţiei constituţionale şi, din această perspectivă, reprezintă o concretizare a independenţei, imparţialităţii judecătorului constituţional şi supunerii lui numai legii – principiu de bază în procesul judiciar şi care trebuie să rămână mereu în epicentrul activităţii judecătoreşti în general, şi a activităţii Curţii Constituţionale în special.

Totodată, opinia separată a judecătorului are menirea de a fi o supapă pentru semnalizarea problemelor de drept cu care se confruntă Plenul Curţii la deliberare, de natură să influenţeze pozitiv legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina juridică care, în mod cert, vor aprecia valoarea argumentelor prezentate în susţinerea soluţiilor promovate pentru rezolvarea acelor probleme de drept.

1.3. În prezenta cauză am formulat opinie separată şi nu opinie concordantă (concurentă) cu opinia majoritară, fapt pentru care, din punctul nostru de vedere, soluţia adoptată de Plenul Curţii cu unanimitate de voturi este greşită, în realitate soluţia impunându-se a fi pronunţată cu majoritate de voturi, aşa cum demonstrează argumentele pe care le vom expune în continuare.

În această cauză s-a pus problema naturii juridice a opiniei pe care trebuie să o redacteze judecătorul ce formulează opinie individuală, respectiv dacă aceasta este o opinie separată sau, dimpotrivă, o opinie concurentă şi, în raport de ce criterii ori condiţii, ar putea Plenul Curţii să aprecieze dacă decizia pronunţată în cauză s-a luat cu unanimitate ori cu majoritate de voturi.

1.4. Concret, Plenul Curţii a considerat că, în cazul deciziilor de admitere sau de respingere – a cererilor de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională/a obiecţiilor de neconstituţionalitate/a excepţiilor de neconstituţionalitate – pronunţate conform competenţelor sale, dacă judecătorul ce formulează opinie individuală ajunge la o soluţie asemănătoare cu soluţia generală la care a ajuns majoritatea judecătorilor, opinia pe care o formulează trebuie să fie întotdeauna una concurentă, întrucât acel judecător ar fi fost de acord cu soluţia majoritară (de admitere/respingere), neavând relevanţă conţinutul ori natura respectivei decizii şi nici obiectul asupra căreia poartă. De exemplu, opinia individuală ar trebui să fie întotdeauna una concurentă chiar dacă judecătorii care susţin opinia majoritară apreciază că se impune invalidarea actului normativ în integralitatea sa, iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că doar o dispoziţie/unele dispoziţii a/ale legii este neconstituţională/sunt neconstituţionale. Totodată, Plenul Curţii a apreciat că nu are relevanţă dacă judecătorii din opinia majoritară apreciază că s-ar impune a se pronunţa o decizie de admitere pură şi simplă, iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că s-ar impune a se pronunţa tot o decizie de admitere, dar nu pură şi simplă, ci o decizie interpretativă.

1.5. O apreciere identică a făcut-o Plenul Curţii şi în privinţa soluţiilor de respingere – a cererilor de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională/a obiecţiilor de neconstituţionalitate/a excepţiilor de neconstituţionalitate – considerând că, dacă judecătorul cu opinie individuală a fost de acord cu soluţia de respingere, nu interesează dacă cererea/obiecţia/excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată, ori ca prematură sau tardivă ori ca inadmisibilă, în oricare din aceste situaţii judecătorul cu opinie individuală fiind obligat să redacteze o opinie concurentă şi nu o opinie separată.

    1.6. Practic, Plenul Curţii Constituţionale consideră că se poate formula opinie separată doar în situaţia în care Curtea a pronunţat o soluţie (spre exemplu, de admitere) iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că s-ar impune a se pronunţa în cauză o soluţie diametral opusă (în exemplul nostru, de respingere).

1.7. Apreciem că acest raţionament al Plenului Curţii este greşit, iar distincţia dintre opiniile separate şi cele concurente este mai bine evidenţiată dacă analizăm tipologia deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.

Complexitatea reglementărilor, însoţită adesea de necesitatea adaptării controlului de constituţionalitate unor deziderate de securitate juridică, determină ca exercitarea acestui control să conducă nu doar la pronunţarea unor soluţii simple, prin care textul sau textele criticate să fie constatate a fi sau nu în concordanţă cu normele Legii fundamentale.

