Noul director al Școlii de Agenție de Poliție ”Septimiu Mureșan” din Cluj-Napoca, comisar șef Liviu Gabriel Dumitru, a fost unul dintre cei mai longevivi șefi de poliție din țară și scrie ocazional pe blogul lui.

”Prin ordin al ministrului afacerilor interne, cu data de 01 noiembrie a.c., comisar-șef de poliție Dumitru Liviu Gabriel se eliberează din funcția de șef al Inspectoratului de Poliție al Județului Hunedoara. Atribuțiile inspectorului șef vor fi îndeplinite, conform fișei postului, de către adjunctul inspectorului șef.

Prin dispoziția inspectorului general al Poliției Române, comisar-șef de poliție Dumitru Liviu Gabriel se numește în funcția de director la Școala de Agenți de Poliție ” Septimiu Mureșan” Cluj-Napoca.”, a transmis Centrul de Informare și Relații Publice din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

„M-am considerat potrivit pentru acest post, întrucât am apreciat că astfel voi avea ocazia ca, într-un cadru elevat, să împărtășesc din experiența mea profesională, dobândită în cei 25 de ani de activitate și să pun în aplicare cunoștințele manageriale acumulate în perioada în care am ocupat diferite funcții de conducere în cadrul IPJ Hunedoara, lucru care ar trebui să reprezinte idealul oricărui polițist care a îmbrățișat din convingere această profesie”, a declarat comisarul șef Liviu Gabriel Dumitru pentru hunedoaralibera.ro

Acesta era șeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Hunedoara de nouă ani, din iunie 2008, fiind unul dintre cei mai longevivi șefi de inspectorat județean din țară.

Liviu Gabriel Dumitru are blog, pe care scrie din vara acestui an. Mai jos aveți o mostră din ceea ce scrie noul director al Școlii de Agenți de Poliție ”Septimiu Mureșan” din Cluj-Napoca. Textul este o parte din articolul intitulat ”Judecata strâmbă”

”Cei mai mulți oameni sunt convinși că puterea absolută (și) în lumea  noastră, a muritorilor, o deține cel care are dreptul de a judeca. Ce-i drept, evoluția de până acum a societății le-a dat dreptate. Nu puține sunt în istorie și în religie exemplele de înțelepciune deliberativă, care au făcut ca instituția judecătorului să evolueze, să devină cunoscută și să constituie unul dintre pilonii de bază ai oricărui stat, indiferent de forma de organizare a acestuia.

Cultivat prin educație, înțelept din experiență, echilibrat din fire, onest prin caracter, corect și imparțial din convingere, drept în tot ceea ce întreprinde, Judecătorul a reușit să își impună statutul său de (cea mai) importantă verigă a actului de justiție, fără contribuția căruia Dreptatea ar fi nevoită să umble, de fiecare dată, ”cu capul spart”. Legislația, anii de studiu, experiența, realitățile sociale și propria lor convingere le permit judecătorilor să-și asume și să suporte povara deciziilor pe care le-au luat, unele dintre acestea urmărindu-i – prin efectele pe care le-au produs – ani întregi după ce au fost adoptate.

Văzută prin prisma obiectivului asumat – de a lua de fiecare dată o decizie corectă, meseria de judecător nu ar trebui să fie una (foarte) invidiată. Valențele dreptății îmbracă forme dintre cele mai variate, iar distingerea nuanțelor dintre acestea se face de judecător după un proces laborios, care are la bază buna sa credință și la care contribuie din plin pregătirea și experiența dobândite în anii în care acesta a evoluat pe treptele parcursului profesional în urma căruia a ajuns judecător.

Ca și în cazul altor profesii (mai mult sau mai puțin invidiate), mulți concetățeni de-ai noștri apreciază că pot deveni, peste noapte, (chiar și) judecători. Dovada (ne)pregătirii lor (și) în acest domeniu o fac, de cele mai multe ori, la adăpostul unei libertăți de exprimare prost înțeleasă sau subiectiv speculată.

În (ne)priceperea lor, judecătorii ”de ocazie” emit decizii categorice despre orice faptă care intră, la un moment dat, în sfera lor de interes, se pronunță în domenii în care nu au nici un fel de experiență și încearcă – de cele mai multe ori fără succes – să convingă publicul neavizat de adevărul trunchiat al spuselor lor.

Omniscient, omnipotent, omniprezent, categoric până la virulență și luptător înverșunat pentru cauza oricui îi satisface orgoliul de buzunar, ”judecătorul universal” nu-și pune niciodată întrebări, pentru că el știe! Prin urmare, dă direct sentințe categorice. El știe exact cine este vinovat, ce a făcut, când, în ce condiții, cum trebuie pedepsit și, cel mai important, nu greșește niciodată!

De pe poziția celui care crede că are tot dreptul să dea cu piatra, el cere lipsă de clemență, solicitând să fie luate măsuri drastice, dacă se poate fără nicio judecată, ”doar faptele sunt clare, nu?”, orice dovadă care contrazice afirmațiile sale fiind considerată de drept ”o mușamalizare” pe diverse motive (nepotism, bani, aranjamente obscure sau te-miri-ce asocieri frauduloase) sau o combinație obscură realizată, evident, în favoarea nefericitului care a avut ghinionul să-i cadă în gheare.

Orice inițiativă din partea adversarului, de a se apăra sau de a-l contrazice pe judecătorul-amator, este tratată de acesta ca un act vădit de ostilitate și considerată o declarație directă de război. Un război din care orgoliul său se hrănește fără saț și din care nu își permite să iasă, indiferent de preț,  decât câștigător.

Dreptatea simplă nu-i aduce satisfacție judecătorului auto-proclamat: adversarul său trebuie să fie neapărat zdrobit și lucrul acesta să fie făcut neapărat (în) public. Obiectul judecății se schimbă sau/și se completează ”din mers”, orice agravare (chiar și doar potențială) a situației victimei fiind tratată ca o oportunitate de neratat.

Apreciind că ceea ce-l deosebește pe el de un Judecător (recunoscut de o autoritate legitimă) este doar lipsa robei, judecătorul ”de duminică” emite sentințe universal valabile pentru orice eveniment pe care și-l alege singur spre a-l judeca și a condamna pe toți cei care (par că) sunt vinovați. El este priceput la toate genurile de cauze (mai puțin, desigur, la rezolvarea problemelor lui – pentru care, culmea ironiei, se poate găsi un judecător ”de ocazie” care se pricepe la acestea, dar nu se pricepe la ale lui – și tot așa, lanțul se întinde continuu până la limita la care se spune că poate ajunge prostia umană: adică la nesfârșit)”

Comments

comentarii