Avocații omului de afaceri Adrian Marțian au ridicat o excepție de neconstituționalitate a două prevederi din Codul de procedură penală în procesul penal de la Curtea de Apel Cluj. Amintim că inculpatul a fost achitat la instanța de fond.

Avocații Alexandru Rîșniță și Eugen Iordăchescu au susținut, la termenul de judecată din 16 iunie, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a și a prevederilor art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, pe motiv că acestea sunt contrare art. 16 alin. 1 din Constituţie, raportat la prevederile art. 6 si art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Avocații au solicitat instanței să sesizeze Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate. Curtea de Apel Cluj a stabilit următorul termen abia pe 29 septembrie.

​Prima prevedere criticat și considerente

​art. 421 pct. 2 lit.a)   „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

​2. admite apelul şi:  ​a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător”.

”În primul rând, considerăm că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală încalcă în mod flagrant dreptul fundamental al egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care proclamă „interzicerea discriminării”, se arată în considerentele excepției.

”Critica de neconstituţionalitate pe care înţelegem s-o formulăm vizează teza a II-a a art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală în vigoare, care prevede faptul că „Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător”.

​Ab initio, constatăm faptul că, din formularea gramaticală a acestei teze rezultă că instanţa de apel este obligată de textul legal să readministreze toate declaraţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de achitare, neavând posibilitatea ca, in concreto, să analizeze oportunitatea procesuală a unui astfel de demers.

​Cu toate acestea, per a contrario, de cealaltă parte a baricadei, în ipoteza în care prima instanţă a dispus o soluţie de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei, nici textul legal criticat, precum nici o altă normă din legea procesual penală română nu impune o astfel de obligaţie de readministrare a declaraţiilor în sarcina instanţei de apel. Ca atare, în astfel de ipoteze rămân a fi aplicabile regulile generale în materia readministrării probelor în faza procesuală a apelului, cuprinse la art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală. Acesta prevede faptul că „instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100”.

​Prin urmare, observăm faptul că legiuitorul român creează o diferenţă de tratament între inculpaţii care au fost achitaţi în primă instanţă şi cei în privinţa cărora a fost pronunţată un alt tip de soluţie procesuală, din perspectiva instituirii unei obligaţii de readministrare a tuturor declaraţiilor pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de fond doar în ipoteza în care aceasta a dispus o soluţie de achitare.

Cu alte cuvinte, legiuitorul şi-a expus, pe cale normativă, o dorinţă evidentă de a asigura o consistenţă mult mai ridicată efectului devolutiv integral al apelului în ipoteza în care o persoană este achitată în primă instanţă, spre deosebire de ipotezele existenţei unor soluţii diametral opuse în primă instanţă. Aceste soluţii pot fi, aşa cum am evidenţiat şi mai sus, fie de condamnare, fie de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei (toate cele trei implicând şi constatarea vinovăției persoanei acuzate că a comis o infracţiune).

​Pentru ca o diferenţă de tratament să fie permisă într-o societate democratică, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, pe cale jurisprudenţială, că aceasta trebuie, în primul rând, să vizeze un scop legitim şi, de asemenea, să fie proporţională cu scopul vizat. În sens contrar, dacă diferenţa de tratament este lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă, ea va constitui discriminare şi va genera încălcarea dreptului fundamental al egalităţii în faţa legii (implicit, şi pe cel al interzicerii discriminării).

​Analizând prevederea legală pe care o criticăm prin filtrul vizării unui scop legitim, opinăm că această condiţie nu este îndeplinită.

​În acest sens, observăm că prevederea legală de la art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală instituie, practic, o excepţie de la regula cuprinsă în art. 100 alin. (2) din aceeşi lege. Acest din urmă text legal statuează faptul că, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţior şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”. Or, în ipoteza de la art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală, nu numai că acest caracter de subsidiaritate dispare, dar nu ne mai confruntăm nici cu posibilitatea instanţei de judecată de a dispune administrarea de probe atunci când consideră necesar, ci cu obligativitatea impusă acesteia de a readministra probe care au condus, în primă instanţă, la o soluţie de achitare. Cu alte cuvinte, legiuitorul instituie o prezumţie absolută conform căreia, în faza apelului, readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare este mereu necesară pentru formarea convingerii instanţei de apel.

​Pornind de la această constatare, considerăm că nu există niciun scop legitim care să fundamenteze o atare diferenţă de tratament. Nu putem să nu ne întrebăm care ar fi justificarea rezonabilă pentru care obligativitatea readministrării declaraţiilor să opereze numai în situaţia în care o persoană a fost achitată în primă instanţă, şi nu şi în ipoteza în care s-a pronunţat o soluţie de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei? De ce anume, în ipoteza în care o persoană a fost achitată de către instanţa de fond, legiuitorul instituie o garanţie probatorie absolută pentru aflarea adevărului în apel, prin impunerea readministrării unor probe, dar în ipoteza existenţei unor soluţii distincte în primă instanţă lasă readministrarea probelor la aprecierea instanţei de apel?

