Două judecătoare din Cluj s-au considerat discriminate de Ministerul Justiției și s-au plâns la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Această instituție nu le-a dat dreptate, asfel că cele două reclamante au dat în judecată MJ și CNCD în contencios administrativ. În 22 ianuarie, Înalta Curte le-a respins definitiv acțiunea.

Judecătoarele Iarina Prelipceanu și Maria Moț, cunoscute pentru incidente în instanță, prima cu o avocată, a doua cu o grefieră, s-au judecat mai bine de trei ani cu Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia definitivă: ”Respinge recursul formulat de reclamantele Prelipceanu Iarina si Mot Maria Gabriela împotriva sentintei civile nr.1372 din 15 mai 2015 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, ca nefondat. Definitiva. Pronuntata în sedinta publica, astazi, 22 ianuarie 2018.”

Anterior, Curtea de Apel București le-a respins acțiunea celor două judecătoare, care au obținut doar o sesizare a Curții Constituționale.

”Respinge cererea de sesizare a CJUE cu întrebare preliminara. Admite exceptia inadmisibilitatii. Respinge cererea având ca obiect constatarea discriminarii reclamantelor, ca inadmisibila. Respinge actiunea, în rest, ca neîntemeiata. Dispune sesizarea Curtii Constitutionale cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 9 alin. 1 si 2, art. 8 alin. 1 si 2 din Anexa VI cap. VIII din Legea nr. 284/2010 si a art. 1 alin 1 si 2 si art. 6 alin 1 si 2 din OUG nr. 103/2013”, se arată în sentința menținută de ÎCCJ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19 noiembrie 2014, când ministrul al Justiției era Robert Cazanciuc, reclamantele au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

• anularea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 3220/C/11.09.2014 și nr. 3219/C/l 1.09.2014, a actelor și măsurilor premergătoare și subsecvente acestora, precum și a actelor prin care s-a soluționat contestația administrativă;
• obligarea pârâților (Ministerul și ministrul Justiției – n.red) la plata despăgubirilor constând în diferența dintre salariul plătit de la data aplicării ordinelor și cel cuvenit;
• obligarea pârâților la încadrarea reclamantelor corespunzător salarizării avute de un judecător care exercită o funcție similară, beneficiază de aceeași încadrare (același grad, aceeași gradație), are aceeași vechime, lucrează în aceleași condiții de muncă și prestează aceeași muncă, însă fiind încadrat în clasa de salarizare corespunzătoare, anterior datei de 01.01.2011, beneficiază de un salariu superior;
• obligarea pârâtelor la plata salariului corespunzător încadrării menționate în petitul anterior.

In subsidiar, reclamantele au solicitat ca ”instanța să constate discriminarea lor exercitată prin salarizarea discriminatorie pentru munca prestată față de ceilalți judecători care exercită în prezent o funcție similară, beneficiază de aceeași încadrare (același grad, aceeași gradație), au aceeași vechime în funcție, lucrează în aceleași condiții de muncă și prestează aceeași muncă, fiind însă încadrați în clasa de salarizare corespunzătoare, anterior datei de 01.01.2011, și care beneficiază de un salariu superior.”

Iarina Prelipceanu, care la data cererii de chemare în judecată era judecător cu grad de Tribunal (acum este la Curtea de Apel Cluj), a fost încadrată în baza Ordinul Ministrului Justiției nr. 3220/C/11.09.2014, în clasa de salarizare 103, gradația 4, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de 10-15 ani, stabilindu-i-se o indemnizație de încadrare brută lunară de 7942 lei, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele vătămătoare și periculoase de 1134 lei și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialități de 1135 lei.

Maria Moț, judecător cu grad de judecătorie, a fost încadrată în baza Ordinului Ministrului Justiției nr. 3219/C/l 1.09.2014, în clasa de salarizare 101, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de 10-15 ani și gradației 4, stabilindu-i-se o indemnizație de încadrare brută lunară de 7147 lei, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele vătămătoare și periculoase de 1020 lei și cuantumul sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialități de 1020 lei.

