Acasă » JURISPRUDENȚĂ » Un bărbat din Cluj a invocat că fosta concubină a rupt logodna în mod abuziv și a cerut despăgubiri în instanță

Un bărbat din Cluj a invocat că fosta concubină a rupt logodna în mod abuziv și a cerut despăgubiri în instanță

”Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri”, este un text legal din Noul Cod Civil, pe care puțini s-au încumetat să-l invoce în procese în țară. Un ”temerar” este un bărbat din Cluj, care a fost așa insistent să o pună la plată pe fosta concubină încât a mers până în faza de recurs, deși era inadmisibil.

Procesul a început în 2017 și a durat doi ani. Judecătoria Cluj-Napoca, ca instanță de fond, i-a respins acțiunea, reținând că ”reclamantul nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu și pe cale de consecință nu există o obligație de restituire în sarcina pârâtei.”. Ulterior, Tribunalul Cluj a menținut sentința primei instanțe. Bărbatul nu s-a lăsat și a mers cu recurs la Curtea de Apel Cluj, care l-a respins ca inadmisibil. Argumentele instanțelor și ale părților le puteți lectura în motivarea de mai jos.

Decizia Civilă nr. 72/ R /2019 – Curtea de Apel Cluj – Secția I Civilă

Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1385/A/19.10.2017, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. …. pârâtul  M.M.B , solicitând admiterea cererii de recurs și, în consecință, casarea deciziei recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii civile formulate față de pârâta G.A. și, în consecință, obligarea acesteia la plata sumei de 5.700 lei, reprezentând servicii prestate în baza contractului de prestări servicii nr. 1/10.02.2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C . proc. civ. s-a arătat că soluția Tribunalului Cluj este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește fapta ilicită, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada caracterului abuziv ai ruperii logodnei. Consideră că din probele administrate la dosarul cauzei, rezultă că pârâta a rupt logodna în mod abuziv și intempestiv, cauzându-i reclamantului prejudicii materiale constând în investițiile pe care acesta le-a efectuat la locuința pârâtei.

În acest sens, ruperea logodnei nu a fost consecința unui comportament posesiv și violent continuu al reclamantului, astfel cum a susținut pârâta și cum în final s-a reținut de către ambele instanțe, instanța de fond și de apel bazându-și convingerea pe declarația unui martor indirect și peo plângere penală formulată de pârâtă împotriva reclamantului.

Plângerea penală prealabilă pentru fapta de loviri sau alte violențe prevăzută ca infracțiune de art. 193 C . pen. reprezintă un act de sesizare al organelor de urmărire penală în lipsa căreia nu se poate dispune efectuarea de cercetări penale cu privire la faptă, prin urmare nu constituie o probă prin care să fie dovedite agresiunile reclamate de pârâtă.

Referitor la certificatul medico-legal depus la dosarul cauzei acesta probează faptul că pârâta a suferit niște leziuni care au necesitat un număr de zile de îngrijiri medicale, fără să stabilească împrejurările în care s-au produs aceste leziuni, prin urmare acest act necoroborat cu alte probe nu-l poate incrimina pe reclamant de săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, reclamată de pârâtă.

Mai mult decât atât, martora A.A. este un martor indirect, care știe ce s-a întâmplat între părți în data de 09.10.2015 la Bistrița, din spusele pârâtei , iar potrivit, adagiului „tetis unus, tetis nullus – un singur martor este egal cu nici un martor, consideră că pârâta nu a putut să probeze că reclamantul ar fi lovit-o în seara zilei de 09.10.2015 când părțile se aflau la Bistrița, astfel încât să dovedească că ruperea logodnei s-a datorat unui comportament posesiv și agresiv al reclamantului.

Cu toate acestea, prin hotărârile atacate s-a reținut că pârâta a fost agresată și fizic de reclamant, fapt dovedit atât prin plângerea formulată de aceasta cât și prin declarația martorei audiate la cererea pârâtei.

Reclamantul a răspuns cu ocazia luării interogatoriului că înainte de ruptura definitivă, respectiv, în perioada 28.09.xxxxxxxxxxxxxxx15, relația dintre părți a fost tensionată întrucât bănuia că pârâta îl înșeală cu un coleg de facultate pe care aceasta îl evoca acasă destul de des, iar starea tensionată dintre părți a atins punctul culminant în acel week-end în care părțile au plecat la Bistrița, ocazie cu care pârâta a primit un mesaj de la colegul de facultate, pe care reclamantul l-a văzut, în care scria aproximativ „știu că mă placi mult … și eu te plac și nu o să mă pot abține”. Conținutul acestui mesaj l-a alimentat și mai mult bănuiala cu privire la presupusa infidelitate a pârâtei. În acest context, relația dintre părți s-a degradat, iar pârâta a decis să rupă logodna cu reclamantul, urmând să fie anulate și contractele care au fost încheiate pentru organizarea nunții.