De multe ori, Curţile Constituţionale realizează mai mult decât o simplă atestare a conformităţii dispoziţiilor legale contestate cu Constituţia. Prin actele pe care le pronunţă, instanţele de contencios constituţional stabilesc principii şi reguli, delimitează competenţe ale autorităţilor publice, oferă orientări şi soluţii cu privire la modul de interpretare a Constituţiei, a legislaţiei infraconstituţionale, astfel încât să fie în concordanţă cu normele Legii fundamentale, şi chiar “corectează”, în raport de normele constituţionale, omisiuni legislative. La rândul lor, aceste soluţii, cu un grad ridicat de complexitate, influenţează ansamblul normativ, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale, în cadrul fenomenului general de constituţionalizare a dreptului.

1.8. În doctrină s-au realizat astfel de clasificări ale deciziilor pronunţate de Curte pornind:

– de la criteriul care se referă la «conduita» concretă a Curţii Constituţionale, activitatea ei creatoare – în limitele permise de Constituţie -, când este vorba să dea soluţii unor probleme complexe de constituţionalitate şi, adeseori, inedite;

– şi de la efectele pe care le produc deciziile Curţii.

Faţă de aceste criterii, au fost identificate două mari categorii de decizii:

1.8.1. Deciziile simple (denumite şi pure şi simple) sunt deciziile prin care se constată, fie neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a ordonanţei (s.n. decizie de admitere), fie se constată constituţionalitatea acestora în raport cu criticile de neconstituţionalitate (s.n. decizie de respingere). Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii. Cu titlu exemplificativ reţinem:

– decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018 prin care s-a constatat că, “dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale” (în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 547 din 7 iulie 2020 şi nr. 452 din 24 iunie 2020);

– şi decizia nr. 537 din 18 iulie 2018 prin care s-a constatat că “legea manualului şcolar este neconstituţională, în ansamblul său” (în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 591 din 14 iulie 2020 şi nr. 235 din 2 iunie 2020).

1.8.1.1. Deciziile Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea produc efectele prevăzute la art. 147 alin. 1 din Constituţie (respectiv acea lege/ordonanţă ori acele dispoziţii din lege/ordonanţă îşi încetează efectele juridice). Practic, o astfel de decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa declarată neconstituţională ori textul/textele din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege, conducând la invalidarea normei/normelor legale.

1.8.1.2. Totodată, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, distincţia dintre:

– o decizie a Curţii de admitere a obiecţiei şi de constatare a neconstituţionalităţii legii/ordonanţei în ansamblul ei,

– faţă de o decizie a Curţii, tot de admitere a unei obiecţii, dar prin care se constată neconstituţionalitatea doar a unei/unor dispoziţii ale legii/ordonanţei

reliefează – deşi în ambele situaţii se pronunţă o decizie de admitere – efectele total diferite pe care aceste două tipuri de decizii le au.

1.8.1.3. Astfel, o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a unei legi, şi nu doar a unor dispoziţii din aceasta, a stabilit faptul că pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări, la data publicării deciziei Curţii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aceasta, deoarece însăşi decizia Curţii reprezintă, prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie, temeiul pentru încetarea de drept a respectivului demers legislativ. Mai departe, este opţiunea legiuitorului dacă decide să mai legifereze în respectiva materie sau nu, iar dacă îşi menţine voinţa de reglementare, atunci trebuie să o facă ab initio, în cadrul unui nou proces legislativ, cu parcurgerea tuturor etapelor sale specifice: înregistrarea unei iniţiative legislative, însoţită de expunerea de motive, solicitarea şi obţinerea avizelor necesare, procedura întocmirii rapoartelor în comisiile de specialitate ale fiecărei Camere, dezbaterile şi votul din fiecare Cameră, potrivit competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018 sau Decizia nr. 412/20.06.2019).

1.8.1.4. În situaţia în care prin decizia de admitere pronunţată, Curtea constată neconstituţionalitatea doar a unei/unor dispoziţii ale legii se deschide – aşa cum Curtea a stabilit tot pe cale jurisprudenţială – procedura de reexaminare a legii, la care face referire textul art. 147 alin. 2 din Constituţie, respectiv punerea de acord a acelor dispoziţii constatate neconstituţionale cu decizia Curţii. Aşadar, procedura reexaminării legii nu poate fi aplicată când în discuţie este un act normativ declarat neconstituţional în ansamblul său.