Potrivit cererii de chemare în judecată, ”emitenții actelor administrative au dovedit un comportament nelegal la emiterea acestora, deoarece întrucât alți colegi magistrați, care au trecut în tranșa de vechime de 10-15 ani anterior datei de 01.01.2011, beneficiază de o indemnizația mai mare, fără să existe o justificare legitimă și obiectivă a unei astfel de discriminări.”

Ministerul Justiției e a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.  Referitor la starea de discriminare invocată, MJ arată că ”în speță nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și legalității de tratament, practica CEDO fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție, doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Totodată, Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea 103/2006, consacră expres la art.1 că “Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”, astfel ca nu poate fi aplicat în speță întrucât încadrarea reclamantului s-a făcut corespunzător gradației și clasei de salarizare, așa cum prevede legea, fiind exclusă orice formă de discriminare.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale în materia pensiilor, care se aplică în mod corespunzător și în domeniul drepturilor salariale, „persoanele al căror drept de pensie s-a născut sub imperiul legislației anterioare se află într-o situație diferită față de cele al căror drept la pensie s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, care unifică mai multe categorii de pensii în sistemul public, existența acestei situații diferite între cele două categorii de pensionari impune și justifică un tratament juridic diferențiat, cele două categorii de pensionari fiind supuse, în consecință, unor regimuri juridice diferite. (Decizia nr. 560/2004).

Curtea Constituțională a instituit un principiu prin Decizia nr. 820/2006, reținând că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări”.

Prin urmare, drepturile salariale ale reclamantelor s-au stabilit cu respectarea întocmai a dispozițiilor actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar și ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime în funcție, acestora li s-au acordat majorarea indemnizației de încadrare și sporurile conform dispozițiilor legale și Normelor metodologice invocate.”, se arată în întâmpinarea MJ.

 

La rândul său, CNCD a formulat întâmpinare, arătând că cererea privind constatarea discriminării este nefondată.

”În conformitate cu prevederile O.G.nr. 137/2000 republicată, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: 1) existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); 2) existența unui criteriu de discriminare potrivit aii. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată (potrivit legii, criteriile de discriminare sunt: rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare H.I.V., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu); 3) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege; 4) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

În urma studierii acțiunii și a documentelor anexate acesteia, arată că fapta constând în aplicarea unei dispoziții legale de către persoana îndreptățită să întocmească un act juridic civil sau administrativ nu poate fi calificată drept o faptă de discriminare, în condițiile în care este oferită o justificare obiectivă pentru comportamentul promovat, și anume respectarea unei legi în vigoare la momentul încheierii raportului juridic care a generat formularea actului respectiv.

Deși enumerarea criteriilor prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată nu este limitativă, prevederile diferite ale legilor ce se succed în timp nu pot constitui criteriu de discriminare, iar reclamanta nu a fost tratată diferențiat față de ceilalți magistrați aflați într-o situație identică sau similară cu a sa.”, a precizat CNCD.

Curtea a admis excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea discriminării, prin raportare la prevederile OG nr. 137/2000 și ale art. 35 NCPC.

”La pronunțarea acestei soluții Curtea a avut în vedere că, potrivit art.35 NCPC, „cel care are un interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.

A constatat Curtea, cu ocazia soluționării excepției invocată din oficiu, că reclamantele au învestit instanța cu cerere în realizare, constând în acțiunea în anularea celor două Ordine prin care au fost încadrate în noua tranșă de vechime și li s-a stabilit indemnizația lunară, iar ca motive de nelegalitate au invocat tocmai existența unei discriminări în raport de magistrații care au trecut în aceeași tranșă de vechime anterior datei de 01.01.2011.

Pe cale de consecință, având la îndemână acțiunea în realizare, pe care au și exercitat-o, reclamantelor nu le mai este deschisă calea acțiunii în anulare, cererea având ca obiect constatarea discriminării apărând ca inadmisibilă.

Totodată, prin raportare și la dispozițiile art. 27 din OG nr. 137/2000, Curtea va reține că reclamantelor nu le este deschis accesul direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în constatarea discriminării, actul normativ recunoscând acestora doar dreptul de a solicita despăgubiri ca urmare a constatării discriminării de către CNCD, potrivit procedurii prevăzută de art. 20 din OG nr. 137/2000.”, se arată în motivarea sentinței.