De altfel, chiar și martora A.A. a relatat că „părțile s-au despărțit întrucât în ultima vreme M. a devenit gelos, foarte posesiv și agresiv”, fără să specifice ce înseamnă ultima vreme, ultima săptămână, ultima lună, sau ultimele luni ale relației, așadar nu datorită unui comportament posesiv și agresiv continuu al reclamantului, cum a susținut pârâta.

Prin urmare, tensiunile dintre părți au existat „în ultima vreme”, această sintagmă neînlăturând varianta reclamantului cum că tensiunile au apărut numai la sfârșitul lunii septembrie. Cum părțile s-au logodit în luna aprilie, în luna iulie – septembrie au efectuat lucrări de renovare și amenajare la apartament, iar în data de 09.10.2015 a existat acel conflict cu ocazia plecării la Bistrița, urmat de ruperea logodnei în data de 10.10.2015, recurentul considerând că nu se poate nega caracterul intempestiv al ruperii logodnei din partea pârâtei, ruptura fiind imprevizibilă pentru reclamant și nedatorată unui comportament posesiv și agresiv continuu, așa cum a vrut să inoculeze pârâta.

Mai mult decât atât, o dovadă în plus a faptului că relația părților nu s-a degradat treptat, este și faptul că în toată perioada în care părțile au fost împreună nu au existat separări, pe tot parcursul relației părțile locuind împreună și gospodărindu-se asemenea unei familii. Astfel că și din această perspectivă ruperea logodnei a apărut ca fiind intempestivă pentru reclamant.

În săptămânile ce au urmat despărțirii, reclamantul a contactat-o pe pârâtă prin e-mail și prin messenger pentru a soluționa amiabil chestiunile privind contribuția acestuia la apartament și pentru anularea celor trei contracte încheiate pentru organizarea nunții, care se aflau la pârâtă, aceasta rugându-l pe reclamant să se ocupe el de anularea contractelor. Reclamantul nu a urmărit-o și nu a hărțuit-o pe pârâtă în perioada ce a urmat după despărțire, astfel cum pârâta a încercat să inoculeze prin martora A.A., aceste chestiuni fiind evidențiate prin conversațiile purtate de către părți pe messenger și pe e-mail, depuse la dosar chiar de către pârâtă.

În interpretarea probelor, instanțele au conferit o valoare probatorie mai mare martorului indirect A.A. propus de pârâtă pentru a dovedi agresivitatea fizică și verbală a reclamantului, care cunoaște aceste aspecte exclusiv din relatările pârâtei, față de cea a martorului indirect C.I. propus de reclamant, care cunoaște de la acesta că motivul ruperii logodnei îl constituie infidelitatea pârâtei, probă cu care reclamantul, în interpretarea ambelor instanțe nu a putut dovedi infidelitatea pârâtei.

Proba cu martori nu are o valoare probatorie dinainte stabilită. Mai mult decât atât, dacă în privința unui martor indirect se reține că faptul pretins nu poate fi probat tocmai pentru că martorul cunoaște aspectele ce urmează a fi dovedite exclusiv de la partea care l-a propus, aceiași lucru ar trebui să se întâmple cu toți ceilalți martori indirecți, în măsura în care declarația martorului nu se coroborează cu alte probe.

Declarația martorei indirecte A.A. nu s-a coroborat cu nici o altă probă pentru ca instanța să poată reține în final agresivitatea fizică a reclamantului întrucât o plângere penală nu dovedește că persoana care a formulat-o a fost agresată de persoana împotriva căreia se formulează.

Pentru toate aceste argumente, apreciază că în mod greșit instanța a reținut că responsabilitatea ruperii logodnei aparține exclusiv reclamantului.

În ceea ce privește prejudiciul patrimonial suferit de reclamant s-a arătat că instanța de apel a arătat că nu se mai impune analiza prejudiciului în situația în care nu s-a făcut dovada faptei ilicite, prima condiție juridică care se impune a fi analizată pentru răspunderea civilă delictuală. Cu toate acestea, nu a înlăturat considerentele sentinței civile a Judecătoriei Cluj-Napoca cu privire la analiza prejudiciului material pretins de reclamant, reținând că din probele administrate nu a rezultat existența acestui prejudiciu.