​În ceea ce ne priveşte, apare ca evident faptul că efectul devolutiv integral al apelului trebuie să comporte aceleaşi dimensiuni, sub aspect probaţional, independent de soluţia pronunţată de prima instanţă.

În sens contrar, dacă legiuitorul impune garanţii obligatorii precum cea prevăzută de textul supus critcii noastre, la nivel probaţional, doar atunci când soluţia primei instanţe este una favorabilă persoanei acuzate, creează o discriminare între persoanele iniţial achitate şi cele faţă de care s-au dispus alt tip de soluţie.

Mai mult decât atât, ca un efect de domino, această discriminare conduce spre nefericita concluzie că legiuitorul conferă o intensitate şi valenţe diferite exigenţei aflării adevărului în procesul penal în funcţie de tipul de soluţie pronunţată în primul grad de jurisdicţie. Astfel, în măsura în care persoana acuzată este achitată în primă instanţă, participanţii din procesul penal care ar fi interesaţi să formlueze apel pe latura penală a cauzei se bucură de plano şi ope legis de o readministrare, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, a declaraţiilor care au determinat instanţa de fond să pronunţe soluţia achitării. În schimb, dacă persoana acuzată este condamnată în primă instanţă sau se constată că a săvârşit infracţiunea care i se impută, dar se dispune o soluţie de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei, nici aceasta şi nici alt participant din procesul penal interesat să formuleze apel nu se mai bucură de o astfel de garanţie. În consecinţă, readministrarea declaraţiilor pe care s-a bazat o soluţie iniţială distinctă de cea a achitării va rămâne la aprecierea instanţei de apel.

​Prin urmare, nu numai că diferenţa de tratament analizată nu este însoţită de un scop legitim, de o justificare obiectivă şi rezonabilă, dar ea este profund nocivă într-un stat de drept, din următoarele considerente:

​În primul rând, o astfel de discriminare nesocoteşte principiul egalităţii de arme de care participanţii la procesul penal trebuie să dispună, în faza de judecată, la nivelul (re)administrării de probe.

​În al doilea rând, discriminarea scoate în relief o optică nejustificat de părtinitoare a legiuitorului cu privire la prezumţia de nevinovăţie de care se bucură persoana acuzată până la pronunţarea unei hotărâri definitive în procesul penal. Aceasta întrucât, din moment ce obligaţia readministrării declaraţiilor subzistă numai în situaţia în care instanţa de fond a pronunţat o soluţie de achitare (soluţie ce atestă că persoana acuzată nu a comis o infracţiune), rezultă că doar această ipoteză necesită o imperativă reluare a cercetării judecătoreşti pe palier testimonial. La polul opus, dacă persoana acuzată a fost, de pildă, condamnată de către prima instanţă, nemaiexistând obligaţia legală de a fi readministrate declaraţiile pe care s-a întemeiat această soluţie, apare ca evident că legiuitorul nu îi mai asigură, de plano, aceeaşi garanţie ca în ipoteza unei prime soluţii de achitare.

În consecinţă, deşi persoana condamnată sau orice alt participant care poate formula apel pe latura penală a cauzei au posibilitatea de a solicita instanţei de apel readministrarea oricăror probe (inclusiv a celor testimoniale), demersul acestora depinde de aprecierea subiectivă a instanţei în acest sens. Ca atare, deşi prezumţia de nevinovăţie nu este înfrântă, în esenţă, de acest tratament discriminatoriu, aceasta, deja „slăbită” ca urmare a soluţiei de condamnare din primă instanţă, porneşte cu un handicap semnificativ în faza procesuală a apelului din cauza acestui regim diferenţiat nejustificat promovat de către legiuitor.

​Aşadar, întrucât diferenţa de tratament analizată nu vizează, după cum am demonstrat-o în rândurile de mai sus, un scop legitim, ca primă condiţie cumulativă pentru constatarea unui posibil caracter justificat al acesteia, o discuţie subsecventă cu privire la caracterul proporţional al diferenţei de tratament rămâne, fără obiect, fiind lipsită de utilitate juridică.

​În concluzie, avem convingerea că această diferenţă de tratament constituie o vădită discriminare şi încalcă dreptul fundamental al egalităţii în faţa legii (art. 16 alin. (1) din Constituţia României) sau, în accepţiune europeană, al interzicerii discriminării (art. 14 raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).”, a scris avocatul Alexandru Rîșniță.

A doua prevedere legală criticată

​ „Art. 374 alin. (7) Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.

”​Așa cum judicios s-a constatat în doctrină, această decădere din dreptul de a readministra probele necontestate incumbă exclusiv părților și persoanei vătămate, iar nicidecum procurorului, care, nefiind „parte”, per se, beneficiază de un tratament preferențial sub acest aspect, rezervându-și, practic, dreptul de a solicita readministrarea probelor în orice moment al procesului penal.

​Reținând argumentația expusă anterior referitor la lipsa unui interes legitim care să justifice o atare diferență de tratament între acuzare și apărare, trebuie observat că și acest din urmă text intră în coliziune cu principiul egalității de arme și de tratament.”, a precizat avocatul.

Comments

comentarii