Curtea a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 284/2010, ale OUG nr. 103/2013 precum și ale OG nr. 137/2000, ale Directivei 2000/78 CE, Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 16, 20 alin 2 și art. 148 alin 2 din Constituția României.

Potrivit motivării sentinței, ”în privința modului de calcul al drepturilor salariale, prin raportare la textele de lege menționate în preambulul actelor atacate, reclamantele nu au înțeles să promoveze contestație, ceea ce se urmărește prin prezentul litigiu nefiind înlăturarea actelor administrative pentru aceea că au fost emise cu nesocotirea normelor legale interne, ci înlăturarea însăși a normei legale interne care a permis efectuarea acestui calcul al indemnizațiilor, cu nesocotirea unor principii constituționale și a unor acte comunitare cu efect direct.

Astfel, sub aspectul vechimii în muncă, Curtea apreciază că reclamantele contestă reglementarea Legii nr. 284/2010 și a OUG nr. 103/2013, prin prisma efectelor produse de aplicarea textelor legale, pretinzând existența unei discriminări în raport de acei colegi judecători care au trecut în tranșa de vechime în muncă de 10 – 15 ani sub imperiul fostei O.G. nr. 26/2007.

Curtea subliniază că dreptul reclamantelor de creștere a indemnizației ca efect al trecerii în noua tranșă de vechime în muncă s-a născut la nivelul lunii iulie a anului 2014, când produceau efecte juridice, fiind în vigoare la acel moment Legea nr. 284/2010 și OUG nr. 103/2013, care abrogaseră dispozițiile echivalente din fosta Lege nr. 330/2009.

Potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din OUG nr. 103/2013 “(1) În anul 2014, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul prevăzut la art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără acordarea salariului aferent clasei de salarizare prevăzut în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, după caz.   (2) În anul 2014, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale “Justiție”.

Fiind un text cu caracter special, atât prin obiectul de reglementare, cât și prin topografia în conținutul legii, art. 6 din OUG nr. 103/2013 derogă de la textele cu caracter general care îl preced, principiile sale înlăturând de la aplicare dispozițiile art. 5 din același act normativ.

Reține Curtea că în redactarea actuală, prevederile art. 6 alin 1 și 2 din OUG nr. 103/2013 sunt aproape identice cu cele ale fostului art. 6 alin 1 și 3 din Legea nr. 285/2010, care au făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate soluționate în sensul respingerii prin Decizia nr. 669/2012 de Curtea Constituțională.

Prin acestă Decizie, Curtea Constituțională a reținut următoarele:

“Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a fost abrogată prin dispozițiile art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010. Curtea reține că această intervenție legislativă a avut ca scop evitarea posibilelor dezechilibre financiare pe care aplicarea Legii-cadru nr. 330/2009 le-ar fi putut provoca.

Curtea reține, de asemenea, că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.(s.n.)

(…) Curtea constată că este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. (s.n.)

Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. (s.n.)

Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice. (s.n.)».

Față de dispozițiile actualei reglementări, și în raport de aceste concluzii ale Curții Constituționale expuse în analiza unui text de lege anterior asemănător, rezultă că solicitarea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata unei indemnizații majorate este lipsită de temei legal.

În plus, în cauza de față, fiind formulate critici cu privire la efectul textului legal incident, eventualul control de „legalitate”, implică în principiu și în principal un control de constituționalitate, operațiune ce nu intră însă în competența instanței de judecată, ci a Curții Constituționale, în cond. art. 146 lit. d) din Constituția României revizuită.

Totodată, art. 124 din Constituție prevede că „Justiția se înfăptuiește în numele legii”, ceea ce implică o acțiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaște judecătorului dreptul de a legifera.

Se impune totodată a reaminti și decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale, care, în legătură cu OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a reținut că dispozițiile acelui act normativ „sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”. A reținut Curtea Constituțională în considerentele deciziei amintite că „Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.    În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.” (s.n.).