(…)

Prin proba cu înscrisuri constând în facturile și chitanțele depuse la dosarul cauzei, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor efectuate cu materialele de construcții și electrocasnicelor achiziționate personal de către acesta, pentru renovarea și amenajarea apartamentului pârâtei, bunuri în valoare totală de 15.186,03 lei.

Proba cu înscrisuri coroborându-se cu proba cu martorii propuși de reclamant și audiați în fața instanței de judecată.

Astfel, martorul P.M, în calitate de inginer constructor, a declarat că valoarea totală a materialelor de construcții și manoperă într-un apartament cum este cel al pârâtei (având în vedere ca și criterii de estimare a costurilor – suprafața și starea anterioară a imobilului) valoarea totală a materialelor și a manoperei se ridică undeva la suma de 5.000 – 10.000 Euro, prețul diferind în funcție de calitatea materialelor folosite, o calitate intermediară a materialelor determinând o valoarea totală de 7.000 Euro. Totodată, martorul a declarat că până la gletuirea pereților, valoarea materialelor și a manoperei a fost undeva între 1.500 – 2.000 Euro. De asemenea martorul a declarat că l-a însoțit de câteva ori pe reclamant la depozite de materiale de unde reclamantul a achiziționat glet, adeziv șl șapă și că din câte știe el de la reclamant acesta a contribuit la investiții cu suma de aproximativ 20.000 lei, din care suma de 10.000 lei reprezintă un împrumut contractat cu BRD.

Martorul C.I a declarat și el că pentru investițiile făcute în apartament reclamantul a contractat un credit la BRD în valoare de 10.000 lei, a primit bani de la mama sa și a luat bani de pe un card de credit.

Contribuția reclamantului la renovarea și amenajarea apartamentului a fost recunoscută în parte de către pârâtă cu ocazia interogatoriului, aceasta arătând că reclamantul a avut o contribuție de 10.000 lei sau de aproximativ 2.000 Euro, sumă ce a fost împrumutată de la BRD, susținând totodată că investițiile totale în apartament (materiale de construcții, manopera, obiecte sanitare și electrocasnice) s-au ridicat la suma totală de 4.000 Euro, fiecare dintre părți contribuind cu câte 2.000 Euro.

Tot cu ocazia luării interogatoriului, pârâta a recunoscut suma de 800 lei care a fost plătită muncitorilor aduși de către martorul Perneșiu M____ și a sumei de 1.200 lei pentru lucrările de instalație electrică (manoperă și instalație electrică), cu mențiunea că în privința acestor sume de bani fiecare dintre părți a avut o contribuție de 50%.

Cu ocazia luării interogatoriului, reclamantul a recunoscut că ei se ocupa de gestionarea banilor comuni proveniți în principal din salariile părților. De asemenea, a recunoscut că părinții pârâtei le-au oferit părților niște sume de bani pentru amenajarea și renovarea apartamentului care au fost folosite la următoarele lucrări: suma de 5.500 lei, reprezentând manopera plătită altor muncitori decât cei aduși de martorul Perneșiu M____. Această sumă a fost recunoscută de către tatăl pârâtei în e mail-ul trimis;

– uși în interior – 750 lei

– glet pentru suprafața integrală a pereților și tavanelor – aproximativ 500 lei;

– șapă pentru suprafața pardoselii – aproximativ 800 lei;

– vopsea lavabilă albă – aproximativ 600 lei;

– plasă fibră de sticlă pentru suprafața integrală a pereților și tavanelor – aproximativ 300 lei;

– mortar de tencuială pentru suprafața tavanului și pereților din vaie – aproximativ 300 lei;

– placă de rigips pentru mascarea instalațiilor sanitare – aproximativ 200 lei;

– polistiren – aproximativ 100 lei;

– alte materiale – aproximativ 500 lei.

Însumând sumele de mai sus rezultă o sumă de 9.550 lei, aproximativ 2.000 Euro. Reclamantul a recunoscut că această sumă de bani provenită de la părinții pârâtei reprezintă contribuția pârâtei la valoarea totală a investițiilor efectuate la apartament.

Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu și pe cale de consecință nu există o obligație de restituire în sarcina pârâtei.