1.8.1.5. Aceste efecte diferite ale celor două tipuri de decizii de admitere pronunţate de Curte determină ca judecătorul ce nu îmbrăţişează opinia majoritară să nu poată formula opinie concurentă, ci doar opinie separată.

    1.8.2. Deciziile interpretative sau intermediare

În ceea ce priveşte aceste decizii Curtea, de regulă, la redactarea dispozitivului foloseşte expresia:

– “admite (excepţia/obiecţia) de neconstituţionalitate şi constată că prevederile sunt constituţionale numai în măsura în care …” (a se vedea Decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996);

– “admite (excepţia/obiecţia) de neconstituţionalitate şi constată că prevederile sunt neconstituţionale în măsura în care …” (a se vedea deciziile nr. 818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008);

În acest tip de decizii de admitere Curtea:

– fie arată care este înţelesul constituţional al normei şi, pe cale de consecinţă, dispune ca, numai acel înţeles să fie aplicat de instanţa de judecată;

– fie arată care este înţelesul neconstituţional al normei şi, pe cale de consecinţă, dispune ca, instanţele să nu aplice norma în acel sens, oricare altă interpretare fiind în acord cu legea fundamentală.

Prin aceste decizii interpretative practic Curtea evită să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate şi stabileşte doar un înţeles al normei în conformitate cu Constituţia.

1.8.2.1. În ceea ce priveşte efectele deciziilor interpretative reţinem că, spre deosebire de deciziile de admitere pure şi simple – potrivit cărora textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost constatată îşi încetează efectele juridice, normele legale fiind practic invalidate – , în cazul deciziilor interpretative textele de lege care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu sunt eliminate din legislaţie, ci vor putea fi în continuare aplicate, însă în interpretarea obligatorie stabilită de către Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatată ca fiind neconstituţională.

    1.9. Situaţia este similară şi în cazul deciziilor de respingere – a cererilor de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională/a obiecţiilor de neconstituţionalitate/a excepţiilor de neconstituţionalitate – pronunţate de Curte, efectele unor astfel de decizii fiind total diferite, în raport de cauza care a determinat respingerea cererii/obiecţiei/excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv dacă cererea/obiecţia/excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată/prematură/tardivă/inadmisibilă.

    1.10. Drept urmare, în raport de considerentele expuse anterior apreciem că natura juridică a opiniei individuale pe care o formulează judecătorul constituţional – opinie separată sau opinie concurentă – nu se poate limita doar la analiza faptului că acel judecător a fost de acord cu soluţia generică – de admitere ori de respingere -, ci trebuie examinate cauzele care au determinat adoptarea soluţiei de admitere ori de respingere şi care, în raport de natura lor:

– fie îl poziţionează pe acel judecător să motiveze o opinie separată, după cum apreciază că soluţia sa de admitere/respingere se fundamentează pe alte împrejurări decât cele avute în vedere în opinia majoritară;

– fie îl determină pe acel judecător să motiveze o opinie concurentă, atunci când soluţia sa de admitere/respingere se bazează pe cauze similare celor avute în vedere de toţi ceilalţi judecători.

1.11. Pentru toate aceste considerente apreciem că soluţia adoptată în prezenta cauză de Plenul Curţii cu unanimitate de voturi este greşită, în realitate soluţia impunându-se a fi pronunţată cu majoritate de voturi, întrucât:

• chiar dacă am fost de acord cu soluţia de respingere a cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte,
• din punctul nostru de vedere cererea se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă şi nu analizată pe fond – în speţă nefiind întrunite criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională, conflictul fiind doar unul politic şi nu juridic -,
• iar motivarea hotărârii trebuia să se limiteze strict la susţinerea acestui dispozitiv, de respingere a sesizării ca inadmisibilă, aşa cum vom demonstra în continuare.

 

2. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 34 – 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, “Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: (…) e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.”