Prin acțiunea de față tocmai o astfel de finalitate este urmărită de către reclamante, respectiv înlăturarea de la aplicare a unui text de lege în vigoare și nedeclarat ca fiind neconstituțional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de aplicarea unor norme dintr-un act normativ ce nu mai este în vigoare sau crearea unei norme pe cale jurisprudențială. Or, în contextul a ceea ce s-a arătat deja în precedent, lipsește temeiul legal care să atribuie instanței competența de a proceda de o asemenea manieră.

Nici referirile reclamantei la art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului în sensul că „Toți oamenii, fără nicio discriminare, au dreptul la un salariu egal pentru muncă egală”, respectiv la dispoziții similare existente în Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) sau în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (ratificat prin Decretul nr. 212/1974) nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, câtă vreme principiul egalității în drepturi, inclusiv prin prisma dreptului la muncă, a fost analizat de Curtea Constituțională în decizia nr. 669/2012, fără a hotărî în sensul încălcării lui de norma existentă în Legea nr. 285/2010.

Curtea mai arată că disp. art. 8 din Capitolul VIII, Secțiunea 2, din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, text avut în vedere la emiterea celor 2 ordine, prevăd că „Judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi”. Astfel, indemnizația de încadrare a judecătorilor, achitată cu titlu de remunerație pentru activitatea desfășurată, este influențată de un complex de factori ținând de nivelul instanței în care activează, de funcția deținută și, după caz, de vechimea în muncă și în funcție.

Totodată, art. 3 alin. 3 din Capitolul VIII, Secțiunea 2 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 (forma în vigoare la nivelul lunii iulie 2014) prevede că„Personalul își păstrează drepturile câștigate aferente gradului sau treptei profesionale, vechimii în muncă, vechimii în funcție sau, după caz, în specialitate dobândite în condițiile legii până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Or, în cazul celor două reclamante, nu se poate vorbi despre un drept câștigat anterior Legii nr. 284/2010 cu privire la coeficientul aferent vechimii în muncă de la 10 la 15 ani, căci acesta s-a născut abia la nivelul lunii iulie 2014, când deja erau în vigoare, producând efecte juridice disp. Legilor nr. 284/2010 și ale OUG nr. 103/2013.

Astfel, nu se poate aprecia că reclamantele și colegii judecători la care a făcut referire s-ar afla într-o situație identică, deoarece drepturile fiecărei categorii s-au născut sub imperiul unor norme juridice distincte, cei din urmă beneficiind deja la intrarea în vigoare a Legii nr. 284/2010 de drepturile născute potrivit OG nr. 27/2006 sau Legii nr. 330/2009 sub aspectul tranșei de la 10 la 15 de ani vechime în muncă, ceea ce nu era însă cazul reclamantelor.

(…)

După cum a indicat Curtea Constituțională în decizia nr. 669/2012  „ avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.”. Astfel, determinarea temeiniciei drepturilor pretinse de parte se face cu raportare la norma juridică în vigoare la data la care aceasta pretinde că s-ar fi născut.

Referitor la argumentele privind incidența concluziilor CJUE expuse în cauza C-314/08 asupra prezentului litigiu, Curtea urmează a le înlătura ca lipsite de relevanță, constatând că prin decizia menționată CJUE a consacrat, este adevărat, principiul aplicării prioritare a normei comunitare, de natură a înlătura dacă este cazul norma internă contrară „fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.

Acest principiu al aplicării prioritare a normei comunitare contrare, ar putea avea relevanță însă, doar în ipoteza în care s-ar constata existența unei contracții între norma de drept internă și o normă comunitară cu efect direct.

În speță, însă, potrivit celor arătate anterior, o astfel de normă comunitară cu efect direct, incidentă, nu poate fi identificată.

Toate prevederile comunitare în materia discriminării, inclusiv cele ale Directivei nr. 78/2000, la care s-au referit reclamantele, pornesc de la premisa existenței unor tratamente diferite aplicate în situații asemănătoare.