Instanța de fond a reținut că facturile si chitanțele depuse de reclamant și emise pe numele acestuia nu fac dovada faptului că sumele respective au fost achitate doar din patrimoniul acestuia atâta vreme cât din probatoriul administrat, inclusiv recunoașterea reclamantului și convorbirile de pe e mail, a reieșit faptul că banii pârâtei și cei primiți de aceasta de la tatăl său erau administrați exclusiv de reclamant. În aceste condiții, instanța a arătat că „reclamantul trebuia să facă dovada clară a faptului că în perioada august 2015 – 10 octombrie 2015, a obținut un venit de peste 20.000 de lei (salariu sau alte surse în afara creditului contractat la BRD), venit din care a contribuit cu 20.000 de lei la efectuarea lucrărilor și achiziția bunurilor și a reușit, totodată, să își administreze propriile interese sau nevoi, fiind evident că este imposibil ca întregul său venit să fi fost destinat exclusiv scopului utilării și reamenajării imobilului.”

Cu privire la această interpretare, recurentul a arătat că este una total greșită. Facturile și bonurile fiscale emise pe numele reclamantului instituie o prezumție relativă în favoarea acestuia cu privire la faptul că sumele de bani cu care au fost achiziționate bunurile provin doar din patrimoniul reclamantului, sarcina probei revenind celui care susține contrariul, așadar pârâtei care cu ocazia interogatoriului a susținut că părțile au contribuit la investițiile în apartament în egală măsură. Pârâta nu a putut face dovada contrară a acestui fapt, însă cu toate acestea instanța a reținut că înscrisurile respective nu mai pot face dovada faptului că bunurile au fost achiziționate din banii proprii ai reclamantului, câtă vreme din recunoașterea reclamantului la interogatoriu și conversațiile de pe email a reieșit că reclamantul gestiona exclusiv și banii pârâtei.

În ceea ce privește recunoașterea reclamantului la care a făcut referire instanța, astfel cum a reieșit din interogatoriul luat reclamantului, la întrebarea cu nr. 7 acesta a recunoscut că se ocupa și de administrarea banilor pârâtei, iar la întrebarea cu nr. 9 când a fost întrebat dacă este adevărat că o parte din banii pe care pârâta i-a primit de la părinții săi au fost investiți în apartament, reclamantul răspunde că este adevărat, doar că sumele de bani corespund altor lucrări decât cele pentru care există la dosar facturi și bonuri fiscale pe numele reclamantului și a detaliat care sunt aceste lucrări și care sunt sumele de bani achitate pentru lucrările respective. Recunoașterea faptului că reclamantul gestiona și banii pârâtei nu este suficientă pentru a înfrânge prezumția, deoarece lasă loc de dubiu câtă vreme suma totală care a rezultat din facturile și bonurile fiscale depuse la dosar pentru dovedirea cheltuielilor efectuate exclusiv de reclamant este de 15.186,03 lei, valoarea fiind achitată cu suma de 10.000 lei, constând în creditul pe care acesta l-a luat de la BRD, suma de 1.759 lei contând în suma pe care sora reclamantului i-a trimis-o acestuia prin intermediul cumnatului său, numitul R. C.S și banii din salariul reclamantului și banii pe care acesta i-a primit de la mama sa.

Așadar, contrar celor susținute de instanța de fond, consideră că reclamantul a dovedit că în perioada în care au fost achiziționate bunurile, respectiv iulie – octombrie 2015, a avut venituri care i-au permis să suporte personal cheltuielile pretinse și dovedite cu facturile și bonurile fiscale și cele cu instalația electrică.

Astfel, suma de 10.000 lei a provenit dintr-un credit de nevoi personale luat pe o perioadă de 36 luni de la BRD, potrivit contractului de credit nr. … din data de 06.08.2015, anexat prezentei cereri de apel, aspect recunoscut de pârâtă la interogatoriu și dovedit prin proba cu martori.

De asemenea, la data de 07.09.2015 reclamantul a primit de la sora sa prin intermediul cumnatului său, R.C.S, suma de 1.759 lei pentru amenajarea apartamentului, astfel cum a reieșit din transferul bancar prin serviciul Western Union, înscris depus la dosarul cauzei, sumă de bani recunoscută de altfel de către pârâtă la interogatoriu ca fiind parte din contribuția reclamantului la renovarea și amenajarea apartamentului.