2.1. Inexistenţa unui conflict juridic de natură constituţională

    2.1.1. În speţă nu sunt întrunite criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională de vreme ce conflictul este unul politic şi nu juridic

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit că nu orice conflict probabil şi posibil între autorităţile publice intră sub incidenţa textului constituţional, ci numai conflictele juridice de natură constituţională (Decizia nr. 208/2014). Prin urmare, în această categorie nu pot fi incluse conflictele de natură politică. Altfel spus, chiar dacă sunt deduse Curţii Constituţionale, unele conflicte rămân în esenţa şi în conţinutul lor o simplă dispută politică. Diferenţele ideologice ori de viziune politică sau chiar confruntările dintre diversele forţe politice ţin de esenţa unei democraţii pluraliste şi sunt chiar o garanţie a sa, dar nu orice astfel de confruntări devin conflicte juridice de natură constituţională în înţelesul dat acestei noţiuni de Constituţia României.

2.1.2. În încercarea de a delimita cât mai clar conflictele de natură politică de cele juridice de natură constituţională, jurisdicţia constituţională a arătat că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile unor persoane sau autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice de natură constituţională (Decizia nr. 53/2005 sau Decizia nr. 435/2006). Sau, atunci când o autoritate publică nu face altceva decât să îşi îndeplinească atribuţiile care i-au fost repartizate prin Constituţie, eventualul diferend ce ar apărea în relaţia cu o altă autoritate publică “nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art. 146 lit. e) din Constituţie” (Decizia nr. 285/2014). Pentru a se putea stabili un conflict juridic de natură constituţională în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie Curtea trebuie mai întâi să determine dacă autorităţile publice implicate în acel diferend au încălcat vreun text constituţional sau au avut o conduită contrară normelor fundamentale. Altfel spus, dacă s-a produs un conflict nu doar juridic (şi cu atât mai puţin de ordin politic), ci şi de natură constituţională (Decizia nr. 538/2018).

2.1.3. Or, în cauza de faţă, apreciem că prin simpla iniţiere a unei moţiuni de cenzură în cadrul unei sesiuni extraordinare a Parlamentului nu a fost încălcată nicio normă constituţională, ci s-a materializat o formă de control parlamentar asupra executivului. Aşa cum arată chiar autorul sesizării, “demersul convocării unei sesiuni extraordinare comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor are, în mod evident, o finalitate exclusiv politică”, iar “moţiunea de cenzură apare ca o sancţiune specifică dreptului public prin care se concretizează răspunderea politico-juridică a executivului”. De vreme ce chiar autorul sesizării susţine că “sesiunea extraordinară care a fost iniţial convocată doar pentru o zi (20 august 2020) nu poate avea nicio finalitate juridică” şi, în fapt, a fost urmărit doar “efectul politic” asupra congresului “partidului din care fac parte cei mai mulţi dintre semnatarii moţiunii” înseamnă că este implicit recunoscută natura predominant politică a diferendului reclamat.

2.1.4. Moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie este un instrument de control parlamentar asupra activităţii Guvernului, care are atât valenţe politice cât şi juridice. În acord cu opinia majoritară apreciem şi noi că ea poate fi iniţiată chiar şi în cadrul unei sesiuni extraordinare a Parlamentului.

În schimb, spre deosebire de opinia majoritară considerăm că, faptul că această moţiune de cenzură nu a fost dezbătută şi procedura parlamentară nu a fost finalizată în cadrul respectivei sesiuni extraordinare a Parlamentului încalcă prevederile art. 113 din Constituţie. Dacă această moţiune de cenzură ar fi fost iniţiată cu scopul de a demite Guvernul, adică pentru a da efectivitate normei constituţionale care configurează moţiunea de cenzură ca o formă de control parlamentar ce poate conduce la o sancţiune clară pentru executiv, ea ar fi trebuit să fie dezbătută şi supusă la vot în cadrul aceleiaşi sesiuni extraordinare. Numai că un astfel de curs al acţiunilor din Parlament nu pare a fi fost posibil, de vreme ce sesiunea extraordinară nu a fost convocată pentru o durată care să permită derularea procedural constituţională a etapelor specifice ale unei moţiuni de cenzură, ci a fost convocată doar pentru o zi, adică doar pentru a permite citirea moţiunii de cenzură în plen. Altfel spus, moţiunea de cenzură a fost iniţiată doar pentru a fi iniţiată, jocandi causa, şi nu pentru a produce efectul juridic al unei eventuale demiteri a Guvernului. Pentru toate aceste motive, conflictul dedus Curţii Constituţionale este doar unul politic şi nu juridic.