Ori, în cauză, Curtea va reține că situația în care se află reclamantele nu este asemănătoare situației în care se află ceilalți colegi magistrați, cărora le-au fost calculate indemnizațiile cu ocazia trecerii în noua tranșă de vechime în temeiul unor alte dispoziții legale decât cele aplicabile reclamantelor.

Așadar, astfel cum s-a constatat anterior, existența unor diferențe între cuantumul indemnizațiilor acordate magistraților care au trecut la tranșa de vechime de 10-15 ani în ani diferiți se datorează intervenției legislative a statului, care a modificat în timp cadrul legal aplicabil, pentru considerente de ordin fiscal, iar nu aplicării aceleiași legi în mod diferit.

Pentru a se susține că reclamantele au fost discriminate pe criterii de vârstă la momentului calculării indemnizației, cu ocazia trecerii în noua tranșă de vechime, ar trebui să se facă dovada faptului că modificarea legislativă care a condus la crearea de diferențe a intervenit tocmai în considerarea criteriului vârstei persoanelor cărora le era destinat noul act normativ. Or, o astfel de dovadă nu poate fi realizată, norma aplicabilă cu ocazia calculului indemnizațiilor acestora fiind emisă în scopul stabilirii unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, urmărindu-se așadar protejarea unui interes public superior.

Există așadar o justificare legală, obiectivă, pentru faptul că în momentul trecerii în noua tranșă de vechime drepturile bănești ale reclamantelor sunt diferite de cele ale colegilor care au împlinit condițiile de trecere în tranșa de vechime anterior, iar această justificare este dată de modificarea în timp a cadrului legislativ aplicabil, iar nu de elemente ce țin de situația personală a reclamantelor.

Pentru toate aceste motive, Curtea prin raportare la prevederile art. 18 din legea nr. 554/2004, urmează a respinge cererea având ca obiect anularea celor două Ordine, ca nefondată.

Observând caracterul accesoriu al celorlalte capete de cerere, prin raportare la prevederile art. 30 NCPC, Curtea urmează a pronunța aceeași soluție și cu privire la acestea.

În ceea ce privește cererea reclamantelor de sesizare a Curții Europene de Justiție cu întrebare preliminară, având ca obiect interpretarea art. 2, 3 și 6 din Directiva 2000/78, în sensul dacă acestea se opun unei legislații naționale precum cea în cauză, care stabilește două remunerații diferite pentru persoane având aceeași vechime și același grad, exercitând aceeași muncă, Curtea constată următoarele:

(..)

Curtea constată că reclamantele au solicitat interpretarea unor dispoziții din Directivă, în sensul în care acestea se opune unei norme interne care stabilește două remunerații diferite pentru persoane având aceeași vechime și același grad, exercitând aceeași muncă.

Reține Curtea că o astfel de normă internă contradictorie nu a fost însă identificată în cauză, reclamantele invocând nelegalitatea aplicării normei în vigoare la stabilirea drepturilor, prin raportare la efectele în timp ale unui alt act normativ, abrogat.

Se va aprecia așadar că, în motivarea cererii de chemare în judecată, nu s-a invocat faptul că dispozițiile OUG nr. 103/2013 coroborate cu Legea nr. 284/2010 ar fi contrare Directivei nr. 2000/78, ci faptul că prin aplicarea acestor texte li s-a creat o situație diferită în comparație cu cea a magistraților ce au dobândit drepturile în baza unui alt act normativ, situație ce nu se circumscrie prevederilor art. 267 din Tratat.

Mai mult, Curtea va mai constata și aceea că dispozițiile a căror interpretare se solicită, respectiv prevederile art. 2, art. 3 și art. 6 din Directivă sunt extrem de clare, neexistând loc de îndoială asupra modului de interpretare a acestora.

În raport de aceste considerente, Curtea urmează a reține că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 din TFUE pentru formularea unei întrebări preliminare cu privire la interpretarea normei de drept comunitar și, constatând că prezenta hotărâre este supusă unei căi de atac în dreptul intern, neexistând așadar obligativitatea sesizării CJUE cu întrebare preliminară, va respinge cererea formulată în acest sens de cele două reclamante.”

Comments

comentarii