Restul sumei de 5.186,03 iei (15.186,03 lei – 10.000 lei – 1.759 lei = 5.186,03 lei) a provenit din veniturile pe care reclamantul le-a realizat din muncă și din sumele de bani pe care le-a primit acesta de la mama sa, fapt ce a reieșit din declarațiile martorului C.I. care a declarat că pe lângă creditul de 10.000 lei reclamantul a luat bani de pe un card de credit și a primit de la mama sa.

Prin urmare, din probele administrate a reieșit fără putință de tăgadă că reclamantul a achiziționat din banii proprii toate bunurile pentru care a depus la dosar facturi și bonuri fiscale, bunuri care se ridică la valoarea totală de 15.186,03 lei.

Prima instanță a reținut că reclamantul ar fi efectuat anumite cheltuieli și lucrări după ce părțile s-au despărțit, în speranța unei împăcări cu pârâta, aceste cheltuieli efectuate după ruperea logodnei neputând fi luate în considerare.   Cu privire la acest aspect, reclamantul a recunoscut că a ajutat-o pe pârâtă în continuare cu apartamentul chiar și după ce s-au despărțit, însă singura achiziție de materiale pe care acesta a făcut-o după data de 10.10.2015 a fost în valoare de 31.18 lei din magazinul Dedeman conform bonului fiscal nr. 0009/13.10.2015, depus la dosarul cauzei, sumă care nu a intrat în calculul total al sumelor rezultate de pe facturile și bonurile fiscale depuse. Toate celelalte achiziții cu materiale de construcții și cu electrocasnice au fost făcute înainte de 10.10.2015, data oficială a ruperii logodnei dintre părți, prin urmare apreciază că respectivele cheltuieli sunt făcute sau contractate în vederea căsătoriei și sunt supuse restituirii.

Cu privire la declarația olografă dată la data de 18.10.2015, instanța de fond a reținut că reclamantul a arătat că nu dorește nici o sumă de bani de la pârâtă sau de la părinții acesteia, „iar această declarație chiar dacă nu reprezintă o renunțare la drept, reprezintă o recunoaștere, o dovada a lipsei unui prejudiciu determinat, reclamantul arătând că părțile au învestit împreună, o sumă de bani necunoscută”. Recurentul a arătat că nu poate fi de acord cu această interpretare câtă vreme reclamantul a făcut dovada existenței unui prejudiciu determinat prin înscrisurile depuse la dosar, prin martori, și nu în ultimul rând prin recunoașterile pârâtei de la interogatoriu, care i-a recunoscut în parte contribuția reclamantului la investițiile făcute în apartamentul său, prin urmare instanța nu poate reține că în realitate prejudiciul a fost nedeterminat având în vedere strict un înscris, care nu se coroborează cu celelalte probe de la dosar.

Referitor la creditul contractat de reclamant de la BRD în valoare de 10.000 lei, instanța a reținut că pârâta a fost de acord cu rambursarea creditului și a achitat ratele până în momentul închiderii acestuia, prin urmare nu mai există o obligație de restituire, (prin rambursarea anticipată a acestui credit reclamantul a renunțat implicit la creanța sa).

Creditul în valoare de 10.000 lei contractat de reclamant de la BRD nu a foste rambursat. Ultima rată achitată de către reclamant a fost rata cu nr. 19 din graficul de rambursare, scadentă la 20.03.2017.

Recurentul a arătat că nu știe  ce a avut în vedere Judecătoria atunci când a reținut acest fapt al rambursării anticipate a creditului de către pârâtă, deoarece nu a arătat care este proba din care reieșit acest fapt. Conform extrasului de cont de la BRD pe perioada … a reieșit dincolo de orice dubiu faptul că acest credit în valoare de 10.000 lei nu s-a rambursat. Astfel, instanța în mod cu totul eronat a reținut că suma de 10.000 lei cu titlu de împrumut s-a rambursat și mai mult decât atât că rambursarea ar fi fost făcută de către pârâtă, fapt ce nu a rezultat din nici una din probele administrate în cauză.

Cu privire la sumele de 400 Euro achitate cu titlu de avans în baza contractelor încheiate pentru organizarea nunții și nerecuperate, instanța a reținut că pierderea a fost suportată de ambele părți nu doar de reclamant (culpa în desfacerea căsătoriei fiind a reclamantului în mai mare măsură decât a pârâtei) iar sumele pretinse de reclamant și pentru care acesta nu are nicio dovadă scrisă nu pot fi luate în considerare.