2.1.5. Nu este mai puţin adevărat că printr-un astfel de procedeu, profund original şi de plano contrar Constituţiei, este dusă în ridicol procedura moţiunii de cenzură şi se promovează încălcarea Constituţiei, căci se lasă impresia că o astfel de aparentă moţiune de cenzură ar mai putea fi dezbătută ori votată în altă sesiune parlamentară decât cea în care a fost iniţiată. Aceasta în condiţiile în care alin. (3) al art. 113 din Constituţie reglementează imperativ faptul că “Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.” Atâta vreme cât sesiunea extraordinară în cadrul căreia a fost iniţiată moţiunea de cenzură nu a durat nici măcar cele 3 zile imperativ şi minim impuse de Constituţie, este vădită nu doar natura iluzorie a acestei aşa-zise moţiuni de cenzură, ci şi profundul şi văditul dispreţ al iniţiatorilor ei faţă de normele constituţionale.

3.1. Chiar dacă am urma, fie şi prin absurd, ipoteza de lucru prezentată de opinia majoritară, conform căreia conţinutul cererii introductive formulată de primul-ministru vizează modul procedural de exercitare a unei forme de control parlamentar asupra activităţii Guvernului, şi anume condiţiile necesar a fi întrunite pentru depunerea, prezentarea, dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură, care, odată adoptată, se materializează într-o hotărâre parlamentară, am ajunge tot la concluzia necesităţii respingerii ei ca inadmisibilă. Criticile de neconstituţionalitate cu privire la procedura de adoptare a unei moţiuni de cenzură nu pot face obiectul unui conflict juridic de natură constituţională, ci fac obiectul controlului de constituţionalitate asupra actelor juridice adoptate de Parlament – în cazul de faţă, hotărârea parlamentară ce ar fi consfinţit adoptarea sau respingerea moţiunii de cenzură prezentată în unica zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului.

3.2. Aspectele cu relevanţă constituţională care ţin de modul de convocare a sesiunii extraordinare, de conţinutul ordinii de zi a sesiunii extraordinare sau de termenele de adoptare tacită din procesul de legiferare au fost calificate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind condiţii de constituţionalitate extrinsecă a actului juridic adoptat (a se vedea Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.087 din 21 decembrie 2018, paragraful 91, Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 114, Decizia nr. 584 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1070 din 18 decembrie 2018, paragrafele 45 -55, ori Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 217 – 225 sau paragrafele 228 – 230).

Astfel, faptul că:

– moţiunea de cenzură a fost depusă şi înregistrată fără ca plenul reunit al celor două Camere să fi fost convocat în sesiune extraordinară;

– că, în mod formal, convocarea iniţială a plenului reunit al celor două Camere a fost realizată doar pentru prezentarea moţiunii de cenzură, nu şi pentru dezbaterea şi votarea ei;

– că moţiunea de cenzură trebuie depusă, prezentată, dezbătută şi votată în cadrul aceleiaşi sesiuni (de preferinţă ordinare) parlamentare,

sunt aspecte care ţin de constituţionalitatea extrinsecă a actului juridic ce ar fi urmat, eventual, a fi adoptat de Camerele reunite dacă acestea ar fi fost convocate corect din punct de vedere procedural şi constituţional în şedinţa comună.

    3.3. Curtea nu poate fi chemată să verifice în mod separat şi secvenţial fiecare act premergător adoptării unei legi/hotărâri parlamentare pe calea conflictului juridic de natură constituţională. În schimb, Curtea este competentă, în cadrul atribuţiilor sale prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi, lit. c) şi lit. d) din Constituţie, precum şi la art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, să sancţioneze actele adoptate în urma finalizării unei proceduri de legiferare sau de control parlamentar, materializate sub formă de legi sau hotărâri parlamentare, caz în care verifică constituţionalitatea extrinsecă şi intrinsecă a actului adoptat.

    3.4. Evaluând constituţionalitatea extrinsecă a actului adoptat, Curtea verifică procedura adoptării sale, cu alte cuvinte, aspecte exterioare conţinutului normativ al actului şi care ţin de derularea procesului decizional la nivelul Parlamentului. În aceste condiţii, actele/măsurile/conduitele prealabile adoptării legii sau hotărârii sunt aspecte care ţin de constituţionalitatea extrinsecă a acestora şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi supuse verificării Curţii Constituţionale decât pe calea controlului de constituţionalitate exercitat cu privire la legea sau hotărârea adoptată. De altfel, atunci când legiuitorul constituţional a dorit să confere Curţii Constituţionale competenţa de a efectua în mod distinct un control de constituţionalitate asupra unui act premergător legii a făcut-o în mod expres [a se vedea art. 146 lit. a) teza a doua din Constituţie cu privire la iniţiativele de revizuire a Constituţiei].

3.5. Pe de altă parte, jurisdicţia constituţională nu are competenţa de a controla în mod distinct, în ipoteza în care nu se adoptă legea/moţiunea de cenzură, condiţiile procedurale care au fost sau nu respectate în procedura de legiferare/control parlamentar nefinalizată cu adoptarea legii sau a hotărârii parlamentare, pentru că s-ar ajunge la instituţionalizarea unui control de constituţionalitate al actelor premergătoare legii sau hotărârii parlamentare, ceea ce este inadmisibil.

    3.6. Practic, analizând temeiurile cererii formulate de autorul sesizării constatăm că, acestea se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă ale unei eventuale hotărâri de adoptare a moţiunii de cenzură, cererea astfel formulată fiind inadmisibilă, deoarece este prematură şi nu se poate circumscrie unui conflict juridic de natură constituţională.

Or, eventuala adoptare a moţiunii de cenzură se concretizează într-o hotărâre parlamentară, care poate fi supusă controlului de constituţionalitate pentru motivele enunţate de către autorul prezentei sesizări, dar în exercitarea unei alte atribuţii a Curţii, respectiv cea prevăzută în art. 146 lit. l) din Constituţie, atribuţie conform căreia jurisdicţia constituţională exercită controlul de constituţionalitate asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului şi nu în cadrul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională, atribuţie prevăzută în art. 146 lit. e) din Constituţie.

    3.7. Orice alte considerente cuprinse în decizie nu pot avea decât caracter obiter dicta, şi, din punctul nostru de vedere, astfel de considerente nu trebuiau şi nu trebuie reţinute, întrucât interferează nepermis cu o altă atribuţie pe care Constituţia i-o conferă Curţii – în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl exercită – atribuţie care este însă prevăzută la art. 146 lit. l) din legea fundamentală şi total diferită de cea prevăzută la art. 146 lit. e) din legea fundamentală.

    3.8. Pe de altă parte, cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control de constituţionalitate pe care Curtea o efectuează. Cadrul constituţional şi legal strict care circumstanţiază rolul şi competenţa Curţii Constituţionale se concretizează, în plan procedural, în existenţa acestor cauze de inadmisibilitate, care determină limitele legale ale controlului pe care Curtea îl poate exercita.

Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ.

Ca urmare, în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, Curtea trebuie să se limiteze la stricta ei analiză şi aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre întinderea competenţei jurisdicţiei constituţionale. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional şi să o ferească de orice implicare în dispute străine de realizarea acestuia.

Dezvoltarea controlului de constituţionalitate şi remarcabila nuanţare a deciziilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă nu au şi nu pot avea ca efect examinarea ori exercitarea de către Curtea Constituţională în cadrul unei atribuţii specifice – cum este cea prevăzută la art. 146 lit. e) din Constituţie şi care vizează soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională – a altor acte ori fapte juridice pe care le poate analiza în baza unui alt text din Constituţie, respectiv art. 146 lit. l).

Controlul de constituţionalitate, exercitat de către Curtea Constituţională în baza unei competenţe specifice, stabilite de legea fundamentală, trebuie întotdeauna exercitat în limitele acelei competenţe şi circumscris acesteia.

Pentru toate aceste motive considerăm că, prezenta cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională nu poate fi analizată în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzută la art. 146 lit. e) din Constituţie, conflictul fiind, în realitate, doar unul politic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, multe din argumentele invocate de autorul sesizării au vizat atribuţia Curţii reglementată la art. 146 lit. l) din Constituţie, coroborată cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (controlul de constituţionalitate a hotărârilor parlamentare), astfel că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul conflictului juridic de natură constituţională, motiv pentru care cererea formulată de autorul sesizării se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă şi nu analizată pe fond.

Comments

comentarii