Avansul în sumă de 100 Euro, respectiv, 300 Euro au fost suportate integral de către reclamant. Având în vedere faptul că reclamantului i s-a restituit suma de 3.000 lei, sumă care a rămas integral la reclamant, acesta nu a solicitat prin acțiune obligarea pârâtei la suportarea avansurilor pierdute de 400 Euro, operand compensația între părți. Prin urmare, nu se impunea analiza acestor sume de 400 Euro.

Având în vedere cele prezentate mai sus, în mod cu totul surprinzător, instanța a trecut cu vederea peste recunoașterea în parte de către pârâtă a pretențiilor reclamantului și peste declarațiile martorilor, probe cu privire la care nu a făcut nicio mențiune în cuprinsul considerentelor atunci când a ajuns la concluzia că reclamantul nu a făcut dovada existenței prejudiciului. Prin urmare, în aceste condiții apreciază că în mod greșit instanța a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada existenței prejudiciului patrimonial, pentru motivele pe care deja le-a prezentat mai sus.

Recursul este inadmisibil.

La termenul de judecată din data de 20.02.2019 Curtea a pus în discuție excepția inadmisibilității prezentului recurs, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 245, 248 alin. 1 C .pr.civ., coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a) C.pr.civ., art. 483 alin. 2 C .pr.civ., art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.  62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, raportat la art. 266, art. 269 și art. 265 din Noul Cod civil, motivat pe următoarele considerente:

Art. 457 alin. 1 Cod procedură civilă  prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Art. XVIII alin. 2 din Legea nr.  2/2013 stabilește faptul că în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la data de 31.12.2015 – termen prorogat prin  articolul unic, alin. 2 al O.U.G. nr. nr. 62/2015 până la data de 31.12.2016 inclusiv și mai apoi, prin art. 1 alin. 2 al O.U.G. nr. 95/2016 până la data de 31.12.2018 inclusiv -, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i) din Legea nr.  134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Potrivit art. 265 Noul Cod civil, „toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanței judecătorești, toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Reclamantul și-a întemeiat cererea introductivă de instanță pe dispozițiile art. 266 și art. 269 Noul Cod civil.

Art. 266 Noul Cod civil prevede următoarele:

„ (1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.

(2) Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă.

(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

(4) Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.

(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie. ”

Art. 267 Noul Cod civil prevede  ce se întâmplă în caz de rupere a logodnei, după cum urmează:

„ (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.

(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.

(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. ”

În sfârșit, art. 269 Noul Cod civil, reglementează răspunderea pentru ruperea logodnei  prevăzând următoarele:

„ (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condițiile alin. (1). ”

Esențial este, însă, faptul că așa cum dispune imperativ textul art. 265 Noul Cod civil, orice măsură, orice acțiune din cartea a II-a Noul Cod civil, este în competență instanței de tutelă, în condițiile prescrise de art. 94 alin. 1 lit. a ) C. pr. civ.

Așadar, în speță, obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit o acțiune în răspundere pentru ruperea logodnei, întemeiată pe art. 269 Noul Cod civil, rap. la art. 266 Noul Cod civil , acțiune ce se încadrează în prevederile art. 265 Noul Cod Civil și ale art. 94 alin. 1 pct. 1 lit. a ) C. pr. civ., cerere care cădea în competența de primă instanță a judecătoriei, și care, totodată, ….art. 483 alin. 2 C . pr. civ., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII alin. 2 din Legea nr.  2/2013, modificată prin O.U.G. nr. 62/2015  și prin O.U.G. nr. 95/2016.

În cauză, hotărârea fiind pronunțată în primă instanță de Judecătoria Cluj-Napoca, este evident că aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, Tribunalul Cluj, iar decizia pronunțată de Tribunalul Cluj va fi definitivă, în sensul dispus de art. 634 alin. 1 pct. 4 NCPC.

Pe cale de consecință, Curtea constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. XVIII alin. 2 din Legea nr.  2/2013, astfel încât, în temeiul considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 245, 248 alin. 1 C .pr.civ., coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a ) C.pr.civ., art. 483 alin. 2 C .pr.civ., art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.  62/2015 și O.U.G. nr. 95/2016, raportat la art. 265 Noul Cod civil, va admite excepția inadmisibilității recursului și va respinge ca inadmisibil prezentul recurs.

Comments

comentarii

Lasă un răspuns

error: Conținut protejat. Contactați-ne la office@clujust.ro dacă vreți să preluați! Apăsați CTRL+P dacă vreți să printați pagina